Durerea

Mi-aş vinde durerea
să fac bani de ţigări
mă aşez pe-o bancă
într-o gară tuşesc
împraştii în aer toţi viruşii din mine
îi presar în natura moartă
se aud chitare-n vânt
îmi pun pălaria şi strig
dă-mi sufletul înapoi
să mai pot privi răsăritul
pe aleii de castani

există viaţă
dincolo de moarte
să atingi o speranţă
la flacăra lumânării

Umbra

Alunec în abis
cu aripile frânte
tremur
calc
miros de alge
îmi îmbată simţurile
sunt o dramă
picătură de pelin
într-un potir
iubire şi venin
o umbră
un înger
mă strigă

sunt nisip
unde vântul plânge
totul e paradis

Dor

cerul se aşează în palma mea
ascultă inima
în ecoul tăcerii
timpul mă loveşte-n oase
orele se sparg în minute
se prăbuşesc în vertebre
secundele aleargă-n glezne
desculţe prin vene
peste gânduri presar amintiri
într-un colţ arde inima de dor
să stingi focul buzelor
prinse între vise

Ultima sonată de iarnă

Joc de lumini
şi umbre de crengi
unde inima încetează
să mai bată
în ritmul unei sonate
de iarnă
în vâltoarea senzaţiilor
miros de pământ umed
în vise răcoroase
dansând o ultimă
sonată de iarnă
ritmuri frânte
aşezate pe portativ
ca note definite
valuri sparte de
nisipul rece
şi umbra mea trece
dincolo de zări
căutând răspuns
la întrebări
cât este timpul
din viaţa mea?
cât este viaţa
din timpul meu?

Morgana

Sunt fantasma din
ochiul tău
unde curge lacrima
şi-ţi picură-n vene
galopând
prin deşertul pustiu
calci nisipul în picioare
striveşti cuvinte
doruri,vise şi speranţe
sunt îngropate
te îmbeţi cu licoarea bahică
a unei morgane
ce trupu-ţi lănţuie-n noapte
oriental luna dansează
caii în depărtare
şah la regină mat.

din nisip auriu
de stele izvorâşte
ozana curgătoare

Sentimente

Simt trupul
cum pulsează
îmi răsar vertebre
trec prin vene
gânduri fierbinti
sângele clocoteste
în inimă cos
o speranţă
te caut între artere
zăresc iubire
un amalgam de
trairi

Vibraţii

ne cade cerul
peste umeri
dorinţa din noi
suspină
sfîşîie
clipe se înfing
în oase
adumelcă vibraţiile
în lumina
ochilor
sărut trupul fin
mă preling
cu flori albe
peste tine
pielea mea absoarbe
căldura ta

Sufletul

Mi-ai smuls sufletul
l-ai trântit de
pereţii norilor
calc cerul
în picioare
şi urc cu paşi
in spirală
sfredelindu-ti carnea
mă scufund
în venele tale
şi-mi târăsc trupul
în sângele clocotit
mă pierd ca
într-un ocean
incandescent
de lavă

Chipul tău

fir de nisip
Spulberat de vânt
Chip sculptat
în gheaţă
cu ochii safire
te-am desenat
zâmbet
sa-mi luminezi
noaptea
dă-mi mana ta
si mă voi transforma
în praf de stele
peste visurile tale
implinire

Relaxare

Astăzi gândurile îmi joacă feste,aleargă bezmetice din loc în loc...Mă aşez în fotoliu şi-mi beau cafeaua savurând aroma iar aburii îmi gâdilă nările...Filele îmi fug şi peniţa jucăuşă nu vrea să îmi aştearnă gândurile.Azi fac o pauză şi mă las purtată pe aripi de vioară ascultând-ul pe Andre Rieu .Vă invit să vă relaxaţi alături de mine la o ceaşcă de cafea...

Îngerul nopţii...(file din sufletulmeu)

Plouă… umbra nopţii se aşterne misterios peste trupul meu. Deşir un şir de gânduri peste filele sufletului meu. Norii îmi străpung retina, pătrund în orbita cu nuanţe de toamnă. Mă las pradă viselor şi printre frunzele spulberate de vânt, te caut în umbra nopţii…Dar nu te găsesc… îmbrac iubirea în culori pastelate şi las cuvintele să zboare, să se transforme în torente. Norii rupţi, îşi revarsă furia asupra mea, biciuindu-mi trupul flagelat de stropii reci de ploaie. Mă apropii cu paşi umezi de marginea infinitului şi-mi strig tăcerea în liniştea noptii, agonie într-un colţ de suflet. Vântul rece îmi înfioară trupul, întind mâinile spre cer să prind o rază caldă de speranţă, clipa-n pumn să o transform în petale de trandafir pe-un nor de bumbac. Inima îmi este smulsă şi aruncată în valuri de iubire…Vino înger al nopţii, strecoară-te printre picăturile de ploaie te voi îmbrăca în mângâieri te voi acoperi cu raze de lună, dimineaţa să-ţi picur pe aripi sărut de dor şi zbor, iar tu să te cuibăreşti în inima mea, să culeg de pe buzele tale nectarul iubirii, printre vise dezbrăcate de gânduri… să îţi curg încet printre gene şi să te sărut printre şoapte. Într-un gând, ne iubim la ţărm de mare pe nisipul ud, unde valurile învolburate, cântă un dor ancorat la ţărmul visării. Asta sunt, un simplu vis, aşteptând un strop de tine împlinire, să te prelingi pe trupul meu gol, să ne învelim în praf de stele şi să ne încălţăm cu tălpi îmbrăcate în vise, să fim petale de timp.Să cântăm iubirea pe note de pian în noaptea albastră, ploioasă.

Sărutul tău

crepuscul înger
îmi zăboveşte-n
ţesătură
minute senzuale
extaz
în fiecare sărut
te simt
te simt în trunchiul
meu
cu fiecare alunecare
simt durerea
în braţe
lacrimi de jasp
cad pe buze
alunecând peste
pieptul tău
toamna este acum
în trup în oase
în şoapte şi ploaie
sărut
buzele tale.

Antibiotic

 Îmi sparg visul
de-un  gând
şi pătrund în
trupul tău
ca o licoare
bahică
ard fără fum
pe cărări de suflet
alunec prin
vene tale
dor injectat
să-ţi pătrund
în carne
şi să rămân acolo
vibrând în tine
să-ţi plantez
în celule
iubirea

Paharul de cristal

Mi-am sădit copacul vieţii
într-un pahar de cristal
unde străbat un drum
lung în vid, urmele paşilor
udate de lacrimile crengilor
ce curg prin membrane
subţiri ale rădăcinilor
prin vase transparente
ale frunzelor…
strivesc gândurile uscate
în falnice cupe de petale
te caut prin vise şi vibraţii
de umbre amestecate
de speranţe şi-nlănţuirea
caldă a crengilor ce mă
cuprind să renasc
în zâmbetul tău

Cancer de iubire

Mi-ai pătruns în corp
un caner de iubire
ce n-are leac de lecuire
mi-ai injectat o seringă
de dor…
şi-mi fac anestezia
tristeţii
ce-n vene curge râul
amintirilor
inima mă arde şi-n cioburi
se sfărâmă,
pe un pat de nor
în perfuzie eu stau
şi aştept în trup
să-mi curgă iubirea ta
cu mângâieri de alinare
te aştept să vi să-ţi
dăruiesc
în palma ta să ţii cioburi
din praf de dor
să le aşezi uşor,
în buzunarul inimii
cu o ultimă sărutare
îţi scriu pe buzele tale…

Toamna mea

Eşti atât de frumoasă
Toamnă a sufletului meu ,
Prind în palmă un strop
Din freamătul vântului

Presar stropi de gânduri,
Şi calc pe şoapte de frunze
Culorile copacilor îmi alină chipul,
Şi mă inund în toamna mea.

Am cules picături de dor
Şi le-am amestecat cu cer,
Şi am obţinut un ruginiu fantastic
Şi visele îmi cad ca o mantie de ploaie.

Vântul-mi adie pe buze
Unde am ancorat norii pufoşi
Într-o mare de crizanteme,
Şi pe jos un covor de frunze moi.

Mă acopăr în imensul evantai
Al toamnei sufletului meu
Unde este loc mereu
Cu dragoste le aşez pe toate.

Aripi de iubire....

Să plutim pe valurile dragostei
pierduţi în şoapte şi sentimente
Să-ţi simt sărutul tău peste
genele mele închise de vise.

Să simt vibraţia trupului tău
ce-nfloreşte-n taină,gânduri
de iubire…
şi sentimente dulci ce-nvie
cu o pasiune prin roua de petale.

Să ne-ntindem pe un pat de trandafiri
focul în şemineu să ardă împletit
aripi de iubire tu să-mi dai
din căuşul palmei tale,

Să-mi dai vibraţia în palma mea
şi-n braţe să mă ţii să ne contopim
printre stele şi luna să ne zâmbească
printr-un tremur de gene.

Inima din piept să-mi scot
şi o transform în stropi de lumină
să ne învelim în clipe de fericire
prinşi în vârtejul iubirii până când

vom adormi ţinându-ne de mână
şi flacăra iubirii de-a pururi
să ardă privirile noastre…

Frânturi de cioburi

Frânturi de cioburi din al meu suflet,rămăşiţe pierdute...Gândurile-mi zboară...Cerul îmi pătrunde în retină unde fluturii albi dansează,valsul anilor ce au trecut şi calc pe umbra mea la ţărm de mare, ce plutesc peste valuri învolburate.Mă întind şi-mi aştept odihna... Printre gene eu clipesc şi privesc dansul fluturilor albi...

Frânturi nerostite

Frânturi de vise şi speranţe
se preling uşor în palma ta,
un dor trist şi-amăgitor
ce pipăie alte gânduri
nerostite.
îmi furi şoapte din cuvinte
le picuri peste trupul meu,
te privesc şi-mi zâmbeşti,
din sufletul meu
aştept cerul să mă alinte,
cu adieri de iubire,
şi tu să mă-nveleşti
în vorbe dulci brodat
în voal de fericire…

Privesc

Privesc

Privesc cum soarele sărută pământul și cad în visare, uitându-mă cum zorii trandafirii măsoară clipa și gândul. Aripă și roză tremurând de rouă pentru fiecare roză, ce mă ține în șiruri de fire ce nu vor să se deșire. Dincolo de cer, plânge un nor cu picuri de durere, lacrimi ce-mi caută chipul. Simt boarea umedă și mă topesc în aerul dimineții într-un zbor spre infinit.

Acopăr dorul

Acopăr dorul

Acopăr în piept un dor, ca pentru ultima oară, și nu-i de loc ușor. Și ploile neîncetat îmi bat la geam, iar camera mi se pare o colivie strâmtă. Lângă gratii şi uşi închise stau gândurile ucise în taina nopții. Pământul tot e îmbibat de ploaie ca şi sufletul. În umezeala lor, trotuarele au preluat imagini din prezent, și-mi oglindesc în ele pasul foşnitor, ca o creangă pe care miresme se leagănă greu. Merg pe poteci de suflet, cuprins de cleşti de fier şi fără de apărare în timp, fără de şanse, amorţit de frig şi frică, primejdioase ca o boală ce pătrunde în artere. Duc iar lacrimile înapoi la izvor, îngreunată de dor, împreună cu suspinul inimii. Rănile-mi sângerează şi fiecare clipă se scurge ca un izvor de suferinţă, iar stropii de rouă ai ochilor umezesc singurătatea. Suferinţe nevindecate ca niște cerneluri tămâioase. Mai prind în aripi setoase nemărginirea zilei și sper să se arate încet, ca o pasăre suavă, conturul tău. Și tu-mi apari târziu, cu lumina în ochi şi acelaşi dor care arde, cu braţele tremurătoare ca de fluture rănit. Teamă ai simțit în suflet și gânduri ai cutreierat ca să le alinți, dar n-ai mai vrut să stai pe loc și ai trezit păsările ce ne chemau cu țipete de încercare. Frumoasa clipă mă urmărea încet până m-am risipit în aerul călduț. Mi-a mai rămas doar ceasul cu nisip logodit cu timpul, timpul ce ne înconjoară și totuși e atât de puțin... Cine mai întreabă de noi? Cine mai ştie de noi? Torn restul de cucută în cupa de amar a destinului... M-ascund de ploi, dar știu că nu pot sta în calea sorții, m-ascund de ură și de neiubire, căci mi-e teamă că visele trec, deși rănile se-nchid până la urmă. Întunericul doare și simt în adâncuri arsura de parcă s-ar prăvăli peste mine focul cerului. În noapte umbrele se-aseamănă, mi-e frică, dar încă mai sper că lacrimile toate vor fi cândva nemuritoare stele. Roua ochilor și ruga-mi mai stau la căpătâi... Din ele ți-am făcut drumul spre mine și te aștept chemându-te din celelalte vieți . Sădesc mereu speranțe în suflet ca pe niște roze ce le voi oferi în dar iubirii. Mi-e dor, te văd cu ochii minții și te îmbrățisez plângând, apoi, te-adorm în gândurile mele și din smoala nopții se ivesc deasupra mari stele ce strălucesc. Rămâne doar să fi și tu cu mine... De vrei să știi cine sunt, privește cu o viață înapoi. Sunt prima cărămidă din zidul singurătății mele. Vei ști că fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.

Vârtejul vieţii

Înot în vârtejul vieţii
în marea de speranţă,
mă sting uşor şi nu mai
apuc să zbor.
Nu mai găndesc
nu mai simt
ochii mi se închid uşor,
şi cad într-un somn adânc.
Lacrimi amare cristaline
pe obraz mi se preling
privesc cum timpul
mi se scurge.
Dar voi avea o viaţă
dincolo de moarte,
atunci va fi vremea mea
să privesc din ceruri…

Câmpii de dor

Câmpii de dor

Câmpii de dor mă învăluie și treptat adorm în brațele tale. Părul mi-e răsfirat și lung de-atâtea șoapte. E-atât de cald la tine-n brațe... Șoptesc cuvinte de dragoste și atunci zăpada sufletului se așterne calmă peste vis. Îmi vine somnul, vine transparent peste munți și dealuri, peste liniștea din jur. Păsări alunecă în vis, perechi de aripi arzând. Se-așterne zăpada mult, tot mai mult, peste pleoape, peste liniște, peste seara asta și totul devine sclipitor. Respir adânc și draperii moi de vis mă-nvăluie în neastâmpăr de dragoste ce mi-a tot dat târcoale. Mi-e bine așa...așa de bine... Jocul nostru trandafiriu de dragoste mi-acoperă buzele cu petale de roze pe care le număr înspre amurg, atunci când verigile dragostei se transformă în cântec. Brațele mele te cuprind ca pe o fărâmă de viață fermecată după care am tânjit mereu. Suntem binecuvântați cu o iubire dincolo de înțelegere. Soba inimii toarce flăcări de rubin și purpuri.

Fântâna vieţii

Mă plimb prin grădina
vieţii mele
uşor mă aplec peste fântâna
sufletului,
unde dorul apa mi-a secat.
să prind în palma mea
stropi de iubire,
şi setea să-mi potolesc
cu stropi de fericire…
alergând prin galaxie
printre mireasma florilor,
să adun în cupa amintirilor
nectarul buzelor tale,
îmbrăţişarea caldă,
ce în braţe mă ţineai.
acum le acopăr cu
cu mantia inimii mele….

Natura moare

Natura moare

Natura moare, florile-s pe ducă și n-a rămas din toamnă, decât ușoară, diafană, o nălucă ce-aleargă frunzele-n cărare, rugină țesând. Ce faci când nu plângi? Au cam trecut ploile toamnei și acum aerul vibrează a speranță. Nopțile au devenit lungi, cu mai puține lumini și clipele parcă dispar ciugulite de o pasăre de pradă. Flori albe tresar înfiorate de toamna muribundă. Cu fiecare clipire, ochii se inundă de tristețe. Cerul gri, înalt și greu mă îmbie la tristă și lugubră melancolie. Ce să faci când nu plângi, întreabă-mă mai bine... Să mă cuprinzi în șoapte, să apeși cu dor pe buzele-mi săruturi, rubine fierbinți. Să mă așezi pe floarea iubirii din câmpia cu dor. Să-mi arăți poteca spre vise pure. Să-mi aduci apă neîncepută de izvor ca eu să pot să culeg luceferi din lacrimi care dor. Hai, întoarce-ți spre mine privirea castanie, sclipire de stea, întoarce-ți surâsul, tomnatecă nălucă după care tânjesc, întoarce-ți sufletul, râu limpede de toamnă aurie. Întoarce clipa... Visez plutind spre tine lumi de basm, daruri sfinte ascunse-n flori de tihnă. Te port în palme ca pe o lumină sacră și urc poteca spre stele cu inima pulsând. Ea mă îndeamnă întruna la vis. Mai caut și-acum un drum în pustiul oftărilor târzii, o cale spre stelele ce ard. Mi-e cheia inimii la încheietura mâinii. Încerc să te găsesc și te vreau ca pe un fior prelung prin carnea mea, încerc să te descopăr într-un târziu pipăit. Se face noapte, te voi întâlni și mulțumită de căldura brațelor tale blânde, voi fi leagăn de scântei, iar pieptul mi se va însemna cu stele roșii, fierbinți de dor și iubire. Atât mai vreau, un somn liniștit din care atunci când ne vom trezi, să fim amorțiți de miresmele iubirii statornice. Să zâmbim apoi complice, privind la ceasul care a stat din ticăitul subțire. Să mă ții în brațe și să mă ridici apoi către soare, sus de tot. Tu, de vrei, încă poți să mai cobori treptele astea din fum albastru și blând. Îți spun iar și iar că Iubirea se naște din nopți de visare ca stelele și ca stelele ce sunt în tăcere sihastre, născând alte stele la porțile cerului, iubirea naște iubire. Totul e ud de-o lacrimă târzie... Păşesc cu grijă pe poteca îngustă, prin pădurea gândurilor mele. Crengile lungi mă ajung șoptind neînțeles și-ncerc să descifrez cât timp mai am ca să ajung la cuibul magic al liniștii. Printre lacrimile ploii ridic iar brațele spre lumină... Zborul abia început al stelei noastre se înșurubează prin aer ca un cântec de pasăre măiastră ce-mi destăinuie adevărul despre tine și înțeleg, după ultimul sunet, că tu ești ploaia mea și lacrimile tale îmi curăță cărarea.

Ascultă

Ascultă-mi visul
ce se prelinge
pe obraz,
ca o lacrimă ce arde
în noaptea albastră.
Numele tău pe buze-mi
tresare şoptit
şi sufletul îmi zburdă
desculţ pe cărări de vise
ce îmi aduce apusul
şi peste ploape-mi plouă,
cuprind în palme sufletul
de rouă…
Mă-nvelesc cu tine
trupu-mi dansează,
pe şoapte de iubire
dar zorii mi te fură,
şi totul se spulberă-n vânt…

Ard constelațiile cu aripi noi

Ard constelațiile cu aripi noi

În suflet ard constelațiile jinduite și aripi noi cresc pentru viața de început. Iubirea se înalță iar, unică, în valul înspumat al timpului. Suspine se ridică înspre zări, aproape pierdute în țipete de păsări uriașe. Licăr de stele se-ntoarce înspre gând și răstoarnă viețile rătăcite-n păduri fără de capăt. Alunecă încet stropii de lumină din cer spre ochi și-apoi se pierd, puțin câte puțin, în tăria albastrului de mănăstire a muntelui. Fugarele gânduri rămase-n colț de inimă se sparg ca valurile la țărmul unde iubirea e săpată cu lacrimi în stânci tăioase. Sub albastrul infinit de dragoste și dor al sufletului se-adună cuvintele, copii ai gândurilor noastre. Le așezăm, le potrivim marginile, le încrustăm adânc în pietre vechi, spălate-n râul ochilor ascuns. Pustiul cu întrebări deșarte îl îngropăm adânc, sfredelindu-l cu strigătele ce nu își mai găsesc ecoul. Căci fără Iubire și Adevăr aproape nu mai suntem, nici marea nu mai e, nici vântul, nici pământul. Cum să mai știm cât va dura căderea, când ochii sunt pustii și n-avem sprijin în timpul care trece ireversibil? Golul sufletului se înalță, se rotește, întreabă și nu răspunde nimeni... Până când vom căuta, nu ne putem răspunde-n gând... sunt vorbe clare ce răzbat spre cei ce nu mai văd... Căutăm cu sârg urme pe drumul ce se înalță, semne străvechi și transparente, desenate dincolo de zborul aripilor spre soarele dătător de viață. Nu murim pentru uitare. Nu ne pierdem în iertare. Căci știm, o clipă nouă va înflori curând în mâinile de senin ce ne mângâie zborul. Atunci când vom uita totul, va veni iar primăvara-n suflete și triluri nemaiauzite de păsări multicolore ne vor încălzi auzul, iar ochii se vor scălda în curcubeul de petale al florilor renăscute-n poiana visului. Vor crește păduri noi, vor renaște izvoare și ne vor apropia mâinile în clipa aceluiași cuvânt, al aceluiași gând, transpus pe undele fierbinți ale vibrației. Vom rescrie manuscrisele învechite, pierdute în neguri de vremi, vom reface liniile din palme cu fremătarea gândurilor bune. Vom înflori pentru Iubire de nenumărate ori, atât cât timpul ne va lăsa să împrăștiem povestea. Ne vom ridica frunțile aducând ofrande soarelui incandescent, anotimpurilor neterminate, fără somn și fără lacrimi. Știm că pentru Iubire mai avem puterea să ne trezim în veșnicie. Visul ne dă aripi noi și sens aduce iubirii curate. Împreunăm mâinile în rugăciune și cerem vise albe peste lume, nopți de vise, legănate de mii de stele. Nopți în care doar tăcerile vor mai vorbi și sufletele se vor înzăpezi la tâmple. Pavăza noastră, bolta cu lumini călăuzitoare ne va însemna cu sclipiri devotamentul. Vom fi mereu aproape, în gândul arzător ce ploaie de sori coboară-n palme și lasă praf subțire, eternă amprentă peste lume. Căutând iubirea adevărată vom găsi calde mângâieri întoarse din drum. Rămase în urmă, umbrele nu ne vor mai urma și toate visele apăsătoare vor cădea în urna uitării. Nu vom mai ști ce gânduri am purtat, nu vom mai păstra rouă grea pe gene și drumul ne va îndemna la cântec nou și vesel. Vom crede iar în noi, vom regăsi căldura-n suflet și clipe bune, vorbe liniștite, ne vor învălui. Pe pergamentul pielii vom aduna căderi de stele ce își vor tremura lumina întorcându-ne pe cărări demult bătătorite. Vom reface leagănul brațelor pentru dragoste și trupurile nu vor mai plânge pierdute primăveri. Va fi curata sărbătoare a miezului de iarnă veșnică ce va albi poteci de suflete. Se vor face nevăzute nerostitele șoapte și clipele plătite cu vieți în nopțile negre și fără foc de inimă cu porți neîncuiate, când dragostea plângea pe furiș, frângându-și aripa-n cădere. Singurătatea va rămâne împietrită-n întuneric și durerea va fi blocată-n orologii vechi. Nu vor mai fi seri grele de doruri și crengi fără frunze și flori cu parfum. Trupurile vor redezgheța gesturi, priviri fierbinți, știind că la capătul ascuns al drumului așteaptă clipa de extaz a reîntregirii perechilor. Împăcați ne vom ostoi setea din fântâni de suflet cu apă neîncepută în care se oglindesc roiuri de stele. Vin vremurile împlinirii, sunt clipe de tainică rugă împlinită, după atâtea nopți în care ochii au stat ațintiți spre cerul adânc căutând pacea sufletului. Mai e puțină vreme și ne vom fi în preajmă, căci timpul se împarte spre-a ne alege rostul. Acum a venit vremea să ne-ntoarcem înlăuntrul nostru, să facem pace între gânduri, să punem liniște între cuvinte, căci știm cu adevărat că din adâncuri oglinda inimii va împrăștia raze sclipitoare ce vor hrăni sufletele celor ce încă rătăcesc drumul, orbiți de plăsmuite comori.

Tu chip de înger!

Stau şi privesc pe fereastra camerei cum adierea vântului îmi bate în geam şi cum gândurile mele colorate zboară prin camera obscură ce vor să evadeze…Gândul îmi e la tine,doruri în mii de flori se zbat…Dau cortina cerului deoparte şi păşesc uşor în lumea viselor.Mă pierd într-o noapte senină,cu vise de înger.Cerul îmi vorbeste colorat într-o ploaie de fluturi şi eu ascult ecoul dorului din pianul inimii mele unde răsună balade de iubire…Aştept ploaia curcubeului şi privesc în departare printre miile de stele să întâlnesc căldura chipului tău de înger.Eşti îngerul meu din vis…Iată se aude în depărtare un foşnet şi din umbră apare pe acorduri de vioară îngerul meu iubit..Fiori calde,reci mi se strecoară în aorta inimii ce sângele-mi pulsează-n vene…Mă priveşte-n fel şi chip cu căldura mă-nconjoară, braţele îmi întinde ca nişte tentacule ce mă trage spre el ca un magnet…Îi simt mireasma dulce amăruie,o luptă continuă între dorinţele inimii şi ale minţii se luptă cu noi.Chipul îi radiază de dorinţi…Mă las în bătaia fluturilor întind mâna cu dor şi zburăm împreună pe un cal înaripat dispărând în umbrele nopţii…Şi mă poartă pe aripi de iubire,simt căldura sufletului ce mijlocul mi-a cuprins,ce inima-mi zvâcneşte de dorinţi cu glas fermecat şi un gând minunat m-a aşezat pe un colţ de nor cu un zâmbet m-a înmuiat şi cu mâinile în părul meu se juca ,ochii îi sclipea ca două perle de migdală şi mă alinta cu vorbe dulci la ureche îmi şoptea,buzele îmi căuta…Dansul flăcărilor ard pe dinăuntru te privesc în ochi şi văd o strălucire aparte şi cade peste noi melodia iubirii ţesută printre flori în nopţi cu stele argintii,stăm îmbrăţişaţi în nebunia cerului…Chip de înger al visurilor mele în bătaia inimii mele eşti doar un mister…Şi totuşi mă las dusă de valul iubirii…Îmi şopteşte să ajungă la harpa inimii mele şi coardele harpei se deschid şi melodia alunecă lin.Mângâind duios lăsând valul dulce al dragostei.Atingerea se topeşte în dorul ars de vreme,curgem unul în altul şi ne ameţim,mâinile roată ni le cuprindem şi formăm un singur miez.Vârtejul ce ne-a cuprins ne urcă spre trandafirii cerului ,trecând prin straturi de aer dulce şi înmiresmat.Privim unul în altul,căutându-ne vieţile trăite atâta timp.Clipa timpului se răzvrăteşte şi-şi porneşte zorile.Mâinile noastre strâng ultima clipire,o bătaie de inimă…Apar zorile şi visul se destramă.Tu chip de înger ai plecat şi m-ai lăsat în zori de zi…Şi totuşi există un dar..există un Oare?

Inima îmi îngheaţă

În flori de rouă mă strecor,
şi în suflet plouă,
soarele în priviri îmi
usucă trupul
zilele-mi sunt împrăştiate
de vânt.
şi mă pierd, în noapte..
un nor negru visele-mi
fură,
şi rămân fără suflare,
în iluzii cereşti.
tu rază,de speranţă
îmi rosteşti în soaptă…
că nu o sa mai vad
lumea în culori,
că nu trăiesc la infinit,
că voi avea un sfârşit.
clipa trece,şi  mă înnec
în univers ,
sufletul se scurge lin 
caut din ploaia de stele,
speranţa
să mai traiesc o zi
în noatea albastră
aştern pe un nor
un suflet rătăcit,
ce inima încet îngheaţă
alunec uşor unde
e rece şi pustiit,
închid ochii şi mă scufund
într-un somn adânc
unde lumea se vede în ceaţă
şi inima mea moare încet
Tristă dar fericită...

Amor

Dezbracă-mi sufletul
ţesut din păianjen
pe o pânză de mătase
să-mi presari săruturi
din petale de trandafiri

Goleşte-mi trupul
de tristeţi
îmbrăţişează-mă
în cununi de
raze aurii
pe un pat de nor
să ne iubim cu dor.

Şoapte să ţesem
şi să ne învelim
cu o mantie de stele
brodat în fir de amor
să ne lăsăm purtaţi
plutind uşor pe aripile
vântului...

Visul unei nopţi de vară...(file din sufletul meu)

Privesc prin fereastra inimii cum noaptea încet se lasă peste sufletul meu.Visul unei nopţi albastre de vară cu iz de trandafiri,cu adieri calde de vânt,cu murmur de şoapte purtate de norii pufoşi.Să-mi îmbrac inima în cununi de frunze şi flori ce se împletesc în noaptea albastră…Să zbor să culeg praf de stele de pe cer,să fac o mantie de curcubee şi să arunc în univers.Vise pierdute…vise uitate de timp prefăcute în cenuşă…Merg cu gândul rătăcit pe aleile sufletului meu într-un labirint ce literele suspin. Curg gânduri de ape cristaline,pe ploapele mele unde se împletesc liane de ciorchini amestecate cu un parfum divin de sentimente…Îţi caut chipul tău de ceară, prin cenuşa timpului ţesută-n pânză de paianjen într-un colţ întunecos…Am obosit să scotocesc prin amintirile prăfuite de timp şi mă aşez pe barca inimii mele plutind şi la cârmă gândul chinuit mă poartă pe aripi de dor prin galaxie…Şi la Starbucks am ajuns unde soarele şi luna m-a servit cu o caleea lactee alături pus un trandafir…Privesc un trandafir ce mi l-ai dăruit uscat cu petale scuturate de timp ce emana un parfum de iubire,dar totul s-a prefăcut în cenuşă…Mângâi cu degetele subţiri petalele uscate,simt încă parfumul tău şi o lacrimă îmi picură pe obraz…Aş vrea să vii în visul meu în nopţile cu lună unde stelele argintii sclipesc în şoapte de iubire,să-mi mângâi privirea cu surâsul tău,inundă-mi clipa cu atingeri tandre să simt alinare.Eşti în inima mea,în visele mele,dar nu pot să te ating…Te aştept în vis să pornim în călătoria universului printre miile de stele…Să fim doi fluturi albi îmbrăţişaţi în noaptea albastră să dansăm în melodia nopţii, în acorduri de pian cântate în surdină şi îngerii să ne ocrotească.

Caut muza într-o cafenea…(file din sufletul meu)

Merg la cafeneaua din colţ să beau o cafea…Intru în cafenea unde este plină de nori de fum,mă aşez la o masă fac semn ospătarului să-mi aducă o cafea.În timp ce aştept cafeaua scot fila sufletului o pun pe masă…Cafeaua îmi este servită şi privesc dincolo de aburii cafelei cu o aromă puternică unde fumul se unduieşte uşor într-un ritm suav al muzicii…Încerc să mă pierd în fumul cafenelei din sticla gândurilor mele.Privesc pe masă fila sufletului scot pixul şi încerc să aştern dar deodată gândul meu se topeşte ca fumul de ţigară. Astăzi gândurile mele îmi joacă feste…Literele alunecă lin pe fila sufletului meu…Un amalgam de jocuri de cuvinte îmi ies pe dos.Un gând uşor îmi şopteşte la ureche să las pixul jos şi să privesc pe fereastra inimii mele dincolo de nori şi să ascult pe o aripă de vânt, melodia dragostei ce pluteşte în zarea albastră.Soarele îmi zâmbeşte şi cu o rază îmi atinge părul într-o mângâiere de alint…În ritmul melodiei păsările cântă,cerul vibrează,norii dansează,îngerii chiuie.Este vis sau realitate?Ascultam şi privesc cum totul se învârte în jurul meu.Mai sorb o gură de cafea şi constat că e un vis al realităţii unde dragostea domneşte în aer şi pe pământ în tot ceea ce ne înconjoară.Mii de culori îmi zugrăvesc imaginea în faţa ochilor….
Dragostea-i o floare
ce răsare şi-nfloreşte
sub raze de soare
iubeşte apa,cerul,
natura şi pământul
iubeşte-ţi prietenii
şi duşmanii
dragostea-i frumoasă
nu lăsa să piară.
vă las cu dragoste un zâmbet,să-l duceţi mai departe…

Chip de înger

Din fâlfâirea vântului
dincolo de nori,
un chip de înger
zăresc..
un suflet cald
în astru ceresc
urc trepte
până la tine
într-un vârtej
să te-n brăţişez
să te alint,să te sărut,
şoapte dulci
să îţi şoptesc.
inima să-mi încălzeşti
sufletul să-mi dezveleşti
şi să mă iubeşti.

Dincolo de pământ

Când nu voi mai fi
la mormânt să vii,
cu săruturi să-mi
presari…
flori de gheaţă argintii.
înspre cer tu să priveşti
mâinile să le împleteşti
viaţă de vrei să-mi dai
din pământ să mă ridici
din îngeri să mă refaci,
cu crini albi să mă îmbraci
suflu prin sărut să-mi dai,
freamătul vântului geme
peste chipul palid
făclia arde la căpătâiul meu
buzele îmi sunt reci în veci,
iar tu să mă veghezi…

Clipe

Împletesc cosiţe de iubire
din părul tău bălai,
cu sărutări divine
tu mă alintai…
Lacrimi cristaline
se scurg şiroaie
peste trupul meu,
desprinse din
curcubeul cerului
senin…
În ţurţuri de gheaţă
să mă prefac,
iubirea să mă atingă
să plutim amândoi
pe o frunză de arţar,
speciale clipe
să ne dăruim…

Iubirea de la ţărmul mării...(file din sufletul meu)

Stau pe ţărmul mării cu mâinile înfipte în nisipul fin şi mă ascund în umbre lasandu-mi gândurile să curgă prăfuite in timp…Privesc pierdută-n depărtare cum inima mea veghează ca un străjer şi uneori tresare la orice şoaptă a mării …Iubirea înfloreşte în zări albastre, născută din privirea mării unde lacrimi visătoare curg şiroaie ca un izvor sărat peste gândurile prăfuite. Un strop de apă sărată ucide un vis, o speranţă… Peste trupul meu se lasă o ceaţă de iubire, totul este acoperit de fum şi cuvinte nerostite. Un picur de noapte mi-a inundat sufletul cu fructe îndulcite de soare, acoperite de mantia timpului, multe sentimente se plimbă pe cărările iubirii.Aş vrea să uit de lume, de timp şi spaţiu, să plutesc printre nori şi să simt sentimentele florilor ce mă ţin în braţe şi mă săruta.Vreau să fiu suflarea ta, să ma răcoresti cu  marea ce ne va mângâia trupurile pe note de iubire…Sunt doar clipe într-un mănunchi de speranţe. Petale de trandafiri cu miros de iubire îmi arată calea şi licuricii îmi luminează sufletul. Păşesc încet pe un covor de frunze multicolore, rupte dintr-un curcubeu, ce-mi strecoara în vene stropi de fericire, să mă scufunda în mări de dorinţe şi vise… Se trezeste acel fior ce doarme, innecandu-ma în şoapte si plutire.Simt fiorul buzelor tale şi focul din astre în inima ce arde…Aş vrea să te îmbrac cu o picătură din dragostea mea, să te acopăr cu sărutări…

Eterna e aroma ce pluteşte ca o mantie peste mine…

Zbor

Îmi împletesc mâinile
cu razele soarelui
ce trupu-mi mângâie
şi-mi sărută sufletul,
ce fericirea şi-a pierdut.
Gânduri şiroaie îmi curg
prin vene ca un izvor,
florile ca un balsam
îmi pansează rănile
de dor…
Lumina se scurge
prin speranţe şi vise,
un zbor înaripat
şi o iubire fără de păcat.

Gânduri colorate

Gânduri colorate
de curcubeu redate
în grădină printre flori,
pe alei de labirint
mă pierd printre vise.
Pe aripi de petale
şi zumzet de chitare,
dragostea îţi port
pe note de iubire,
să aducă fericire.
În palma mea topesc
amintiri dureroase,
sentimente nutresc
poleite cu speranţă
într-un vis nebunesc.

Dorul

O mantie din ceaţă
peste umerii mei
se lasă..
mă alintă cu dor,
şi gândul mă apasă.
Am sărutat palmele iubirii
şi m-am închinat
la steaua fericirii,
privind cu ochii cerul.
Îmi pierd privirea între stele
chipul să ţi-l văd zărind,
cu mişcări unduietoare
parfum de aştri din speranţă.
Buzele ca de petale
să-ţi simt miros de floare
dar eşti himeră oare?
te văd sculptat în ghiaţă.
Eşti rece şi distant
întind palmele să-ţi dăruiesc
o inimă caldă ce bate,
ca un sunet în noapte.
Aş vrea să sparg
gheaţa ce te-a cuprins
să te încălzesc în şoapte,
să te topesc de dor…

Vis

Alerg în gândul meu
bezmetic în noapte,
să prind visul meu
în tăceri de şoapte,
unde stelele sclipesc..
Stau pe un colţ de stea
printre miile de stele,
lacrimi în cioburi
de cristal se sparg,
şi inima strigă-n tăcere..
Să mă îmbrac în părul tău
şi să mă dezbrac de vise,
ochii tăi să mă îmbrăţişeze
pe marginea norilor,
unde florile-n floresc..
Trupurile să ne topim
în bezna fericirii,
să ne iubim din noapte
şi până-n zori
unde dragostea pluteşte
în univers…

Sunt o şoaptă

Sunt o şoaptă dintr-un gând
născută din adierile
de vânt şi de ploaie,
ca o umbră bântui
pe-o vale aurie,
croiesc castele de speranţă
din amintirile pierdute,
zidesc cuvinte
cu amestec de culori
peste fiinţa mea.
În bezna deasă
lumina pătrunde
doar murmur de şoapte
se-adună în minte,
din zări albastre
aduce-o furtună
cu mii de sentimente
înecate în tăcere.

Flacăra iubirii

Trupul meu
liane împletite şi
mâini încătuşate
foşnet de iubire
zvon din depărtare
face inima să bată
să bată...

Clipe ce curg
pe lacrimi
prelinse
iyvor de sentimente
desprinse din raze
ce mă cuprind
vârtej.

Şoapte nerostite
mă învelesc
mantie de tăcere
spulberată de vânt.

Iubirea-n suflet ţese
gânduri de mătase
împletite în vise
iar eu Penelopă neştiută
ţes şi tot ţes

Pictez în suflet…

Gânduri,vise şi speranţe
se adună la un loc,
cu un lacăt ferecat
în inimă s-a aşezat.
fie noapte,fie zi,
îmi aşez pe aceste file,
amintirile de zi cu zi…
Mă îmbrac în rochia de vise şi pornesc printre umbrele paletelor de culori într-o lume a imaginaţiei… Gândurile încearcă să danseze pe file transformân-duse în litere de chihlimbar, iar literele în cuvinte diamantine.Sufletul meu este precum un calendar al amintirilor…rătăcesc prin el şi răsfoiesc aceste file poleite .Pictez umbra gândurilor mele pierdută-n univers,curgând ca o ploaie de stele peste mine…Călătoresc pe calea lactee ,ce raza de lună luminează bezna din inimă.Mă gândesc la filele nescrise,la amintirile şoaptelor ce multe au zburat,iar altele s-au prefăcut în scrum…Gânduri adun cu mâinile crispate,trăiri şi sentimente ce sunt pictate de timp…Orele aleargă-n jurul meu raze de gânduri în univers…Uneori îmi vine să arunc sentimentele într-un colţ de linişte,şi să mă scurg ca un izvor de şoapte calde de iubire.Pictez amintirile într-un amalgamul de cuvinte…Gândurile mele se transformă într-un şir de perle …Îmi întind perlele în cuierul universului să înot prin râu de vise…Să îmi pictez privirea de smarald într-un sărut al infinitului cu iz de sentimente .Unde inima e un pumn de viaţă şi sufletul plin de dor ce se transformă într-un fum de ceaţă şi purtat prin galaxie . Păşesc desculţă printre cuvinte pe aripi de nor sudaţi în adieri de flori ce mă îmbracă în culori, şi mă plimb prin frunzele pictate de stele pe culoarul labirintului a sufletului meu.Pictez note fermecate pe acorduri de vioară şi împletesc cioburi de vise cu fluturi albi,să se transforme într-un buchet de sentimente cu cele mai frumoase flori culese de pe campul infinit al universului….Pictez aripi de iubire pe culoarul vieţii,să dansez pe razele soarelui şi să simt sub tălpi simfonia picăturilor de rouă,lovite de rădăcina amintirilor pictate în culorile curcubeului ce se topesc în lacrimi de cristal. Amintirile îmi scutură zdravăn sufletul şi se scurge din el picatură cu picatură gândurile de dor, iar fructele sentimentelor caută pământul universului nedescoperit în care să-mi îngrop amintirile şi apele să îmi spele nopţile şi zilele sufletului pictat în culorile fericirii cutremurat de dorul iubirii.

Sculptez în natură...

Sculptez în natură
flori albe
de măceş
lângă izvor
pete sub
clar de lună
prelinse-n
zâmbete desenate
în alb
colorate.

Sculptez
în scoarţa de arţat
mozaic
de sentimente
aripi de evantai
amintiri
ciorchini de vise
mănunchi de gânduri
labirint sculptat.

O voce lină
Duios îmi plânge
ecou
pe aripi de iubire
foşnind
lacrimi de curcubeu
sculptate
pe un amurg
ca oricare altul.
LL

Festivalul de la Mamaia

Vine ursul din pădure

şi se apucă să fure,

microfonul lui Crişan

Să vă cânte la mamaia

Sexy sexy Mona Lisa,

Pe ritmul dansului de pinguin...



Dar din zarea albastră

iată că soseşte pe scena aleasă

Nikita cu Vadim într-un dans lasciv

pe ritmul dansului de pinguin...





Ursul invitaţii şi-i prezintă

Udrea cu cocoşul ei

Se arată-n lumea mare



şi începe a striga

în ritmul dansului dansului

de pinguin...

Băse eu sunt urmaşa ta...





Şi Băsescu deghizat

Cu o perucă de invidiat

dar e tot de furat

în ritmul dansului de pinguin...

se laudă în gura mare,

Că numai Tina Turner are?



Şi din urmă ultimul apare

Boc cu spada sa,

De tăieri plin de nevoi,

în ritmul dansului de pinguin...





Aceşti crai de urs invitaţi

pe a scenă festival,

pe aplauze s-au pus,

şi într-un hohot de râs,

să ne arate ca-s mai tari,

în ritm de dans...



Reclame ei şi-au prezentat

fiecare rând pe rând,

cum să ne facem de răs tot mai mult

festivalul s-a terminat

vai de Ţara ce-a ajuns...










LL

Sentimente..

Mă pierd în astral
Cu amintiri şi vise,
În adieri de vânt
Cu şoapte frământate.
Un amurg fierbinte
Între ramuri împletite,
Gânduri răzleţe
Rătăcesc în neant.
Ce mă îmbracă
În melodia nopţii,
Miresme ce plutesc,
Se îmbină cu ale mele
sentimente….

Aş vrea...(file din sufletul meu)

Mă pierd în gânduri şi vise…Bat la porţile unui întreg univers imaginar,să pornesc în lumea timpului într-un spaţiu astral…Aş vrea să zugrăvesc portretul naturii cu stropi de rouă din lacrimi cristaline peste sufletul meu, curcubeul să coloreze visele mele…Un amalgam de cuvinte coboară peste sufletul meu…Să mă înec în natura cu buchete de raze de soare şi flori ce îmi alină inima…Caut cuvintele într-un dicţionar al meu în care uneori aş vrea să le şterg de praful uitării. Aş vrea să dezvelesc seninul cerului cu o rază de lună în care s-a desprins o petală a sufletului din gânduri prăfuite de timp.Aş vrea să zbor într-o grădină cu flori,să mă transform într-un fluture şi să dansez valsul verii,să simt raze catifelate mângăindu-mi aripioarele…Aş vrea să gust parfumul suav al florilor ce scaldă întreg văzduhul un izvor de lumină şi căldură cu mănunchi de speranţe,în care privesc oglinda limpede a cerului ce se împletesc cu gândurile…Ce se leagănă în şoapte de taină.Arunc cuvinte în zare şi mă visez într-o lume numai a mea plină de imaginaţie…Aş vrea să păşesc desculţă pe un covor al ierbii de smarald printre florile multicolore ale cerului…Îmi las urma paşilor impregnată prin ecoul naturii…
Murmur tainic al naturii
Cu flori albe împodobesc,
Sentimente,amintiri şi vise
Cu mănunchi de raze,
Rătăcite-n univers
Eu să explorez…

Gânduri

Aştern gânduri cristaline
Pe o bucată de hârtie,
Printre vise şi speranţe
Sunt un trecător prin viaţă.
Ca un susur de izvor
Într-un dulce ameţitor,
Pe acorduri line,
De armonie şi culori…
Litere diamantine
Pe file se preling,
Într-un dans feeric
Desprins din vise efemere…

Corbul

A fost prin fum de vis un suflet ce am pierdut...Un suflet ce a crescut...Gândul mă poartă mereu în clepsidra amintirilor a timpului trecut...Mă apropii încet de oglinda vieţii şi privesc. Şi ce zăresc? Zăresc o coloană vertebrală...ating cu mâna oglinda şi întreb:
- Oglinda vieţii mele nu mi-ai văzut sufletul ce mi l-am pierdut?
Oglinda privindu-mă îmi răspunde:
-Sufletul tău e purtat în zbor de un corb.
Rămasă mirată de răspunsul oglinzii mă ridic încet şi spre geam privesc...
Sufletul meu pierdut plimbat de un corb...
Mă îmbrac în rochia nopţii şi plec spre necunoscut în căutarea corbului.Alerg necontenit în negura întunericului şi mă rătăcesc în codrul nopţii prin pădurea de alun. Stele argintii pe cer strălucesc şi luna-mi luminează calea...Se aud ecouri în noapte cu împletituri de amintiri.Prind cu palmele zgomotul timpului.Se lasă tăcerea nopţii cu un cântec de amintiri.O umbră se apropie purtată de adieri de vânt...Cu mâinile la tâmplă îmi ridic privirea şi văd cum îmi dă roată corbul.Întind mâinile spre el...Se aşează uşor pe un genunchi,ne privim în ochi
Stau de vorbă cu un corb în codru des şi zâmbesc...
-Dragă corbule,tot alerg să te găsesc ,să recapăt sufletul pierdut ,ce-l porţi mereu în zbor.
Cu ochii jucăuşi corbul mă privi şi îmi aşează rămăşiţe din mine,pierdute şi uşor se asamblau precum un puzzle...Pierdusem prea mult din mine lăsăndu-mi doar urme de timp.
Corbul îmi spuse:
-Ai regăsit sufletul de copil din tine,ce l-ai pierdut.
-Să ai grijă de un suflet plăpând ce a crescut ,dar ai în tine sufletul de copil.
După aceste vorbe corbul zborul şi-a luat.
Am rămas în codrul verde fericită alergam şi săream că mi-am regăsit sufletul de copil ce mi l-am pierdut.

LL

Ploaia de stele

Mă plouă stelele
în vise fierbinţi,
şi mă strigă-n noapte,
o voce-n picuri
cu calde şoapte...
cu picuri de alint
în tremur de sentimente
şi firimituri de cuvinte
în ploaia de stele.
LL

Suflet pribeag

Un suflet pribeag spulberat
în fum de vise
ce aleargă bezmetic,în vânt
pe cărări...
spre un verde crud
al plopilor din crâng.
alerg în noapte printre
ramuri,pe valsuri de mângâieri
sufletul să-l prind în nopţi
de infinit până la răsărit.
vântu-mi spulberă sufletul
pe aripi de fluturi albi
să mă poarte...
într-un colb stelar,
pe adieri de fum
în clepsidră transformată-n scrum.
LL

Raze de iubire

Caut soarele printre nori,
printre adieri de vânt
mă pierd în aburi de vise,
de crengi împletite...
un colţ de soare caut
în sufletul tău...
cuprind cu mâna vălul
norilor cenuşii,
ce uşor plutesc,
şi strângerea-n braţe
devine ferecată.
îmbrăcată-n raze de iubire
ce apare şi dispare...

Adieri

Dintre ramuri împletite
s-a format cărări de vise.
vise îmbrăcate, cu ale tale şoapte,
mă acoperi în voalul de mătase...
brodată-n iubire,
scăldată-n fericire,
alintată-n adieri de vânt...

Spune-mi

Spune-mi tu iubire...
spune-mi un cuvânt...
la ureche să te aud...
să te văd zărind,
pe o rază de soare,
alunecând uşor,
la mine-n braţe să te strâng.
de mână să te prind
să ne aruncăm pe aripi
de vânt...
să ne strecurăm prin fum de vise
să ne pierdem în culori
în ecouri de sărut
şi îmbrăţişări tandre
până la apus...

Scrisoare de Adio

O piatră neagră desparte o inimă de alta,o floare se desparte de petalele ei...Aşa ne despărţim şi noi...Gândurile se transformă-n fum de umbre...Sunt un vis trecător prin umbre şi lumini sub mantia dragostei...Am căutat să privesc mai întâi soarele,apoi umbra mea şi mi-am zis că omul este aruncător de umbre şi-un acumulator de lumini...O umbră mişcătoare a sufletului,viaţa mea să fie din munţii cât mai înalţi făcută,ca să pot arunca umbre cât mai adânci...Azi drumurile noastre se despart.Totul s-a sfârşit iar din rădăcina acestei iubiri să nu răsară muguri...Mantia uitării este mai presus decât cea a iubirii şi ea şi-a întors aripile spre trecutul fericirii.Alungă-mă din suflet cu un suflu de furtună...Să-ţi răsară-n cale flori de tei cu parfum de trandafiri...Să te plimbi prin parcul umbrelor şi sufletul să-ţi bântuie pe aripi de dor a vântului sculptat cu chipul meu...Eu îţi zic Adio şi te-am lăsat...

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum (partea II)

Ca o consecinţă a unei îndelungate evoluţii istorice, a deschiderii anterioare determinate de politica reformistă a împăratului Iosif al II-lea, are loc acuma mişcarea Supplexului. Sub semnul programului său va sta întreaga evoluţie viitoare a mişcării naţionale a românilor din Transilvania mai bine de un secol. Apariţia acestuia a fost pregătită îndelung de o serie de acţiuni ce au îmbrăcat, fie forma petiţiilor, fie forma ridicării în masă la luptă, dovedind că, în cadrul naţiunii române se creaseră premisele necesare apariţiei sale. Drepturile ce erau acordate naţiunii române erau minimale şi nesemnificative, ceea ce a făcut ca ridicarea românilor transilvăneni în rândul celorlalte naţiuni recunoscute de lege să fie esenţa chestiunii române.

Principalul moment, în cadrul mişcării petiţionare româneşti, premergător apariţiei Supplexului, l-a constituit  marea luptă inaugurată de Ion Inochentie Micu, episcopul greco catolic, de la Blaj. Pentru mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Ion Inochentie Micu este acela care „îi pune temelii solide programatice şi-i trasează clar drumul pentru viitor”(1). Deşi pornită, la început, din cadrele bisericii – singurul organism comun al românilor care putea face posibilă o acţiune organizată – activitatea lui Ion Inochentie Micu se extinde pe parcurs, revendicările clerului ajungând să se înbine cu cele ale naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei putea duce, atunci, lupta în folosul naţiunii române. Pe parcursul celor doisprezece ani de activitate continuă, în toate petiţiile şi cererile sale, naţiunea este întotdeauna prezentă. Între argumentele pe care le aduce, în sprijinul revendicărilor naţionale româneşti, de remarcat sunt acelea că naţiunea română este cea ma veche şi cea mai numeroasă, ea poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice şi, în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în favoruri. Între dovezile invocate în sprijinul postulatelor naţionale, Ion Inochentie Micu a acordat prioritate Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi dus la realizarea celor solicitate pentru naţiunea sa. Ca mijloace de ridicare a naţiunii, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. Acest mijloc îl considera important, deoarece, prin orizontul de cunoştiinţe ce-l oferea fiecărui individ, deschidea drumul spre bresle, preoţie şi funcţii. Era convins că „şcoala, cultura… sînt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă. Trebuie să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”(2).

În lupta sa, în slujba naţiunii, „ pentru a valorifica pe seama credincioşilor săi, şi mai târziu pe seama întregului popor român din Transilvania, drepturile conferite prin cele două diplome leopoldine, a stârnit, după cum era de aşteptat, duşmănie şi ură”(3). Aceasta cu atât mai mult, cu cât înaintaşii săi, mai mult sau mai puţin fideli regimului, nu îndrăzniseră să emită o asemenea pretenţie. În timpul dezbaterilor dietale, este nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor, chiar cu moartea, din partea nobilimii maghiare, secuieşti şi săseşti. Referitor la aceasta, la 19 iunie 1744, el arăta că „în contra lui toţi sînt iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”(4). Chemat la Viena pentru a da socoteală de îndrăzneala de a fi cerut drepturi egale pentru naţiunea română, cu celelalte naţiuni privilegiate din Transilvania, supus unor presiuni inimaginabile, Ion Inochentie Micu este obligat să ia drumul exilului, la Roma, pentru a-şi salva viaţa !. Importanţa acţiunii întreprinse de „marele vlădică” pentru istoria românilor este precis surprinsă de către D. Prodan: ” lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”(5). Lupta lui Ion Inochentie Micu a avut urmări de o valoare covârşitoare trezind neamului românesc conşiinţa drepturilor sale. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „ fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”(6).

Prin intrarea în rândul naţiunilor recunoscute, maghiari, saşi şi secui,  de legile existente, românii ar fi devenit un factor constituţional, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile care emanau din conceptul de naţio. Pentru aceasta „ s-a început îndată după moartea lui Iosif al II-lea marea luptă care, fără îndoială, formează una dintre cele mai însemnate momente ale istoriei noastre politice” (7).

În timpul frământărilor iscate de moartea împăratului Iosif al II-lea, în condiţiile unei aprige lupte a naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) pentru restituirea drepturilor ce le pierduseră în urma reformelor iosefinismului, românii, pentru a contracara aceste încercări – a căror reuşită i-ar fi adus din nou în situaţia de a fi lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi libertăţi – concep un mare memoriu, intrat în istorie cu denumirea de Supplex Libellus Valachorum. A fost pregătit şi redactat de elita intelectuală a românilor de atunci din Transilvania: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Molnar Piuariu ş.a. O noutate de prim ordin constă în apariţia, acum, in corpore, a elitei intelectuale româeşti angajate într-o mare acţiune politică!

Care sunt revendicările forte ale memoriului, ce a făcut ca privilegiaţii să i se opună cu atâta înverşunare şi ce-l ridică atât de mult deasupra încercărilor petiţionare anterioare? De la început, trebuie făcută menţiunea că Supplexul a fost elaborat în numele tuturor românilor, fără deosebire de confesiune, revendicând drepturi semnate de clerul, nobilimea, starea militară şi orăşenimea naţiunii române.

Principalele linii directoare, ale programului politic al naţiunii române, cuprinse în Supplex Libellus Valachorum prevedeau, în esenţă, ca : să fie şterse denumirile, considerate odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, acestea fiind nedemne şi nedrepte, ca acelea de „toleraţi”, „admişi” şi „ nesocotiţi între Stări”, iar naţiunea română să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; să fie respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare, aşa cum prevedea un decret al regelui Ştefan cel Sfânt, în care şi ungurii şi românii se bucură de aceleaşi imunităţi, fapt consemnat şi de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437); clerul, atât cel unit (greco-catolic), cât şi cel ortodox, nobilimea, plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie considerate, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni, iar în Dieta Transilvaniei, în scaune, districte, oraşe, naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei (8). Este de reţinut că în conscripţia din anul 1787, românii erau în număr de 1.000.000  în Transilvania,  dintr-o populaţie totală de 1.700.000 de locuitori. Diferenţa de cca. 700.000 fiind împărţită între maghiari, saşi, secui, ş.a. !!!

În actul înaintat curţii habsburgice în martie 1791, românii cereau repunerea lor în drepturile de care beneficiaseră, susţinând că prin rezolvarea acestei probleme s-ar fi ajuns la întregirea sistemului constituţional de drept al Principatului. În susţinerea ideilor principale ale memoriului, întâlnim o argumentaţie care era necesar să facă o demonstraţie cât mai convingătoare în faţa împăratului, să facă posibilă restituirea drepturilor românilor şi  nu „restituţio in integrum” preconizată de naţiunile privilegiate. Repetarea aceloraşi argumente, de mai multe ori, pe parcursul memoriului – naţiunea română este cea mai veche şi cea mai numeroasă în Transilvania, ea suportă sarcinile cele mai multe şi mai grele – avea acelaşi scop, de susţinere a unei demonstraţii cât mai convingătoare. Argumentaţia este expusă cronologic, aducând dovada recunoaşterii drepturilor naţiunii române, în trecut, de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437), de diplomele imperiale ale împăraţilor Leopold I, Maria Teresa şi Iosif al II-lea. Plecând de la numărul mare al românilor din Principatul Transilvaniei se cerea dreptul acestora de a se constitui într-o adunare naţională, pentru a-şi putea expune cererile.

Dezbaterile ce au avut loc în Dieta Transilvaniei sunt sugestive pentru felul în care a fost primită acţiunea românilor şi pentru maniera în care naţiunile privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) au înţeles să-i dea rezolvarea. Iată ce sublinia, chiar, Protocolul dietei în acest sens : „stările nu şi-au putut tăinui acea mare pornire a inimii pe care le-a pricinuit-o sosirea unui rescript regal atât de neaşteptat” (n.n.-referire la memoriu) (9), iar Protocolul deputaţilor saşi, din Dietă, menţiona că „ în momentul citirii memoriului a domnit o linişte generală şi o mare consternare se putea citi pe toate chipurile”(10).

Într-o Dietă a Transilvaniei, în care un procent din reprezentare de peste 90% revenea naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui ), s-a pus capăt cu uşurinţă acţiunii româneşti, fără a se da rezolvarea aşteptată de naţiunea română. Concesiile făcute erau minore, ele oricând putând fi înlăturate, erau „concesii care băteau pasul pe loc”(11) ; liberul exerciţiu al religiei ortodoxe şi dreptul celor aparţinând acestei religii la funcţii ce nu erau rezervate celorlalte religii privilegiate.

Urcarea pe tronul Imperiului Habsburgic a noului împărat, Francisc I – decis a nu face nici cele mai mici concesii – duce la instaurarea unui regim de mare reacţiune, astfel încât „ porţile Curţii se închideau grele şi pentru multă vreme…nu numai în faţa acţiunii româneşti, ci şi în faţa oricărei acţiuni politice”(12).

Cu toate că rezolvarea ce i s-a dat nu a venit în întâmpinarea postulatelor româneşi, Supplex Libellus Valachorum a însemnat un succes al luptei naţionale a românilor din Transilvania. Sigur, importanţa sa emană în primul rând din aceea că principiile sale fundamentale au constituit temelia viitoarelor acţiuni ale românilor. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar, ideile şi principiile sale de bază se regăsesc în noile ridicări la luptă ale naţiunii noastre pentru libertate şi dreptate socială şi naţională. „Suplicele românilor – arăta spre sfârşitul veacului al XIX- lea George Batiţiu – au avut în acele zile puţin rezultat pozitiv; ele însă, îndată din acel an s-au prefăcut pe calea cea mai firească în programa politică şi naţională la care românii au ţinut cu pietate şi cu dor fierbinte de a fi realizată. Prin acea programă continuată şi ilustrată prin scrierile istorice şi filologice ale lui Petru Maior, câte au văzut lumina, conştiinţa de sine s-a deşteptat şi întărit tot ma mult la naţiune…”(13). Un fapt deosebit de semnificativ, referitor la importanţa Supplexului, este aducerea în prim planul vieţii politice a Principatului Transilvaniei a o serie de personalităţi marcante. Dacă Ion Inochentie Micu, episcopul Blajului, apărea anterior, în lupta sa, ca un personaj singular în apărarea drepturilor naţiunii române, momentul 1791 venea să creeze un precedent prin apariţia la români a acelei elite intelectuale şi conducătoare, care de acum încolo va juca un rol atât de mare în canalizarea energiilor naţionale. Această elită românească va imprima mişcării naţionale modalităţi adecvate de expresie; în concepţia lor obţinerea de drepturi egale trebuia să preceadă unitatea integrală, ceea ce nu se putea realiza pe plan politic se transfera în plan cultural, direct subordonat obiectivelor politice, bazele ideologiei acţiunilor româneşti sunt puse – tot prin activitatea ei – prin necontenita impunere a unui adevăr ca originea latină a poporului şi a limbii sale, continuitatea pe pământul Daciei şi unitatea poporului român (14).

Pentru a sublinia şi mai mult locul Supplexului în cadrul luptei naţionale a românilor din Transilvania, marea lui importanţă pentru destinele naţiunii române, am considerat necesar să apelăm şi la cuvintele lui Alexandru Papiu Ilarian: „ nimic nu lipseşte acestui mare act naţional, nici ştiinţa, nici conştiinţa dreptului, nici concepţiunea profundă a politicii naţionale, nici curajul civic. Această petiţiune naţională e până azi evanghelul politic, cartea credinţei politice a românilor de peste Carpaţi”(15). Dar şi la caracterizarea făcută de istoricul A. Răduţiu: „ Actul  se va dovedi şi în posteritate unul fundamental pe drumul afirmării poporului român ca naţiune, marcând decisiv acest proces prin încărcătura sa doctrinară. El a fost judecat astfel nu numai în conştiinţa românească, drept parte constitutivă a acestea, ci şi, indirect, în conştiinţa ostilă a străinilor, prin vehemenţa cu care a fost contestat”(16).

Importanţa memoriului este dublată şi de faptul că el apare într-un context internaţional dominat de mari încercări de înnoire. Revoluţia burgheză din Franţa dădea o lovitură puternică sistemului feudal închistat în dogmele şi realităţile sale devenite incompatibile cu progresul omenirii, iar ideologia iluministă cucerise marile ţări ale continentului european.

Note bibliografice:

1)      David Prodan,Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.137

2)      Ibidem, p.189 şi urm.

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum ( partea I )

Supplex Libellus Valachorum a constituit actul politic fundamental al mişcării naţionale româneşti, în întreg secolul al XVIII-lea, prin care românii din Transilvania cereau curţii imperiale habsburgice repunerea lor în drepturile din care fuseseră scoşi după moartea împăratului Iosif al II-lea.

Pentru o înţelegere cât mai exactă a ceea ce a generat, în mare măsură, apariţia  mişcării Supplexului (cum este cunoscută în istorie), este necesar să facem câteva referiri la fenomenul denumit „despotism luminat” şi implicit la reformele iosefiniste. Monarhii feudali, atraşi de filosofia iluministă – în realitate mai puţin de ideile acesteia şi mai mult de faptul că ea oferea regimului feudal compromis şansa supravieţuirii – vor fi cunoscuţi sub denumirea generică de despoţi luminaţi. Ei vor determina apariţia acelui capitol al istoriei secolului al XVIII-lea cunoscut  cu numele de despotism luminat. Avându-şi rădăcinile ideologice în filosofia iluministă, acesta aduce o serie de înnoiri la toate nivelele societăţii. Este un fenomen interesant şi paradoxal în acelaşi timp, căci asistăm la aplicarea în practică a unor reforme, putem spune „revoluţionare”, pentru epoca şi sistemul de atunci. Cu atât mai mult, cu cât această „revoluţionare” a sistemului feudal era făcută de monarh, cu scopul precis de a asigura în continuare viaţa acestuia şi de a evita eventualele atitudini centrifuge de la sistem. Se schimbă „…înainte de toate, concepţia despre stat şi despre monarhul din fruntea lui. Monarhul nu trebuie să-şi mai exercite puterea absolută în virtutea dreptului divin, ci în virtutea dreptului natural şi a contractului social prin care poporul i-a delegat-o”(1). Despoţii luminaţi îşi lărgesc sfera de activitate de la politic la sectoarele social, economic, cultural, administrativ şi religios. Este vorba despre pătrunderea statului în toate sectoarele de activitate, de acel etatism menit a contribui la întărirea centralismului politic. Nu este vorba despre o desfiinţare a raporturilor feudale, ci de o reglementare a raporturilor dintre contribuabili şi proprietarii feudali, menită să sprijine dezvoltarea unui imperiu unitar conform dorinţei monarhului reformator.

Societatea transilvăneană se află în întreaga perioadă premergătoare Supplexului sub semnul încercărilor de reformă, în spiritul despotismului luminat iosefin, sintetizat în „totul pentru popor, dar nimic prin popor”. Este o aliniere a „împăratului filosof” la încercările de înnoire generală făcute în virtutea raţiunii, prin stat, prin reforme venite de sus”(2). Contaminat de ideile filosofice ale secolului său, Iosif al II-lea, odată ajuns în fruntea imperiului (1780), va urmării, neâncetat, aplicarea soluţiilor iluministe în cadrul monarhiei sale. Modelele îi erau oferite, pe lângă iluminismul francez, de cel german (Aufklorung), iar Hugo Grotius, Cristian Wolff, Samuel Pufendorf, Voltaire, Motesquieu şi enciclopediştii i-au fost principalele călăuze pe drumul reformator ce şi-l propusese. Programul lui Iosif al II-lea era menit ca, printr-o permanentă supraveghere şi direcţionare a tuturor domeniilor de activitate, să ducă la consolidarea imperiului, „ la unitatea absolută de limbă şi civilizaţie a diferitelor popoare pe care destinul le adusese sub sceptrul său”(3). O atenţie deosebită era acordată claselor producătoare şi contribuabile, care, în concepţia sa, reprezentau temelia statului, de ele depinzând buna lui funcţionare. Din aceste considerente, Iosif al II-lea va urmării ca efectele pozitive ale reformelor sale să se îndrepte către aceştia, în timp ce faţă de clasele privilegiate -  situate la celălalt pol al societăţii şi neproductive – va fi intolerabil. Această judecată reiese semnificativ din cuvintele pe care monarhul le adresa unui conducător al nobilimii maghiare din Transilvania: „ perspectivele şi libertăţile dintr-o aristrocraţie sau dintr-o republică…constau în toate ţările şi toate republicile lumii nu în abţinerea de a contribuii la obligaţiile statului, ci din contră, de a coopera mai mult”(4).

În cadrul reformelor iosefiniste, cu implicaţii majore asupra populaţiei româneşti din Transilvania, se evidenţiază  cea a desfiinţării iobăgiei. Conştient de importanţa rezolvării acestei probleme pentru viitorul statului luminist, împăratul nu ezită să intervină în anacronicul raport existent între clasele fundamentale ale monarhiei sale; încearcă să dea o rezolvare practică cu toată împotrivirea ce se anunţa, mai ales, din partea nobilimii privilegiate din Transilvania şi Ungaria, veşnic opozante şi refractare la măsurile elaborate în spiritul înnoitor al timpului. Desfiinţarea iobăgiei a fost începută prin rescriptul imperial din 16 august 1783, definitivată apoi prin Patenta imperială din 22 august 1785. Importanţa acestui capitol al reformelor iosefiniste este capitală pentru Transilvania. Nerespectarea rescriptului imperial amintit, care prin statornicirile sale însemna o ameliorare a situaţiei celor mulţi, a avut consecinţe deosebite  pentru evoluţia viitoare a societăţii transilvănene. Marea ridicare la luptă a ţărănimii româneşti, în anii 1784-1785, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, are, fără îndoială, între cauzele sale şi împotrivirea şi ostilitatea autorităţilor faţă de acest act.

Un alt compartiment important al programului iosefinist de reforme l-a constituit învăţământul. Întrucât în cadrul acestei reforme se lăsau la o parte confesiunea şi neamul, acest lucru oferea românilor o mai mare posibilitate de educaţie decât în perioada anterioară. O consecinţă deosebită, cu adânci repercursiuni în timp, a reformei învăţământului a fost, pentru români, conturarea treptată şi dezvoltarea unui învăţământ românesc propriu. Începând de acum, Blajul devine citadela culturii romăneşti din Transilvania, supranumit  „Mica Romă”,  şi se va menţine aşa încă multă vreme. De aici se va ridica viitoarea elită intelectuală a naţiunii române, ce va fundamenta mai târziu postulatele politice ale naţiunii. La fel şi Edictul de toleranţă, din anul 1781, pe lângă faptul că permitea liberul exerciţiu al celorlalte religii, incusiv al celei ortodoxe, va avea urmări deosebite şi în alte domenii de activitate. Religia nu mai constituia criteriul principal de apreciere al oamenilor pentru intrarea lor în oraşe, bresle sau ocuparea de funcţii, iar industria putea fi profesată de cine dorea, indiferent de confesiune. Rezultatul firesc al tuturor acestor reforme a fost sporirea posibilităţilor de instruire a naţiunii române, creşterea numărului de şcoli – greco catolice şi ortodoxe – precum şi situarea în fruntea învăţământului românesc, ale cărui contururi erau trasate acum, a unor personalităţi asemenea lui Gheorghe Şincai şi Dimitrie Eustatievici. Câştigurile au fost, între altele, ridicarea a circa 3oo de şcoli, cum preciza Şincai, şi formarea unor personalităţi româneşti : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budau Deleanu, Ioan Molnar Piuariu etc, a căror operă a fost direct subordonată intereselor naţionale şi politice ale românilor.

Piedicile care stăteau în calea realizării revendicărilor importante ale naţiunii române ar fi putut fi înlăturate, prin aplicarea reformelor iosefiniste. Gândindu-ne la maniera în care trebuiau făcute transformările, că în Transilvania cei mai asupriţi erau românii, ei constituind marea masă a producătorilor, este de la sine înţeles că naţiunii române i se deschidea atunci un viitor nou. Este adevărat, doar de o clipă, însă, năzuinţele s-au născut şi prin urmare, întreaga perioadă ce a urmat, fie în momente de reacţionarism, fie în momente mai liniştite, se va afla sub impresia acestora. În cursul zbuciumatei sale domni, Iosif al II-lea a fost nevoit să se  lupte continuu cu îndârjirea aristocraţiei, îndeosebi a celei maghiare şi secuieşti, care vroia cu orice preţ să păstreze vechea stare de lucruri. Împăratul, bolnav, a iscălit pe patul de moarte Revocatio ordinitionum prin care îşi retrăgea ordinaţiunile sale, cu excepţia celor referitoare la desfiinţarea iobăgiei şi toleranţei religioase. Starea de euforie ce a cuprins naţiunile privilegiate- maghiari, saşi şi secui – în urma morţii lui Iosif al II-lea a fost surprinsă sugestiv de George Bariţiu : „ acea revocare de reforme a produs bucurie foarte mare în Ungaria şi Transilvania, totodată şi erupţia vulcanică a răzbunării…s-au dat probe numeroase de ostilitate asupra reformelor de adevărată civilizaţiune care apoi tot s-au realizat, însă după 60-70 de ani de la moartea lui Iosif al II-lea”(5). De acum, în misiunea de salvare a privilegiilor ei, cuvântul de ordine al nobilimii va fi „Restitutio in integrum”. Tot acum, în cadrul mişcării naţionale a românilor din Transilvania, începe pregătirea amplei mişcări a Supplex Libellus Valachorum.

Va urma…

Note bibliografice:
1)      David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.239;
2)      Ibidem, p.239;
3)      Louis Leger, Histoire de l`Austriche-Hongrie.Depuis les origines jusqu‘a l`anee 1878, Paris, p.373;
4)      D.K.Padover, Ioseph II, l`empereur revolutionaire.1741-1790, Ed. Payot, Paris, p.246 şi urm.;
5)      George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol.I, Sibiu, 1890, p.510.

material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

Nordul Bucovinei, pământ românesc!

Sunt în inima Bucureştiului de 9 luni. Capitala mi-a zâmbit monden, din prima zi. Sunt venit de la Cernăuți şi sunt român cu sufletul şi trăirea. Deşi sunt mândru de acest fapt, nu am îndrăznit vreodată  să scriu pe un gard sau pe un pod cine şi de unde sunt. Mă aflu într-o țară democrată, care aparține strămoșilor mei, deci și mie. De aceea am dreptul trăirii românești și cuvântului românesc, precum îl au toți  cei care se numesc români, precum îl au învățăceii veniți din Basarabia.

Am citit pe garduri, pe poduri, pe pereți de cartiere, că Basarabia e pământ românesc! Nu se neagă afirmaţia şi adevărul, dar și Nordul Bucovinei, regiunea Cernăuți, cu aproape 200.000 de români, este cât se poate de românesc. Şi e ciudată situația, cel puţin pentru mine, când se confundă Chișinăul cu Cernăuiul, când Cernăuțiul este atribuit Basarabiei. E o eroare. Actualmente Cernăuțiul este regiune a Ucrainei, deși au în comun prea puține pagini de istorie și de tradiție. O dovadă incontestabilă, că orașul este românesc, este Privilegiul lui Alexandru cel Bun, privilegiu care datează cu 1408. Alt privilegiu sau letopiseț mai vârstnic vorbește că copilăria acestui oraș nu există. Privilegiul e o dovadă argumentativă, nu poetică. Cernăuțiul are o vârstă românească.

Oare mai contează aceste detalii într-o epocă materială? Contează că după sârma ghimpată trăiesc aproape 200.000 de români, care vorbesc limba lui Eminescu. A… dar cine mai știe că Eminescu a fost elev la un liceu din Cernăuți? Nu contează! Nu contează nici un detaliu atâta timp cât nu ne interesează cine suntem. Cine suntem? Suntem… grăbiți. Timpul e cea mai complicată problemă și mai suntem și studenți. Ne place viața. Avem și examene de două ori pe an.

Lăsând aluziile în soarta lor, ar trebui să cunoaștem unele lucruri pe de rost.

În Nordul Bucovinei sunt mii și mii de români rupți de la pieptul României, încă din 1941. Calvarul acestor români, dintotdeauna la ei acasă, a început odată cu încorporarea regiunii în U.R.S.S. La 3 aprilie 1941, peste 5.000 de români din satele de pe Valea Prutului, s-au îndreptat spre centrul raional Hliboca, unde urmau sã înmâneze organelor administrative niște cereri, care să le permită să treacă frontiera şi să ajungă la rudele lor de sânge. Acolo ar fi putut să înceapă o viață de la capăt fără soldați bolșevici flămânzi în casa lor, care să le impună ce să facă.

Organele, însã, refuzaserã sã primeascã cererile. Disperatã, mulțimea luã drumul cãtre granițã în speranțã cã, organizîndu-se într-o procesiune religioasã, cu prapuri și cruci luate din bisericã, va reuși sã-i convingã, totuși, pe grãniceri și, astfel, sã treacã dincolo de sîrma ghimpatã. Procesiunea a fost opritã, iar la semnalul unui comandant, grãnicerii au început sã doboare cu gloanțe de armã rândurile coloanei ce înainta spre punctul de trecere al frontierei. Peste 5.000 de români au fost împușcați.

Masacrul de la Fântâna Albã a fost precedat de masacrul de la Lunca. În noaptea de 6 spre 7 februarie, unde altã coloană de români bucovineni a încercat sã treacã frontiera sovietico-românã, din apropierea râului Herțușca. Nu au mai reușit. Din cei peste 400 – 600 de persoane doar 47 au mai vazut lumina zilei.

O altă filă dureroasă și de neșters din istorie o reprezintă deportările românilor  din regiunea Cernăuți. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de copii, tineri, femei și bãrbați, din regiunea Cernãuți, au fost deportaţi în Siberia și Kazahstan, pentru cu singura vină de a fi români.

Dintotdeauna românesc, Nordul Bucovinei este o parte de nedezmembrat din întregul României, țara în care trăim, iubim, invățam, dar în care trecem prea ușor cu vederea peste unele lucruri mici…”nimicuri” cum le-ar spune unii. Cei masacrați și deportați merită să fie numiți români și să nu le fie confundată baştina și memoria… Începând de la o cărămidă suprapusă peste alta începe construcţia unei case mari.

Sunt la București de 9 luni și mi-e dor de Cernăuți, unde se iubește, se simte, se gândește românește; unde se colindă în română, unde se zice ”Bună ziua!„ în română, unde totul e atât de românesc încât nu se justifică efortul de a scrie pe garduri, pe pereți de cartiere din inima Bucureștiului, Nordul Bucovinei, pământ românesc. E un ţinut românesc şi punct.

autor: Grigore Gherman

sursa: www.sprevest.ro

Despre fiinta si existenta miscãrii legionare a lui Corneliu Codreanu

1. Despre fiinta si existenta miscãrii legionare
Legiunea lui Corneliu Codreanu n-avea sã fie, dintru început, un tot organic. Între 24 iunie 1927 – data înfiintãrii “Legiunii Arhanghelul Mihail” – si 17 aprilie 1938 – data arestãrii întemeietorului ei – Legiunea, în pofida conditiilor cu totul nefavorabile ei, a crescut neîncetat. În profunzime, ca si în suprafatã. De la cele 4 dreptare initiale – credinta în Dumnezeu, încrederea în misiunea lor, dragostea reciprocã si cântecul, care cãlãuzeau pasii legionarilor, pânã la cucerirea sufletului poporului ( cucerirea pe care o dovediserã alegerile parlamentare din 1937), Legiunea parcursese drum lung. Din 1927 pânã în aprilie 1938, data arestãrii, ea a crescut mereu, sub controlul sever al lui Corneliu Codreanu. Temeliile fuseserã puse. Dar constructia încã nu era încheiatã. Pe temeliile puse, se clãdea neîncetat. Si ne putem închipui cât s-ar fi construit si cum s-ar fi construit dacã arhitectul priceput ar fi supravietuit celui de al doilea rãzboi mondial . . . Cãci însusi întemeietorul se afla în continuã crestere devenire spiritualã. Formal, el îsi începuse opera de 28 de ani. Când l-au ucis împlinise 39. Si fata lumii avea sã se schimbe.
Arhitectul a pus temeliile si a început zidirea. Dupã el, altul a continuat construirea. În continuare acasta s-a tinut, oare, seama de sfatul sfântului Pavel, aflat în scrisoarea I cãtre corinteni (III, 10-11). S-a construit adicã pe temeliile puse ? S-a respectat planul constructiei ? Ori s-a continuat zidirea pe alte temelii ? Cu alte cuvinte, cresterea Legiunii dupã disparitia Întemeietorului a fost crestere fireascã (normalã) ? Ori a fost crestere nefireascã (anormalã) ? Mai precis : în ce mãsurã cresterea aceasta a fost fireascã si în ce mãsurã nefireascã ?
Viata, cresterea Legiunii se înscrie pe o curbã. În cazul cresterii normale (firesti), fiecare moment al acestei curbe stã, structural, într-un raport organic cu toate celelalte momente ; fiecare moment se integreazã în unitatea organicã a curbei. Dacã momentul nu se integreazã înseamnã cã el introduce o anormalitate în curbã, un dezechilibru în situatie si trebuie respins. (Un exemplu : când practica infamiei, a miseliei în luptã în locul legii legionare care spune cã e mai bine sã cazi pe drumul onoarei, decât sã învingi printr-o miselie, practica aceasta trebuie respinsã ca anormalã, ca una care introduce un dezechilibru în situatie).

2. Criteriul adevãrului în Legiune
O afirmatie este adevãratã în mãsura în care ea este conformã realitãtii. O judecatã este adevãratã sau falsã, în mãsura în care ea se reazimã, sau nu se reazimã, pe starea de lucruri la care se referã ; când concordã sau nu concordã, cu starea de lucruri la care se referã. Necunoasterea exactã a stãrii lucrurilor face imposibilã judecata adevãratã, la judecata dreaptã. Confundarea esentialului cu neesentialul, a necesarului cu superfuul, duce fatal la judecata strâmbã, la judecata falsã.
Am trãit si trãim încã vremi în care dreptul adevãrului era Fuhrerul, ori Partidul. Pe Corneliu Codreanu eu l-am auzit odatã declarând cã “se va da afarã din Legiune”, dacã, el, Cãpitanul, va cãlca o anumitã lege moralã impusã de el Legiunii lui. Iarã altãdatã dãdea dispozitii unuia dintre bunii lui comandanti legionari pentru cazul în care acesta va trebui sã ia hotãrâri urgente si nu va avea posibilitatea de a cere instructiuni de la centru. Într-o astfel de situatie – spunea el – înainte de a pune în aplicare hotãrârea luatã, trebuie sã te întrebi :
I. Dacã prin aceastã hotãrâre a ta nu mânii pe Dumnezeu
II. Dacã hotãrârea ta este spre folosul patriei ;
III. Dacã ea nu nesocoteste legile fundamentale ale Legiunii.
Evident cã aceste norme sunt valabile în cazul în care cel ce
hotãrãste este, spiritual si moraliceste, într-o stare de elevatie. Dar ce intereseazã azi este altceva : este ierarhia valorilor : Dumnezeu, Patria, Legiunea. Nu pe dos.
Evident cã pentru tot ce se lucrase pânã în vremea despãrtirii de Legiune, el, cel ce-i pusese temeliile, putea spune dacã lucrul este sau nu legionar. Dar el, întemeietorul, nu s-a socotit niciodatã îndreptãtit sã schimbe temeliile odatã puse. Într-un fel era prizonierul operei pe care o înfãptuise ; mai exact : prizonierul legilor fundamentale ale acestei opere. Când el spune aceste cuvinte de testament legionarilor sãi : “Iubiti camarazi, de acum si cât va fi viatã legionarã, sã stiti cã unde veti vedea apãrând, fie în sufletul vreunui luptãtor, fie în propriul vostru suflet, rânjetul interesului personal, acolo a încetat de a mai exista legiunea” (P.L). dreptul adevãrului în Legiunea lui Corneliu Codreanu este concordanta (unei actiuni, unei atitudini, unei afirmatii) cu esentialul legionar.
3. Legionarism si crestinism.
Faptul cã legionarii lui Codreanu erau în covârsitoarea lor majoritate crestini practicanti – oameni care se mãrturiseau si se împãrtãseau – faptul cã nici o lucrare de seamã a Legiunii nu se începea fãrã binecuvântarea preotilor, faptul cã la mesele comune ale legionarilor se spunea rugãciunea si-acolo unde era, preotul da binecuvântarea, a nãscut confuzii chiar în unele cercuri clericale. Miscarea lui Codreanu însã nu cãuta sã se substituie Bisericii românesti crestine. Asupra acestui adevãr Corneliu Codreanu a tinut sã spulbere, dintru început, orice echivoc. El vorbeste în termeni limpezi despre “linia” Bisericii si linia Miscãrii Legionare. “Linia istoricã – scrie Cãpitanul – este una : aceea pe care o trãim noi. Cãci noi trãim în veac. Linia Bisericii este mult deasupra noastrã. Cãtre ea tindem, dar nu realizãm decât putin. Pentru cã trãim sub condamnarea si sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, a lumii si a mos-strãmosilor nostri. Recunoastem cã suntem pãcãtosi : aceasta este atitudinea legionarã fatã de Bisericã”. Din scrisoarea – rãspuns unui preot-profesor (Circ. Pg.109). Într-un adevãr, între viata în Cristos si viata legionarã, nu poate exista confuzie. Este vorba aici de planuri de miscare deosebite. Omul care poate spune despre sine : mibi enim vivere Christus et mori lucrum (Filipeni, I, 21) se miscã pe alt plan decât omul legionar. Idealul omului crestin e sfintenia. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai poate clinti din mersul sãu nici nedreptatea, nici ofensa, nici amenintarea, nici exilul, nici moartea. Arhiereul Vasile al Cesareei Capadociei ( m.379), amenintat de Modestus, prefectul împãratului arian Valens, cu confiscarea, cu exilul, chinuirea si moartea, l-a întrebat, senin, pe atotputintele Modestus : Asta este tot ce-mi puteti face ? Altceva mai rãu nu ai ? Confiscarea averii ) Dar în afarã de aceste haine vechi de pe mine si de câteva cãrti nu posed nimic. Exilul ? Dar care e patria mea ? Eu mã simt bine oriunde pe acest pãmânt, care nu e al meu, precunâm nici al tãu ? Chinurile ? Vrei sã spui “prima lovire”, cãci trupul acesta slãbit nu va putea suporta pe a doua. Iarã despre partea mortii, ea va însemna tocmai împlinirea dorului meu de a fi împreunã cu Domnul, Dumnezeu si Mântuitorul meu Iisus Hristos.
Omul nou al Evangheliei nu mai cunoaste dificultãti din afarã. Hristos depãseste proportiile naturii noastre, nesocoteste drepturile si înfruntã energiile ei. Silit de un oricine sã meargã cu el o milã de cale, omul Evangheliei va merge cu el douã mile. De va vrea sã se judece cu el spre a-i lua haina, el îi lasã nu numai haina, ci si mantaua, nimai sã fie pace. Îl loveste cineva peste obrazul drept, el îi oferã spre lovire si obrazul stâng. Ucis fiind cu pietre, se roagã ca Dumnezeu sã-i ierte pe ucigasi. Acesta e omul Evangheliei. Între omul acesta si omul legionar, e deosebire.
Înfiintând Legiunea lui, Corneliu Codreanu nu s-a gândit sã punã bazele vrunui ordin nou cãlugãresc. Nici mântuirea individualã a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfintitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncã a sufletului singurã Biserica o putea potoli. Asupra acestui lucru doctrina si practica legionarã nu lasã loc indoielii. Când Corneliu Codreanu spune cã “linia Bisericii” stã la uriasã înãltime fatã de “linia Legiunii”, la aceastã putere supranaturalã a ei se gândea. Corneliu Codreanu nu avea intentia sã facã din legionarii lui sfinti. El voia altceva : voia sã pregãteascã din suflete tari si din brate vânjoase o Românie sãnãtoasã, puternicã si temãtoare de Dumnezeu. Cu Românii din vremea lui, el nu era multumit. El deschidea o scoalã spiritualã, un organ de educatie cetãteneascã. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, crestini practicanti. Se spovedeau si se împãrtãseau. Aflându-se în serviciul natiei, punând pret pe omeneasca onoare, ca virtute de sine stãtãtoare, fiind oricând gata sã moarã în slujba patriei, legionarul nu era în situatia de a da tiranilor rãspunsul pe care Sfântul Vasile cel Mare îl dãduse prefectului arian Modestus. Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia. Ci omenia româneascã. Omenia nu e sfintenie. Omul de omenie nu se lasã pãlmuit. Legionarului nu-i era indiferentã nedreptatea omeneascã. El nu poate sta cu bratele încrucisate când vede jefuindu-se averea tãrii. Organizarea de rezistente active, necesare si îndreptãtite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducãtorilor – legali sau ilegali – ai multimilor. Constient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, rãspicat : recunoastem cã suntem pãcãtosi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârsit : “Adu-Ti aminte, Doamne, de toti ai mei. Ia-i sub scutul Tãu. Iartã-i si odihneste-i în pace. Celor vii dã-le tãrie si biruintã asupra potrivnicilor, spre înflorirea României legionare si spre apropierea de Tine, Doamne, a neamului nostru românesc, în speranta învierii lui. Amin !” (Însemnãri).
Activitatea scolii lui Codreanu, însemnând o însãnãtosire a sufletului tineretului, era totodatã un ajutor imens dat Bisericii. Omenia si eroismul nu erau sfintenie ; dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie si de rudenie. Faptul cã bisericile erau pline de tinerete legionarã este grãitor. E de mirare neîntelegerea întâlnitã la înalta ierarhie a bisericii ortodoxe. Dar preotii de mir si cãlugãrii au simtit de unde le vine ajutorul. Si au îmbrãtisat, cu riscuri, strãduinta lui Corneliu Codreanu.
4. Despre învierea neamurilor
Am arãtat mai sus cum Corneliu Codreanu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc, în speranta “învierii lui”. În altã parte, revine, cu preciziuni, asupra acestei credinte, atãt de mult ironizate de adversarii lui politici. Redau aici un întreg pasagiu. Telul final, sensul ultim al neamului este Învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus hristos. Creatia, cultura sunt doar mijloace pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru aceastã înviere. Dar cultura este rodul capacitãtilor si dispozitiilor pe care Dumnezeu le-a pus în neamul nostru. Pentru aceasta purtãm toatã rãspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pãmântului se vor întrece pentru aceastã ultimã înviere ; toate neamurile, cu toti regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecãrui popor locul hotãrât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Aceastã clipã covârsitoare, aceastã înviere din morti, este cel mai înalt si mai strãlucit tel spre care se poate pregãti o natiune (P.L.). Nu e de prisos sã adaug cã aceastã învãtãturã a Educatorului natiei românesti, Codreanu, este scoasã din Noul Testament.
4. Ecumenicitate nationalã
Corneliu Codreanu obisnuia sã vorbeascã de “ecumenicitate nationalã” . . . expresie care, desprinsã de context, ar putea sã parã unora ne la locul ei. De aceea socotesc aci necesare unele lãmuriri. Cuvântul grecesc oikos = a locui ; oikumeni (ghi) = pãmântul locuit, apoi lume. În Evanghelia dupã Luca citim : iesit-a poruncã de la Cezar August sã se înscrie toatã lumea (pasan oikoumenin = universus orbis). Prin “ecumenicitate nationalã” Codreanu întelegea totalitatea neamului românesc : Românii prezenti, Românii care au rãposat si Românii care se vor naste în viitor pe acest pãmânt. Constiinta permanentei neamului românesc era la el totdeauna vie. Odatã, la o orã de teorie fãcutã lucrãtorilor unei tabere de muncã, vorbea de frumosul obicei de a sãdi nuci. Cei de azi, spunea el, nu mai sãdesc nuci, ci caisi. De ce ? Fiindcã nucul creste încet : de multe ori n-ajungi sã mãnânci din rodul lui. Pe câtã vreme caisul creste repede si te poti bucura de rodul lui. Dar oare pe vremea mosilor si pãrintilor nostri cresteau nuci mai repede ca azi ? Nu. Cresteau la fel. Dar înaintasii nostri stiau cã de nu vor mânca ei din rodul nucilor, vor mânca copiii si nepotii lor. Si va fi tot una ; ba va fi mai bine ; cã acestia le vor binecuvânta amintirea.
5. Stil legionar
S-a vorbit adesea de un “stil” legionar. Nu de un stil de viatã, de o tinutã legionarã, rezultat al unui proces de educatie. (Aceasta reiese limpede din întreaga expunere asupra fiintei si existentei Legiunii). S-a vorbit despre stilul scrisului legionar. Si anume, cu un regret pentru lipsa de uniformitate a acestui stil.
Stilul este expresia rezultatului unui proces de cunoastere. El este conditionat de :
a. Natura individului : logicã, misticã, mixtã ;
b. Gradul de culturã ;
c. Daruri speciale ;
d. Natura operei.
Într-un fel scrie Corneliu Codreanu, în altul Ion Mota, în altul Victor Puiu Gârcineanu, în altul Vasile Marin. Si iarãsi la acelasi autor : într-un fel sunt scrise Circulãrile lui Codreanu sau Pentru legionari, în alt fel Însemnãrile lui de la Jilava. Diversitatea stilului e semnul bogãtiei si al firescului.
Si totusi, nu se pot tãgãdui anumite note ale scrisului legionar : sobrietatea, gravitatea, sinceritatea. De altfel, legionarii lui Codreanu vorbeau si scriau putin. Pentru ei aveau sã vorbeascã faptele. Îndemnul întelepciunii populare : Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tãcerea, era la ei în cinste.
. . .
Concluzie
Miscarea Legionarã a lui Corneliu Codreanu este cea mai profundã revolutie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român de la încrestinarea lui încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitãti si perenitatea ei, revolutia lui Corneliu Codreanu este valabilã pentru toate natiunile care vor sã porneascã pe calea încrestinãrii efective.
Gheorghe Racoveanu