Clepsidra speranţei

Am pictat pe pânză
constelații ale sufletului
ce mi-e curcubeu
în vis celest
indigo adâncit de umbre
din flori și lacrimi
am sculptat
culorile în adâncul cerului
unde stelele
se unesc cu visele
am amestecat cuvinte
din infinit
cu picătura oceanului absurd
în tăcerea adâncului
să respir cuvinte
să sorb tăceri
şi colorez sentimente
fără rime

împrumut tălpilor
urme de pași
şi pornesc spre
clepsidra speranţei

Primăvara mea

Anotimp de primăvară
cântec verde
înalț spre tine
un trup cald
presărat de flori
înmuiate-n pasteluri
ce cresc spre stele
iarba aşteaptă
să-ncolţească
pe câmpul plin
de spinări de verde crud
tremură de atâta
tinerețe
ghiocelul, toporaşul
plouă cu petale
proaspăta creangă
de cireş
semințe din bulgăre
de nori văd în poieni
împrăștiind gânduri
curate spre raze
de soare
sălbatice flori
la margine de cărare
urcă-n spirală
spre fruntea unui munte
în ecouri de mărgăritare
sunătoare se vor face
stâncile abrupte
gata să se prăvale
sufletul dănţuieşte
a primăvară
mi-e dor să mă plouă
cu cireșe coapte-n mai
dulce-i primăvara!
înflorește-mi iubirea
și mă ascunde-n
verde de speranță.

Pierdută-n gânduri

Mă simt pierdută cu fiece clipă în care respir...clipa în care mă afund tot mai adânc în brațele tale de teama fiorilor pe care dulcea adiere îmi poate trezi simțurile. Închid ochii și respir adânc...ca și cum aș vrea să te respir pe tine odată cu aerul care îmi umple plămânii în toate unghiurile...simt cum ticaitul inimii mele începe să accelereze semn că aroma pielii tale mi-a ajuns în vene, semn că tu acum hoinarești pierdut în mine. Timpul în care eu visez și încerc să-ti respir aroma la fel ca un animal care-și adulmecă prada mâinile tale mă strâng la fel de reci și dure ca niște catene, din ce în ce mai strâns...încat plămânii mei explodează aroma ta prin miile de pori. Strânsoarea devine din ce în ce mai dulce...din ce în ce mai excitantă mai plăcută...buzele își fac strada spre ale mele descoperind micile porțiuni ale gâtului descoperite încă.  Și rămânem așa sărutându-ne și lăsându-ne purtați de dulcele somn al nopților de vară, închidem ochii și ne lăsăm prinși de vârtejul magiei care ne înconjoară visând la buzele noastre care se vor trezi la fel ca acum ....când totul adoarme...Contopite într-un dulce sărut.

Lovește-mă cu fluturi

Lovește-mă cu fluturi, lovește-mă cu forța unei clipiri, tatuează-mi fluturii pe suflet cu delicatețea unui chirurg iubitor de arta vie. Spune-mi la ureche lucrurile acelea plăcute ce dor când sunt mute de uimire. Arata-mi visele în doi prin norii de cocori ce fac aerul viu din aripile lor. Străbate-mi inima fără cuvinte asa cum faci în momentele acelea când ochii spun fraze lungi ca o înșiruire de cascade multicolore pline de simțire. Dezleagă-mi repede iubirea ca sa pot spune liniștit cum eu cu tine sa fie ultimul meu început, pentru ca sfârșitul ne sta împreună la picioare. Acoperă-mi privirea cu cu chipul tău, ridica-ți ochii ce strălucesc când ma privești și care-i fac pe ai mei sa zâmbească în suflet, în lumea ta. Cheamă-mă sa bem cafea de dimineață cu sorbiri de clipe și priviri în ochi, singuri printre privirile lumii ce așteaptă sărutul cu arome de scorțișoară și zâmbetele ce soarele le mângâie pentru începuturi de zile senine.

Mesagerul iubirii

Mesagerul iubirii Mă întorc către tine cu aceeași speranță în privire și același legământ care se vrea împlinit. Cântecul lebedei s-a stins și muzica din mine zace undeva, sub copacul lovit de furtună. O chitară veche cu strune rupte, a cărei viață este în mâna ta. Cel ce îi ține răsuflarea. Mesagerul ce șoptește iubirea. În mâinile tale chitara cântă cu un tremur continuu, cu o pulsație necunoscută, ca un adaos a ceea ce a fost. Ecoul cântecului răsună stins ca și cum sunetul obosit și lovit se aude doar în inimă, prelung și trist. O parte din mine există aici, dincolo de vis, dincolo de poveste, iar cealaltă e alături de soare și legendă, o umbră care te urmează, un fior care-ți umezește uneori buzele și-ți răcorește fruntea. Peste ochii mei cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire, diafană. S-au umplut de soare cu tremur închis de cuvânt. Sunt începutul unui mare cântec, la ceas târziu de noapte. În palma întinsă s-au strâns atâtea bucurii. Simți surâsul ca o chemare continuă, dintotdeauna? Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău și adierea unei respirații care-ți încălzește obrazul. Pentru toate acestea aș vrea să opresc timpul în loc. Poate n-am știut să zbor. Poate aripile mi-au fost frânte de o mână nevăzută care m-a îndoliat și mi-a udat obrajii. Poate n-am știut să cânt, dar cântec s-a numit începutul de drum și sfârșitul de legendă, lumina palidă a dimineții care mi-a bătut la fereastră. Poate n-am știut să lupt, dar luptă este orice gest pe care îl facem în rotirea efemeră în jurul soarelui. Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața. Am rămas fărâma unei umbre pe pământul gol, arsă de fierbințeala soarelui și stropul de infinit de la margine de zare. O urmă de pas, întipărită pe nisip. Privește în jur...și cu ochii minții vei vedea întreaga mea ființă lângă tine. Privește în adâncul tău și mă vei zări de veghe lângă inima ta, încercând să risipesc cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze, înălțând, o altă viață. Un legământ ciudat mă face să rămân lângă tine, cu speranță și zâmbet în privire.

În tăcerea nopţii

Mi-ai răscolit colţul meu de linişte privesc prin mine şi simt cum mi se umple sufletul cu tine. Aş vrea să mă scutur de vise, să mă transform în speranţe şi mă preling pe astfalt, plâng, tac pe o petală de trandafir timpul trece mă ridică ,mă scutură de praf mă calcă şi trece mai departe.
Te-ai rătăcit în labirintul gândurilor mele.Te simt ca un copac ale cărui rădăcini, sunt adânc înfipte şi mă storc de vlagă şi voinţă. Îţi împodobesc chipul în ramă cu petale de vise şi te aştept la margine de răsărit cu un curcubeu de lumină-n priviri.Te aştept la poarta-nserării cu obrazul lunii pe umăr să-mi asculţi tăcerile să pătrunzicuvintele nerostite de pe buzele mele. Mă învălui în tăcere şi mister ca într-o mantie de noapte fără stele şi-ţi caut dorurile printre cuvinte…să-mi şterg sufletul de urmele tale, să-mi curăţ privirea de fantoma ochilor tăi să pot visa. Norii îşi varsă picăturile peste mine gânduri se înghesuie la ieşirea din minte…căldura unei îmbrăţisări…fiorii unui sărut…un zâmbet…speranţe năruite. Să cad cu ploaia din cer şi apoi din nou să urc să fiu o picătură neînsemnată într-un ocean. Privesc înnoapte cu adieri înmiresmate şi mă aşez la umbra viselor mele zâmbesc prin somn, mă joc în linişte cu un sărut pe obrazul tău, îţi trec degetele prin păr, te mângâi duios…simt că mă risipesc în tine…În imperiul nopţii visele încep să curgă şi mă închid ca o perlă în cochilia scoicii şi aştept în tăcere picăturile neliniştii ce cad direct pe suflet, topind frânturi de gând…Tăcerea nopţii este culcuşul delicat în care visele se împlinesc, se nasc mereu la începutul apusului izvorând ca o apă vie,ca o ploaie de stele unde este leagănul tăcerii…la hotarul trandafiriu al somnului în spatele pleoapelor unde cuvintele dispar într-un noian de vise. Sufletul este irigat cu dragoste şi pasiune. Îmi culc chipul pe pernă şi zâmbesc printre gene şi în umbrele nopţii îmi apare palid chipultău…Parfumul tău mă îmbată închid ochii şi mă las dusă de valul ce mă poartă printre amintiri,trăiri şi senzaţii în paradisul nostru pur.
Mă las purtată de vise … Şi tu păşeşti uşor, alunecând în şoapte… simt parfumul pielii tale, căldura zâmbetului tău, aduse de aripile vântului. Un joc tăcut, al nostru … simţim, trăim senzaţii ascunse, pasionale. Mă ademeneşti uşor, mă atragi în cursa nopţii … Stau în faţa ferestrei şi admir luna care se reflectă în apa mării … simt briza rece. Mă cuprinzi în braţe, mă săruti, îmi şopteşti cuvinte dulci de iubire… Mâinile îţi alunecă cu degetele resfirate prin părul meu răvăşit, îmi atingi umerii mei uşor dezgoliţi şi le cobori, descoperindu-mi trupul ce freamătă la fiecare atingere. Las capul pe spate, respir adânc… plină de pasiune … îmi dezveleşti trupul, mă iei în braţe, mă aşezi pe pat. Săruturi se pierd în negura nopţii reci pe trupul meu înfierbântat.Simt buzele sărutându-mi gâtul, sânii, coapsele, într-o armonie perfectă ne lăsăm pradă nopţii …vise ce se destramă o dată cu ivirea zorilor şi totul se spulberă şi ne rămâne un zâmbet…

Scrieri

Scrieri din peștera gândului unde viața
e așternută cu toate secretele, gândurile, bucuriile și suferințele.
 Puțini sunt cei ce pot răsfoi cu un zâmbet pe buze, câțiva sunt cei ce se hrănesc cu paginile-i scrise.

Lenuș Lungu

Cuvintele

Cuvinte….Cuvintele pentru mine totul are un sens indiferent dacă respiră sau nu. Mereu mă întreb ce dialog există între două flori; între doua păsări;între două cărţi; chiar şi între litere.Cred că literele comunică între ele… prin cuvinte… Ce ascunde un cuvânt? Ce simte un cuvânt? Cuvintele sunt instrumentele la care avem acces dintotdeauna şi pe care le tot utilizăm încă din ziua în care am început să vorbim. Deseori vorbim fără a gândi în prealabil şi fără a fi conştienţi de impactul cuvintelor noastre. S-a mai spus cândva şi că limba reprezintă un indice al gradului de civilizaţie. Ceea ce auzim în jurul nostru zi de zi transmite foarte multe despre cultura noastra, despre etosul propriu şi, totodată, despre respectul pentru semenii nostri. Cea mai mare parte din limbajul cu care avem de-a face astazi poseda o doză de duritate. Mai precis, acesta este deseori necizelat, trădând furie şi intenţii negative. Dăm peste el oriunde mergem şi provine de la persoane care aparţin tuturor categoriilor de vârstă. Limbajul fiind pionul esenţial în tumultul fiecărei zile trebuie: să ne determine să devenim conştienţi de imensa putere a cuvintelor, pentru a învăţa să le alegem cu mai multă atenţie; să ne ajute să învăţam cum să observăm parţile bune ale fiecarui om şi ale fiecărui lucru, identificând totodată oportunităţi de a transpune în cuvinte observaţii benefice; să transforme limbajul pozitiv într-un instrument pe care să îl folosim cu multă uşurinţă şi naturaleţe. Propriul nivel de fericire şi chiar respectul de sine vor spori în momentul în care vom reuşi să găsim punctul de echilibru al mesajelor şi al cuvintelor pe care le alegem pentru a le transmite.

Fotosinteza

„De ce este iarba verde?“ Probabil că atunci când eraţi copii aţi pus această întrebare. Aţi fost mulţumiţi de răspuns? Întrebările pe care le pun copiii, cum este şi aceasta, pot fi foarte profunde. Ele ne pot face să privim mai atent la lucrurile de zi cu zi cărora nu le prea acordăm atenţie şi să descoperim minunăţii ascunse, a căror existenţă nici n-am bănuit-o.

Ca să înţelegeţi de ce este iarba verde, încercaţi să vă imaginaţi ceva ce la prima vedere pare să nu aibă nici o legătură cu iarba. Încercaţi să vă imaginaţi uzina perfectă. Uzina perfectă nu va face zgomot în timpul funcţionării şi va arăta frumos, nu-i aşa? În loc să polueze, uzina perfectă va îmbunătăţi, de fapt, mediul prin însăşi activitatea ei. Bineînţeles, ea va produce ceva util — ba chiar vital — pentru toţi. O asemenea uzină va fi alimentată cu energie solară, nu credeţi? În acest fel, ea nu va trebui să fie conectată la o reţea de curent electric sau să primească petrol sau cărbune pentru a fi alimentată cu energie.

Fără îndoială că uzina perfectă alimentată cu energie solară va folosi panouri solare cu mult superioare celor folosite azi de om. Acestea vor fi foarte eficiente, ieftine şi nepoluante, atât când sunt fabricate, cât şi când sunt utilizate. Deşi va folosi cea mai avansată tehnologie pe care ne-am putea-o imagina, uzina perfectă o va face în mod lin şi discret, fără neaşteptate perturbări în funcţionare, avarii sau nesfârşite reglaje fine de care pare să aibă nevoie tehnologia de vârf din zilele noastre. Ne vom aştepta ca uzina perfectă să fie complet automatizată, fără să fie nevoie de oameni care să supravegheze lucrul. Într-adevăr ea se va repara singură, se va întreţine singură şi chiar se va extinde singură.
Este uzina perfectă doar de domeniul science-fiction-ului? O simplă închipuire de neatins? Nu, nici vorbă, deoarece uzina perfectă este la fel de reală ca şi iarba de sub picioarele voastre. De fapt, ea este iarba de sub picioarele voastre, feriga din birou, copacul ce se zăreşte de la fereastră. Vedeţi, uzina perfectă este orice plantă verde! Alimentate de lumina soarelui, plantele verzi folosesc dioxidul de carbon, apa şi unele minerale ca să producă hrană, direct sau indirect, pentru aproape toate formele de viaţă de pe pământ. În timpul acestui proces, ele alimentează din nou atmosfera, luând dioxid de carbon şi eliberând oxigen pur.
Se estimează că plantele verzi de pe tot pământul produc anual 150 până la 400 de miliarde de tone de zahăr, depăşind cu mult producţia cumulată de fier, oţel, automobile şi nave spaţiale a tuturor uzinelor construite de om. Ele fac acest lucru folosindu-se de energia de la soare pentru a extrage atomii de hidrogen din moleculele de apă, după care aceşti atomi de hidrogen sunt fixaţi pe moleculele de dioxid de carbon din aer, transformând astfel dioxidul de carbon într-un hidrat de carbon, cunoscut sub numele de zahăr. Acest proces remarcabil se numeşte fotosinteză. Plantele pot folosi apoi noile lor molecule de zahăr pentru a produce energie sau le pot combina între ele pentru a produce amidon, pe care îl folosesc la depozitarea hranei, sau pentru a produce celuloză, acel material rezistent şi fibros care alcătuieşte fibra plantei. Gândiţi-vă puţin! Pe măsură ce a crescut, acel sequoia uriaş care se înalţă cu 90 de metri deasupra voastră a fost făcut, în mare parte, doar din aer, o moleculă de dioxid de carbon şi una de apă, adunate pe rând în cadrul nenumăratelor milioane de „linii de asamblare“ microscopice, numite cloroplaste. Dar cum se face acest lucru?
Să examinăm „mecanismul“
Să faci un sequoia din aer (plus apă şi câteva minerale) este cu adevărat uimitor, însă nu este ceva magic. Este rezultatul unui proiect inteligent şi al unei tehnologii cu mult mai sofisticate decât tot ce a realizat omul. Încetul cu încetul, oamenii de ştiinţă deschid „cutia neagră“ a fotosintezei ca să privească plini de uimire supersofisticatele procese biochimice care au loc aici. Haideţi să aruncăm o privire împreună cu ei asupra „mecanismului“ care face posibilă aproape orice formă de viaţă de pe pământ. Probabil că facem primii paşi ca să găsim răspunsul la întrebarea noastră: „De ce este iarba verde?“.
Să scoatem microscopul pe care ne putem baza şi să examinăm o frunză obişnuită. Cu ochiul liber, întreaga frunză pare verde, însă acest lucru este o iluzie. Celulele plantei pe care le vedem la microscop nu sunt, în realitate, chiar atât de verzi. Dimpotrivă, ele sunt în mare parte transparente, însă fiecare conţine, probabil, 50 până la 100 de micuţe puncte verzi. Aceste puncte sunt cloroplastele, în care se găseşte clorofila verde, sensibilă la lumină, şi în care are loc fotosinteza. Ce se petrece în interiorul cloroplastelor?
Cloroplastul este ca un mic sac care are în interior nişte vezicule turtite, numite tilacoizi. În sfârşit, am localizat culoarea verde a ierbii. Moleculele verzi de clorofilă sunt prinse în membrana tilacoizilor, nu la voia întâmplării, ci în sisteme bine organizate, numite fotosisteme. În majoritatea plantelor verzi există două tipuri de fotosisteme, cunoscute sub numele de FSI (fotosistem I) şi FSII (fotosistem II). Aceste fotosisteme acţionează ca nişte echipe calificate care lucrează într-o uzină, fiecare dintre acestea având grijă de o anumită serie de etape ale fotosintezei.
„Deşeuri“ care nu sunt irosite
Când lumina soarelui atinge suprafaţa tilacoidului, aranjamentele FSII de molecule de clorofilă, numite complexe care adună lumina, aşteaptă să capteze lumina. Pe aceste molecule le interesează în mod deosebit să absoarbă lumina roşie care are o anumită lungime de undă. În locuri diferite de pe tilacoid, aranjamentele FSI sunt în aşteptarea luminii cu o lungime de undă ceva mai mare. Între timp, atât clorofila, cât şi alte molecule, cum ar fi carotenoizii, absorb lumina albastră şi pe cea violetă.
Prin urmare, de ce este iarba verde? Dintre toate lungimile de undă ale luminii care cade pe plante, numai lumina verde nu le este de nici un folos, aşa că ea este pur şi simplu reflectată spre ochii şi spre aparatul nostru de fotografiat care sunt în aşteptare. Gândiţi-vă puţin! Verdele crud al primăverii, precum şi verdele viu de smarald al verii sunt rezultatul acelor lungimi de undă pe care plantele nu le apreciază, însă pe care noi, oamenii, le preţuim foarte mult! Spre deosebire de poluarea şi deşeurile provenite de la uzinele construite de om, această lumină „reziduală“ nu este deloc irosită atunci când privim o frumoasă pajişte sau o pădure care ne înviorează sufletul cu plăcuta lor culoare a vieţii.
Întorcându-ne în cloroplastul din aranjamentul FSII, energia luată din domeniul roşu al luminii soarelui a fost transferată electronilor din moleculele de clorofilă până când, în cele din urmă, un electron are atâta energie, adică este atât de „excitat“, încât sare din tot aranjamentul în braţele unei molecule purtătoare care stă şi aşteaptă în membrana tilacoidului. Ca un dansator care trece din braţele unei partenere în braţele alteia, electronul este trecut de la o moleculă purtătoare la alta, pe măsură ce îşi pierde treptat din energie. Când energia lui este destul de mică, el poate fi folosit fără probleme ca să-i ia locul unui alt electron din celălalt fotosistem, FSI.
Între timp, aranjamentului FSII îi lipseşte un electron, ceea ce îl face să fie încărcat pozitiv şi să fie flămând după un electron care să-l înlocuiască pe cel pierdut. Ca un om care tocmai a descoperit că un hoţ i-a golit buzunarele, zona din FSII, cunoscută sub numele de complex de eliberare a oxigenului, îşi iese din fire. Unde poate găsi un electron? Aha! În apropiere umblă hai-hui o moleculă de apă nenorocită. O aşteaptă o surpriză neplăcută.
Disocierea moleculelor de apă
O moleculă de apă este alcătuită dintr-un atom de oxigen destul de mare şi doi atomi de hidrogen mai mici. Complexul de eliberare a oxigenului din FSII conţine patru ioni de mangan care scot electronii din atomii de hidrogen ai moleculei de apă. Ca urmare, molecula de apă este disociată în doi ioni de hidrogen pozitivi (protoni), un atom de oxigen şi doi electroni. Pe măsură ce noi molecule de apă sunt disociate, atomii de oxigen se adună doi câte doi, formând molecule de oxigen gazos pe care planta le eliberează în atmosferă ca să le putem folosi noi. Ionii de hidrogen încep să se înmulţească tot mai mult în interiorul „sacului“ tilacoid, unde pot fi utilizaţi de plantă, iar electronii sunt folosiţi ca să alimenteze din nou complexul FSII, care este acum pregătit să repete ciclul de mai multe ori pe secundă.
În interiorul sacului tilacoid, ionii de hidrogen înghesuiţi încep să caute o cale de scăpare. Când o moleculă de apă este descompusă, în sacul tilacoid nu intră numai câte doi ioni de hidrogen de fiecare dată, ci sunt atraşi şi alţi ioni de hidrogen de către electronii FSII, pe măsură ce aceştia trec la complexul FSI. În scurt timp, ionii de hidrogen zumzăie ca albinele furioase într-un stup supraaglomerat. Cum pot ei să iasă?
Acum descoperim că genialul Proiectant al fotosintezei a pus la dispoziţie o uşă rotativă cu un singur sens de ieşire, sub forma unei enzime speciale folosite pentru a produce un combustibil celular foarte important, numit ATP (adenozintrifosfat). Pe măsură ce ionii de hidrogen forţează ieşirea pe uşa rotativă, ei furnizează energia necesară pentru a reîncărca moleculele de ATP consumate (vezi diagrama 3). Moleculele de ATP sunt ca nişte mici baterii celulare. Ele generează micuţe explozii de energie chiar acolo în interiorul celulei, pentru toate tipurile de reacţii din celulă. Mai târziu, aceste molecule de ATP vor fi necesare la formarea liniilor de asamblare a zaharozei obţinute prin fotosinteză.
În afară de ATP, pentru asamblarea zaharozei mai este esenţială o altă mică moleculă. Ea se numeşte NADF (o formă redusă de nicotinamidă adenină dinucleotid fosfat). Moleculele de NADF sunt ca nişte micuţe camioane care livrează marfă, fiecare ducând un atom de hidrogen la o enzimă care îşi aşteaptă atomul de hidrogen de care are nevoie ca să asambleze o moleculă de zahăr. Producerea NADF-ului cade în sarcina complexului FSI. În timp ce un fotosistem (FSII) este ocupat cu disocierea moleculelor de apă, pe care le foloseşte apoi ca să producă ATP, celălalt fotosistem (FSI) absoarbe lumina şi eliberează electronii care sunt folosiţi în cele din urmă la producerea NADF-ului. Atât moleculele de ATP, cât şi cele de NADF sunt depozitate în spaţiul exterior tilacoidului, în vederea unor viitoare utilizări la linia de asamblare a zaharozei.
Schimbul de noapte
Anual sunt produse prin fotosinteză miliarde de tone de zahăr, şi totuşi reacţiile din fotosinteză alimentate de lumină nu produc în realitate nici un fel de zahăr. Tot ce se produce este ATP („baterii“) şi NADF („camioane care livrează marfă“). Din acest moment, enzimele din stromă, adică spaţiul exterior tilacoidului, folosesc ATP-ul şi NADF-ul ca să producă zahăr. De fapt, planta poate produce zahăr în întuneric complet! Aţi putea compara cloroplastul cu o uzină care are două echipe (FSI şi FSII) în interiorul tilacoizilor care fabrică baterii şi camioane (ATP şi NADF) pentru a fi folosite de o a treia echipă (enzime speciale) aflată afară, în stromă. Această a treia echipă produce zahăr adăugând atomi de hidrogen şi molecule de dioxid de carbon într-o serie exactă de reacţii chimice cu ajutorul enzimelor din stromă. Toate cele trei echipe pot lucra în timpul zilei, iar echipa pentru zahăr lucrează şi în schimbul de noapte, cel puţin până când se termină rezervele de ATP şi NADF produse de schimbul de zi.
Vă puteţi imagina stroma ca pe un fel de agenţie matrimonială celulară, plină de molecule şi atomi care trebuie să fie „căsătoriţi“ unii cu alţii, însă care nu vor reuşi niciodată să o facă singuri. Anumite enzime sunt ca nişte micuţi peţitori foarte insistenţi. Ele sunt molecule proteice care au forme speciale, ceea ce le permite să pună mâna exact pe atomii sau pe moleculele necesare pentru o anumită reacţie. Însă ele nu sunt mulţumite doar să facă prezentările pentru viitorii parteneri de căsătorie moleculari. Enzimele nu se vor declara mulţumite decât atunci când vor vedea că acea căsătorie are loc şi, prin urmare, ele îi înhaţă pe cei doi viitori parteneri şi, în ciuda împotrivirii lor, îi pune în contact direct unul cu celălalt, încheind căsătoria cu forţa într-un fel de nuntă biochimică făcută cu pistolul la tâmplă. După ceremonie, enzimele eliberează noua moleculă şi repetă procesul, fără oprire. În stromă, enzimele trimit cu o viteză incredibilă moleculele de zahăr parţial formate, rearanjându-le, dându-le energie cu ATP, adăugând dioxid de carbon, ataşând hidrogen şi, în final, trimiţând o moleculă de zahăr tricarbonic într-o altă parte a celulei, ca să fie transformată în glucoză şi într-o mulţime de alte variante.
De ce este iarba verde?
Fotosinteza este cu mult mai mult decât doar o reacţie chimică fundamentală. Ea este o simfonie biochimică de o complexitate şi ingeniozitate uluitoare. Cartea Life Processes of Plants exprimă acest lucru în felul următor: „Fotosinteza este un proces remarcabil, coordonat într-un mod extraordinar, care utilizează energia fotonilor din lumina soarelui. Arhitectura complexă a plantei şi mecanismele de control genetic şi biochimic incredibil de complicate care reglează activitatea fotosintezei pot fi considerate perfecţionări ale procesului fundamental de captare a fotonului şi de convertire a energiei acestuia într-o formă chimică“.

Inima

Iubesc noaptea
în cioburi de oglindă
împart viața în bucăți
adânc în pielea mea
sângele-mi perforează
trupul
pășesc printre gânduri
așternute pe jos
izvoare argintii
de lacrimi
pe miez de cuvinte
o stea rubinie
pe bolta cerului
rupt de cometele
ce-mi umplu privirea
strigătul se sufocă
în beznă
prin zgomot
și zbatere-n gând
adânc în mine
există o inimă

pulsul dansează
cadențat
un strigăt fără ecou

Hoinar în amintiri

Multă vreme va mai dura…Și până atunci voi hoinări pe aceste străzii pusti în întunericul ce îl constituie nopțile lungi și grele cu bagajul de amintiri în urma mea.
Suflet bolnav
obosit și hoinar
bolnav de iubire
Obosit de încercări
Hoinar în căutări
Gândurile unui suflet ce își caută alinarea în rânduri aruncate pe o foaie.

Casa sufletului

Am înțeles ca în timp, zbaterea nebună în care ne trăim viața, ne ucide sau ne amorțește speranțele și visele. Luptăm în permanență să fim mai buni. Apoi sunt sentimentele pe care nu reușim să le transmitem așa cum am dori, așa cum le simtim. Cuvintele care se rostesc în suflet altfel, mult mai înalt, mult mai curat decât atunci când le dăm drumul în lume. Repetăm și desparțim în silabe, cuvinte care-și pierd astlfel aripile. Totuși, câtă importanță au cuvintele? Cât de importantă e senzația tactilă? Dar olfactivă? E frig. Mâinile îmi îngheață și acum… Casa sufletului mi-am îmbrăcat-o, într-o vara sublimă… Și am căzut pe gânduri.

Dor

Dor de viață ,
dor de gheață ,
dor de mine ,
dor de tine ,
dorul doare ,
dorul moare ,
dorul vine și revine .
dor de verde ,
dor de-a crede ,
dor de miere ,
dor de clipe minunate .

Lenuș Lungu

Zâmbetul tău

Simfonie de gânduri amestecate, multe speranțe și vise aiurea...simt cum viața îmi curge prin vene zvâcnind, gata să rupă lanțurile conștiinței. Vreau atât de multe de la viață, debordez de optimism și încredere. Vreau mai mult de la mine, simt că pot mai mult...Timpul își va spune cuvantul...Ah, de-aș putea citi urmatoarea pagină din cartea vietii mele! ...Dar atunci, totusi, care ar mai fi frumusețea vietii? ...Zâmbesc și îți privesc și al tău zâmbet.
Vă dăruiesc un zâmbet prin versuri.

 Zâmbetul tău ca o rază
pe-a cărării trudă-şi lasă
tot necazul de pe aripi
și mă-nvăluie grăbită
mi te-apropii sfioasă
de-al meu chip străin
ce arde de lumina ta
aleasă ca un înger
plin de slavă mă cuprinzi
ca o mireasă și-mi grăieşti
ca o fecioară din iubirea ta
curată fericirea ne-ntinată
ca un fulg de nea topită
și de geruri răcorită
te alinţi cu-a mea guriţă
sub lumina ta nestinsă

Lumini și umbre

Gândurile mele sunt niște umbre subtiri. Vă dați seama că și eu sunt o umbră din moment ce nutresc din atâtea. Și peste această formă neagră este trasă o husă din piele alb-crem : se potrivește atât de bine, perfectă aș putea spune! Și privesc…și strig și înfăptuiesc o grămadă de fapte. Personalitatea mea este vegheată-n permanență de o umbră…aceasta se poate oglindi bine în apa oricarui ochi defibrat, puțin mat. Mă observă chiar și-n ochii de sticlă : dar conținutul oglindit e irelevant și efemer, desigur. Apa mării îmi alungă trasparența învelitoarei și mă lasă desculță și fericită. Doar că marea-i adâncă și nu mă avânt în cele mai obscure vârtejuri…Se lasă seara peste gândurile și visele mele, în acorduri calde, suave. Am adormit plângând, simțeam cum lacrimile fierbinți îmi alunecau încet pe obrazul rece fără suspine, doar lacrimi tăcute, poate de fericire, poate de tristețe, poate doar doar de prea mult dor. Am adormit învăluită în lumini și umbre, mângâind cu privirea amintiri frumoase, simțind cum gândurile îmi alunecau tăcute, cuminți din realitate într-o lume de mistere și certitudini, simțind cum mâinile mele obosite căutau să culeagă frânturi de vis prinse în pânze de păianjen, petale uitate în așternuturile albe și pufoase. Am adormit privind frunzele copacului din fereastră și încercând să mă prind în dansul lor amețitor, timidă, cu teama de a nu zbura prea departe, de a nu mă putea opri. Dansuri, dorințe, crâmpeie de gânduri, lumini, umbre…M-am trezit cu privirea îndreptată spre fereastra, privind aceleași frunze …de parcă se scursese doar o secundă de viață. M-am ridicat din pat înfrigurată îndreptându-mă cu pași înceți și teama spre fereastră , câteva frunze așezate pe iarba crudă. Straniu … pare că trandafirii încetaseră să se scuture odată ce eu pășeam în lumea viselor și-și reincepuseră dansul când eu îmi deschideam pleoapele grele de vise. Aș fi crezut că a trecut doar o secundă de viață, dar lacrimile de pe obrazul meu erau uscate iar eu zâmbeam. Zâmbetul mi-l adusese visul pe care nu aveam curajul să mi-l mărturisesc nici macar mie însămi poate din teama de a nu se spulbera odată ce va da de lumina zorilor … Închid ochii și simt mirosul teiului … întind mâinile și prind fragmente de vis … zâmbesc din nou și mă regăsesc …

Dor blestemat

Mă ascund între ramuri de vise. Îți voi intra în sânge ca o otravă , lumina ochilor tai va fi prizoniera cerului din ochii mei , iar brațele și  buzele mele vor lăsa pecetea pe pielea ta . Când vei pleca gândul să-ți ardă pătruns de gândul meu . Să alergi și nopțile să-ți  fie tulburate de ritmul pulsului meu. Să alergi și  răceala mâinii mele să te înghețe în nopțile de vară. Când te vei ascunde-n mare, răsuflarea ta mă va chema ca un cântec de sirenă. Să te ascunzi printre nori, ochii tăi vor luci ca două lacuri adânci de munte. Te va durea când  voi închide ochii, nu-mi vei mai soarbe otrava privirii . Vei suferi când  mâinile mele iți vor mângâia părul, nu le vei mai simți  reci pe obraji . Vei plânge  când  gura mea îți va șopti bucăți din rugăciune în ureche, căci nu vei mai simții fructul sărutului . Și așa  va fi până  la sfârșit . Te vei mistui de mine , clipă de clipă . Vei arde până  la capăt, încet, dar definitiv . Ți se va spulbera cenușa în privirea mea . Dar zâmbetul meu va fi acolo . Va fi acolo mereu până la sfârșit .

Dor

Doare dorul
până-n miez de stele
îţi sărut urmele
paşilor din nisip
în apus de soare
murmur dragostea
ca pe un psalm
cad ploi
apele udă florile
născute din speranţă
flori curate
dau buzna
roiuri de fluturi
desupra fântânii
sufletului meu
dorul
cuvânt sonor
ce pe-a timpului harfă
picură uşor lumină
clipe de dor amar.

Dimineți liniștite

Ador diminețile de liniște în suflet. Ador diminetile în care am o cafea și oameni dragi alături. Sunt fericită pentru că, în timp, am strâns oameni frumoși pe lângă mine, oameni pe care simt nevoie să-i văd și să le împărtășesc gânduri și sentimente. Uneori, se mai întâmplă să dau și peste oameni cu suflet chircit și mândri în ignoranța lor. Și mă mâhnesc....însă oamenii dragi de lângă mine mă fac să mă simt norocoasă pentru ceea ce sunt și pentru ca îi am.
Îmi plac diminețile în care întâlnesc, oameni calmi, respectuoși, chipul lor debordând de seninătate.
Și merg mai departe...cu chipul luminat.
 Zilele frumoase încep de dimineață...daca știi ce să privesti, mai ales, dacă le privești cu inima. Și asta e suficient pentru o " Buna dimineața! "

Umbre și lumini

Umbre și lumini pe cerul vieții mele...Stele care cad în neantul realității de care mă simt înlanțuită, fără scăpare...Ici, colo câte un nor rătăcit brăzdând singuratic partea sa de cer, mergând cu nepăsare către iminentul sfârșit din brațele atotputernice ale vântului, care-l va descompune fără milă... Un stol de cocori brăzdând cerul la apus, ducându-mi cu el gândurile departe, departe, într-o altă lume, o nouă viață...Raze de soare se ivesc răzlețe, jucându-se cu sentimentele mele, amestecându-le și transformându-le într-o paletă de culori sumbre...Apoi se așterne noaptea și mă las învăluită de lumina blândă a lunii, cu aerul ei mistic și mereu incitant, purtându-mă pe aripi de dor...Zorii zilei mă găsesc sorbind cu nesaț roua dimineții, purificându-mi sufletul...Inima începe să-mi bată, șoptindu-mi ceva magic...O ascult și zâmbesc...Mă pierd în albastrul cerului și visez...visez la răsăritul soarelui care va alunga ceața din inima mea...

Plouă

Dacă ploaia ar putea să spele păcatele țării, atunci oamenii ar avea un motiv de bucurie. Și ploaia insistă, în averse, cu furtuni cum n-au fost pe meleagurile acestea, intensă, rece, însă mizeria tot rămâne. Rămâne mizeria pentru ca nu este treaba ploii sa facă curățenie între oameni, ci e treaba noastră să facem ordine și atunci, probabil, ploaia o sa fie doar una de vară, călduță, repede, răcoritoare și hrănitoare de țară. Ploile vin de când e lumea, apoi au venit și oamenii mai târziu însă nu au învățat mesajul ei nici atunci, nici acum și probabil nici când ea va dispărea, și o dată cu ea oamenii!