O cafea cu izvor de cultură

Am rostit

2012-02-02T22:59:00.002+02:00

Am rostit
şi cuvintele s-au ascuns
între buze
am rostit
şi trandafirul şi-a deschis
petalele spre lumină
am rostit
şi apusul a colorat curcubeul
am rostit
cuvintele s-a destrămat
consoanele s-a condensat
vocalele s-a risipit
am rostit

şi universul mi-a făcut cu ochiul
dincolo de cuvinte

Vocea sufletului

2012-02-02T22:20:00.001+02:00

Totul e negru în jurul meu. Un spaţiu gol, infinit – se întinde în faţa mea.Privesc în gol şi nu mai văd culoare. Sunt în alb şi negru.Singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune. Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb într-un vid infinit, inconştient şi plin de remuşcări, însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat, să îmi audă cineva strigătul de disperare.Sufletul mă arde,de dor şi de iubire,dar tu departe ai plecat. Ţi-e greu să spui ‘îmi pare rau’. Mă aflu într-o cameră plină de suflete. Voci care murmură, şuşotesc şi strigă, femei, copii şi bărbaţi care mormăie cuvinte de neînţeles. Mă sperie. Mă fac să mă cutremur, să mă pierd într-o cădere nebună, continuă într-un vid. Simt că mă absoarbe o gaură neagră, invizibilă. Azi sunt în negru. Azi port doliu pentru suferinţa mea. Azi sufletul îmi plânge.Cineva mă întreabă : “Ce ai?” iar eu îi răspund sec: “nimic.” . Acele voci îmi inundă gândurile, mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ, doar al meu. Unde nimeni să nu mă poată vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc atunci când aud paşii străinului apropiindu-se de mine chipul palid şi uscat. Îmi rânjeşte sardonic şi spune neîncetat: “Ţi-a fost dor de mine? “.Vocea îmi era cunoscută dar chipul îmi era străin….Nu recunoşteam acel chip de ceară….era vocea sufletului meu ce de disperare a ieşit din mine…. să îmi alunge suferinţa,ca sufletul să nu mai doară….Cad,într-un abis necunoscut…De undeva din interior aştept lumina..

Lumina

2012-02-02T21:33:00.000+02:00

Sufletul meu caută lumina
s-a uscat pierdut în deşert
mă-nvălui în ceaţă
trupu-mi miroase
a pământ îngheţat
şi răsuflarea amuţeşte
lacrimi curg
cuvintele pe buze
s-a încleştat
o umbra peste mine
uşor coboară
inima se cutremură
se zbate precum
vulcanul Etna
tic tac,tic tac
lumina s-a stins

Ce este poezia?

2012-02-02T19:22:00.001+02:00

Poezia este unealta cunoasterii.O intimitate însîngerată care uneşte poetul cu obiectul dorinţei sale.Să atingă cu ochiul acele treceri gradate de la lumină la umbră. Construcţia zgomotelor şi murmurelor ce ajung pînă la poet în chip nedesluşit.O deconspirare a sunetelor ce trec indiferente pe lîngă noi ceilalţi,mulţi şi profani.Aluat framîntat cu grija celui ce dă trup unei ipoteze fulgurante,mergînd din formă în formă,asemenea celor ce au construit în pustiu forma iluziilor lor. Nu e usor să vieţuieşti sub aripile desfăcute ale păsărilor, să simţi cum ţi-se topesc în palmă membranele insectelor în perioada cea mai clocotitoare a patimilor omeneşti.Poetul este în stare să introducă tresăririle inimii în ritmurile mişcărilor articulate. Suferinţele unei inimi pe care marginile realului nu sînt capabile să o înţeleagă. Chinuri ce sînt scrise pe aripi ce bat, pe flori ce se deschid, pe sîni ce abia mijesc. Misterul gîndirii articulate sub povara oboselii, înnămolindu-se sub predica sentimentală. Poezia este regăsirea izvoarelor virgine ale emoţiilor naturale dincolo de aluviunile amestecate ale sentimentelor. Poetul are puterea de a opri sau isca fulgerul, de a face să ţîşnească izvoare din nisipul deşerturilor. Viaţa ca lumina unui fulger, beţia simţurilor ce întîlnesc prospeţimea apelor şi a verdeţii. Setea sau dezgustul poeţilor de sînge. Neliniştea lor în faţa femeii, a bărbatului. Amărăciunea de a fi necunoscut şi bucuria de a fi înţeles. Revolta împotriva oricărei limitări, a oricărei constrîngeri. Refuzul sau consimţămîntul,influenţa aerului respirat,a hranei digerate asupra sănătăţii sale. Veghea şi somnul,calmul sau mîhnirea. Mîinile poetului pot învia tencuiala zidurilor ce dau să se usuce. În tonuri severe,este confruntat cu cea mai vagă şi mai plutitoare dintre visări. Într-o voluptate specială, rămîne ca un miop peste hîrtia sa care corespunde simţirilor intime ale speciei şi ale individului. Acolo găsim catifeaua corolei, strălucirea carapacei scarabeului, materia lichidă ce modelează propria noastră formă. Acele schimburi prelungite de voluptate şi suferinţă. Împerecherea. Pragul casei poetului capătă forma gîndurilor sale. Plin de cearcăne, un tors mustind de sevă, spiritul circulînd înăuntrul materiei, smulgînd privirii fîşii de carne însîngerată şi palpitîndă. Tulburătoare cruzime. Poezia poate fi chiar tristeţea virtuţii într-o reculegere severă a unei inimi solitare. Poetul o umple cu vuietul său. Ea nu îşi va putea supravieţui sieşi decît cerîndu-ne să-i adăpostim paşii rătăcitori. Inteligenţa scufundată în beţia înspăimîntătoare a îndoielii, inocenţa foamei, încrîncenarea dorinţei, cadenţele secrete, cutele feţii.Poezia este o simfonie îmbogăţită de numărul instrumentelor,legată de trupul poetului ca un parazit.Poezia este o artă, unii cred că este ceva mai mult. Poezia este ciupirea coardelor inimii şi realizarea muzicii cu ele, poezia este o oglindă care face frumos ceea ce este deformat, poezia este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte, este însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura.Poezia (din grecescul "ποίησις", poiesis, care are sensul de "facere" sau "creare") este o formă de artă în care limba este utilizată pentru calitățile sale estetice și evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificația sa aparentă. Poezia poate fi scrisă independent, în forma unor poeme discrete, sau poate apărea în conjuncție cu alte arte, în opere dramatice în versuri, imnuri sau texte ale unor cântece.

Ioan Alexandru si Grigore Lese despre poezie from FundatiaCrestinDemocrata on Vimeo.

Durerea

2011-12-22T15:56:00.000+02:00

Mi-aş vinde durerea
să fac bani de ţigări
mă aşez pe-o bancă
într-o gară tuşesc
împraştii în aer toţi viruşii din mine
îi presar în natura moartă
se aud chitare-n vânt
îmi pun pălaria şi strig
dă-mi sufletul înapoi
să mai pot privi răsăritul
pe aleii de castani

există viaţă
dincolo de moarte
să atingi o speranţă
la flacăra lumânării

Umbra

2011-12-22T15:55:00.000+02:00

Alunec în abis
cu aripile frânte
tremur
calc
miros de alge
îmi îmbată simţurile
sunt o dramă
picătură de pelin
într-un potir
iubire şi venin
o umbră
un înger
mă strigă

sunt nisip
unde vântul plânge
totul e paradis

Dor

2011-12-16T10:38:00.002+02:00

cerul se aşează în palma mea
ascultă inima
în ecoul tăcerii
timpul mă loveşte-n oase
orele se sparg în minute
se prăbuşesc în vertebre
secundele aleargă-n glezne
desculţe prin vene
peste gânduri presar amintiri
într-un colţ arde inima de dor
să stingi focul buzelor
prinse între vise

Ultima sonată de iarnă

2011-12-14T01:46:00.000+02:00

Joc de lumini
şi umbre de crengi
unde inima încetează
să mai bată
în ritmul unei sonate
de iarnă
în vâltoarea senzaţiilor
miros de pământ umed
în vise răcoroase
dansând o ultimă
sonată de iarnă
ritmuri frânte
aşezate pe portativ
ca note definite
valuri sparte de
nisipul rece
şi umbra mea trece
dincolo de zări
căutând răspuns
la întrebări
cât este timpul
din viaţa mea?
cât este viaţa
din timpul meu?

Morgana

2011-12-14T01:39:00.002+02:00

Sunt fantasma din
ochiul tău
unde curge lacrima
şi-ţi picură-n vene
galopând
prin deşertul pustiu
calci nisipul în picioare
striveşti cuvinte
doruri,vise şi speranţe
sunt îngropate
te îmbeţi cu licoarea bahică
a unei morgane
ce trupu-ţi lănţuie-n noapte
oriental luna dansează
caii în depărtare
şah la regină mat.

din nisip auriu
de stele izvorâşte
ozana curgătoare

Sentimente

2011-11-19T17:32:00.002+02:00

Simt trupul
cum pulsează
îmi răsar vertebre
trec prin vene
gânduri fierbinti
sângele clocoteste
în inimă cos
o speranţă
te caut între artere
zăresc iubire
un amalgam de
trairi

Vibraţii

2011-11-19T17:31:00.001+02:00

ne cade cerul
peste umeri
dorinţa din noi
suspină
sfîşîie
clipe se înfing
în oase
adumelcă vibraţiile
în lumina
ochilor
sărut trupul fin
mă preling
cu flori albe
peste tine
pielea mea absoarbe
căldura ta

Sufletul

2011-11-19T17:30:00.001+02:00

Mi-ai smuls sufletul
l-ai trântit de
pereţii norilor
calc cerul
în picioare
şi urc cu paşi
in spirală
sfredelindu-ti carnea
mă scufund
în venele tale
şi-mi târăsc trupul
în sângele clocotit
mă pierd ca
într-un ocean
incandescent
de lavă

Chipul tău

2011-11-19T17:29:00.002+02:00

fir de nisip
Spulberat de vânt
Chip sculptat
în gheaţă
cu ochii safire
te-am desenat
zâmbet
sa-mi luminezi
noaptea
dă-mi mana ta
si mă voi transforma
în praf de stele
peste visurile tale
implinire

Relaxare

2011-10-20T09:43:00.000+03:00

Astăzi gândurile îmi joacă feste,aleargă bezmetice din loc în loc...Mă aşez în fotoliu şi-mi beau cafeaua savurând aroma iar aburii îmi gâdilă nările...Filele îmi fug şi peniţa jucăuşă nu vrea să îmi aştearnă gândurile.Azi fac o pauză şi mă las purtată pe aripi de vioară ascultând-ul pe Andre Rieu .Vă invit să vă relaxaţi alături de mine la o ceaşcă de cafea...

Îngerul nopţii...(file din sufletulmeu)

2011-10-20T09:18:00.003+03:00

Plouă… umbra nopţii se aşterne misterios peste trupul meu. Deşir un şir de gânduri peste filele sufletului meu. Norii îmi străpung retina, pătrund în orbita cu nuanţe de toamnă. Mă las pradă viselor şi printre frunzele spulberate de vânt, te caut în umbra nopţii…Dar nu te găsesc… îmbrac iubirea în culori pastelate şi las cuvintele să zboare, să se transforme în torente. Norii rupţi, îşi revarsă furia asupra mea, biciuindu-mi trupul flagelat de stropii reci de ploaie. Mă apropii cu paşi umezi de marginea infinitului şi-mi strig tăcerea în liniştea noptii, agonie într-un colţ de suflet. Vântul rece îmi înfioară trupul, întind mâinile spre cer să prind o rază caldă de speranţă, clipa-n pumn să o transform în petale de trandafir pe-un nor de bumbac. Inima îmi este smulsă şi aruncată în valuri de iubire…Vino înger al nopţii, strecoară-te printre picăturile de ploaie te voi îmbrăca în mângâieri te voi acoperi cu raze de lună, dimineaţa să-ţi picur pe aripi sărut de dor şi zbor, iar tu să te cuibăreşti în inima mea, să culeg de pe buzele tale nectarul iubirii, printre vise dezbrăcate de gânduri… să îţi curg încet printre gene şi să te sărut printre şoapte. Într-un gând, ne iubim la ţărm de mare pe nisipul ud, unde valurile învolburate, cântă un dor ancorat la ţărmul visării. Asta sunt, un simplu vis, aşteptând un strop de tine împlinire, să te prelingi pe trupul meu gol, să ne învelim în praf de stele şi să ne încălţăm cu tălpi îmbrăcate în vise, să fim petale de timp.Să cântăm iubirea pe note de pian în noaptea albastră, ploioasă.

Sărutul tău

2011-10-20T09:17:00.001+03:00

crepuscul înger
îmi zăboveşte-n
ţesătură
minute senzuale
extaz
în fiecare sărut
te simt
te simt în trunchiul
meu
cu fiecare alunecare
simt durerea
în braţe
lacrimi de jasp
cad pe buze
alunecând peste
pieptul tău
toamna este acum
în trup în oase
în şoapte şi ploaie
sărut
buzele tale.

Antibiotic

2011-10-20T09:14:00.001+03:00

Îmi sparg visul
de-un gând
şi pătrund în
trupul tău
ca o licoare
bahică
ard fără fum
pe cărări de suflet
alunec prin
vene tale
dor injectat
să-ţi pătrund
în carne
şi să rămân acolo
vibrând în tine
să-ţi plantez
în celule
iubirea

Paharul de cristal

2011-09-10T01:52:00.000+03:00

Mi-am sădit copacul vieţii
într-un pahar de cristal
unde străbat un drum
lung în vid, urmele paşilor
udate de lacrimile crengilor
ce curg prin membrane
subţiri ale rădăcinilor
prin vase transparente
ale frunzelor…
strivesc gândurile uscate
în falnice cupe de petale
te caut prin vise şi vibraţii
de umbre amestecate
de speranţe şi-nlănţuirea
caldă a crengilor ce mă
cuprind să renasc
în zâmbetul tău

Cancer de iubire

2011-09-10T01:36:00.000+03:00

Mi-ai pătruns în corp
un caner de iubire
ce n-are leac de lecuire
mi-ai injectat o seringă
de dor…
şi-mi fac anestezia
tristeţii
ce-n vene curge râul
amintirilor
inima mă arde şi-n cioburi
se sfărâmă,
pe un pat de nor
în perfuzie eu stau
şi aştept în trup
să-mi curgă iubirea ta
cu mângâieri de alinare
te aştept să vi să-ţi
dăruiesc
în palma ta să ţii cioburi
din praf de dor
să le aşezi uşor,
în buzunarul inimii
cu o ultimă sărutare
îţi scriu pe buzele tale…

Toamna mea

2011-09-10T01:35:00.002+03:00

Eşti atât de frumoasă
Toamnă a sufletului meu ,
Prind în palmă un strop
Din freamătul vântului

Presar stropi de gânduri,
Şi calc pe şoapte de frunze
Culorile copacilor îmi alină chipul,
Şi mă inund în toamna mea.

Am cules picături de dor
Şi le-am amestecat cu cer,
Şi am obţinut un ruginiu fantastic
Şi visele îmi cad ca o mantie de ploaie.

Vântul-mi adie pe buze
Unde am ancorat norii pufoşi
Într-o mare de crizanteme,
Şi pe jos un covor de frunze moi.

Mă acopăr în imensul evantai
Al toamnei sufletului meu
Unde este loc mereu
Cu dragoste le aşez pe toate.

Aripi de iubire....

2011-09-10T01:34:00.002+03:00

Să plutim pe valurile dragostei
pierduţi în şoapte şi sentimente
Să-ţi simt sărutul tău peste
genele mele închise de vise.

Să simt vibraţia trupului tău
ce-nfloreşte-n taină,gânduri
de iubire…
şi sentimente dulci ce-nvie
cu o pasiune prin roua de petale.

Să ne-ntindem pe un pat de trandafiri
focul în şemineu să ardă împletit
aripi de iubire tu să-mi dai
din căuşul palmei tale,

Să-mi dai vibraţia în palma mea
şi-n braţe să mă ţii să ne contopim
printre stele şi luna să ne zâmbească
printr-un tremur de gene.

Inima din piept să-mi scot
şi o transform în stropi de lumină
să ne învelim în clipe de fericire
prinşi în vârtejul iubirii până când

vom adormi ţinându-ne de mână
şi flacăra iubirii de-a pururi
să ardă privirile noastre…

Frânturi de cioburi

2011-09-09T21:13:00.001+03:00

Frânturi de cioburi din al meu suflet,rămăşiţe pierdute...Gândurile-mi zboară...Cerul îmi pătrunde în retină unde fluturii albi dansează,valsul anilor ce au trecut şi calc pe umbra mea la ţărm de mare, ce plutesc peste valuri învolburate.Mă întind şi-mi aştept odihna... Printre gene eu clipesc şi privesc dansul fluturilor albi...

Frânturi nerostite

2011-09-02T08:10:00.002+03:00

Frânturi de vise şi speranţe
se preling uşor în palma ta,
un dor trist şi-amăgitor
ce pipăie alte gânduri
nerostite.
îmi furi şoapte din cuvinte
le picuri peste trupul meu,
te privesc şi-mi zâmbeşti,
din sufletul meu
aştept cerul să mă alinte,
cu adieri de iubire,
şi tu să mă-nveleşti
în vorbe dulci brodat
în voal de fericire…

Tu iubire...

2011-09-02T08:08:00.002+03:00

Trimite-mi roua florilor
să-mi acoperi trupul
cu petale
mângâie-mi cu privirea
buzele secate de dor,
să te joci în părul meu
iar eu să te alint în şoapte,
să-mi ţeşi săruturi în valuri
peste mine
şi în braţe să mă porţi
să privim prin voalul iuirii
să simţim gustul fericirii
prin trupurile ce vibrează
în calde îmbrăţişări.

Agonia

2011-09-02T08:07:00.003+03:00

Zăcând în agonie
căutând o pală
de speranţă
în ultima clipă de viaţă,
să mă înalţ la îngeri să
mă ocrotească.
am băut din cupa
de nectar,
toate dorurile mele
gânduri, amintiri şi vise
mi se scurg în trup,
precum un susur de izvor
izvorât din lacrimi secate
şi-mi oglindesc chipul
în fiecare strop de soare,
să mai pot să înfloresc
în bătaia zâmbetului tău…

Vârtejul vieţii

2011-09-02T08:07:00.000+03:00

Înot în vârtejul vieţii
în marea de speranţă,
mă sting uşor şi nu mai
apuc să zbor.
Nu mai găndesc
nu mai simt
ochii mi se închid uşor,
şi cad într-un somn adânc.
Lacrimi amare cristaline
pe obraz mi se preling
privesc cum timpul
mi se scurge.
Dar voi avea o viaţă
dincolo de moarte,
atunci va fi vremea mea
să privesc din ceruri…

Aş vrea

2011-08-21T18:31:00.003+03:00

Aş vrea în fluture
să mă transform,
să zbor printre stele,
şi-n palme să mă prinzi.
Aş vrea o noapte
cu parfum de iubire
să-ţi sărut marea
sufletului
să-mi simţi bătăile
inimii.
Aş vrea să ascund
în pumnul vieţii,
taina dorurilor mele
sculptată printre
şoapte.
Aş vrea cu gândul
să-ţi ating chipul
sărutându-mi visele
străbătând cărări
necunoscute.

Fântâna vieţii

2011-08-21T18:31:00.001+03:00

Mă plimb prin grădina
vieţii mele
uşor mă aplec peste fântâna
sufletului,
unde dorul apa mi-a secat.
să prind în palma mea
stropi de iubire,
şi setea să-mi potolesc
cu stropi de fericire…
alergând prin galaxie
printre mireasma florilor,
să adun în cupa amintirilor
nectarul buzelor tale,
îmbrăţişarea caldă,
ce în braţe mă ţineai.
acum le acopăr cu
cu mantia inimii mele….

Priveşte-mă

2011-08-21T18:30:00.002+03:00

Ai aprins un foc ca un jar
de ploaie
gânduri triste mă apasă,
când cerul se unduieşte
deasupra mea,
săgeţi de trandafiri
îmi stropeşte trupul
şi plutesc în zări albastre.
Întinde mâna să ţi-o strâng
spulberă ale mele vise,
pe o filă de carte
am adunat nopţi şi zile
gânduri de dor,
lângă tine trăiesc şi sper…
Simt pasul tău în şoapta
inimii mele,
Aud gândul tău pe poteca
sufletului meu,
să mă culegi din polenul florilor
adună-mă prin mângâieri
în şoapte ascunse.
Străbate-mi călătoria
universului
priveşte-mă cu palmele deschise
de nimeni atinse,
cunoaşte-mi dorul
spulberat de stele…

Ascultă

2011-08-21T18:29:00.004+03:00

Ascultă-mi visul
ce se prelinge
pe obraz,
ca o lacrimă ce arde
în noaptea albastră.
Numele tău pe buze-mi
tresare şoptit
şi sufletul îmi zburdă
desculţ pe cărări de vise
ce îmi aduce apusul
şi peste ploape-mi plouă,
cuprind în palme sufletul
de rouă…
Mă-nvelesc cu tine
trupu-mi dansează,
pe şoapte de iubire
dar zorii mi te fură,
şi totul se spulberă-n vânt…

E bine sau rău?

2011-08-21T18:29:00.002+03:00

Stau la geam
şi mă gândesc
cum în suflet
să te privesc,
şi mă întreb
e bine sau e rău
să te iubesc?
să fiu tăcere
în suflet şi-n gând
te port mereu.
visele mele
să te întâmpine
precum valuri
înspumate,
buzele să-ţi sărute,
cu spuma lor
să te acopăr
cu petale de dor
într-un ocean
de iubire…

Tu chip de înger!

2011-08-19T21:51:00.002+03:00

Stau şi privesc pe fereastra camerei cum adierea vântului îmi bate în geam şi cum gândurile mele colorate zboară prin camera obscură ce vor să evadeze…Gândul îmi e la tine,doruri în mii de flori se zbat…Dau cortina cerului deoparte şi păşesc uşor în lumea viselor.Mă pierd într-o noapte senină,cu vise de înger.Cerul îmi vorbeste colorat într-o ploaie de fluturi şi eu ascult ecoul dorului din pianul inimii mele unde răsună balade de iubire…Aştept ploaia curcubeului şi privesc în departare printre miile de stele să întâlnesc căldura chipului tău de înger.Eşti îngerul meu din vis…Iată se aude în depărtare un foşnet şi din umbră apare pe acorduri de vioară îngerul meu iubit..Fiori calde,reci mi se strecoară în aorta inimii ce sângele-mi pulsează-n vene…Mă priveşte-n fel şi chip cu căldura mă-nconjoară, braţele îmi întinde ca nişte tentacule ce mă trage spre el ca un magnet…Îi simt mireasma dulce amăruie,o luptă continuă între dorinţele inimii şi ale minţii se luptă cu noi.Chipul îi radiază de dorinţi…Mă las în bătaia fluturilor întind mâna cu dor şi zburăm împreună pe un cal înaripat dispărând în umbrele nopţii…Şi mă poartă pe aripi de iubire,simt căldura sufletului ce mijlocul mi-a cuprins,ce inima-mi zvâcneşte de dorinţi cu glas fermecat şi un gând minunat m-a aşezat pe un colţ de nor cu un zâmbet m-a înmuiat şi cu mâinile în părul meu se juca ,ochii îi sclipea ca două perle de migdală şi mă alinta cu vorbe dulci la ureche îmi şoptea,buzele îmi căuta…Dansul flăcărilor ard pe dinăuntru te privesc în ochi şi văd o strălucire aparte şi cade peste noi melodia iubirii ţesută printre flori în nopţi cu stele argintii,stăm îmbrăţişaţi în nebunia cerului…Chip de înger al visurilor mele în bătaia inimii mele eşti doar un mister…Şi totuşi mă las dusă de valul iubirii…Îmi şopteşte să ajungă la harpa inimii mele şi coardele harpei se deschid şi melodia alunecă lin.Mângâind duios lăsând valul dulce al dragostei.Atingerea se topeşte în dorul ars de vreme,curgem unul în altul şi ne ameţim,mâinile roată ni le cuprindem şi formăm un singur miez.Vârtejul ce ne-a cuprins ne urcă spre trandafirii cerului ,trecând prin straturi de aer dulce şi înmiresmat.Privim unul în altul,căutându-ne vieţile trăite atâta timp.Clipa timpului se răzvrăteşte şi-şi porneşte zorile.Mâinile noastre strâng ultima clipire,o bătaie de inimă…Apar zorile şi visul se destramă.Tu chip de înger ai plecat şi m-ai lăsat în zori de zi…Şi totuşi există un dar..există un Oare?

Inima îmi îngheaţă

2011-08-14T15:40:00.001+03:00

În flori de rouă mă strecor,
şi în suflet plouă,
soarele în priviri îmi
usucă trupul
zilele-mi sunt împrăştiate
de vânt.
şi mă pierd, în noapte..
un nor negru visele-mi
fură,
şi rămân fără suflare,
în iluzii cereşti.
tu rază,de speranţă
îmi rosteşti în soaptă…
că nu o sa mai vad
lumea în culori,
că nu trăiesc la infinit,
că voi avea un sfârşit.
clipa trece,şi mă înnec
în univers ,
sufletul se scurge lin
caut din ploaia de stele,
speranţa
să mai traiesc o zi
în noatea albastră
aştern pe un nor
un suflet rătăcit,
ce inima încet îngheaţă
alunec uşor unde
e rece şi pustiit,
închid ochii şi mă scufund
într-un somn adânc
unde lumea se vede în ceaţă
şi inima mea moare încet
Tristă dar fericită...

Amor

2011-08-11T18:23:00.002+03:00

Dezbracă-mi sufletul
ţesut din păianjen
pe o pânză de mătase
să-mi presari săruturi
din petale de trandafiri

Goleşte-mi trupul
de tristeţi
îmbrăţişează-mă
în cununi de
raze aurii
pe un pat de nor
să ne iubim cu dor.

Şoapte să ţesem
şi să ne învelim
cu o mantie de stele
brodat în fir de amor
să ne lăsăm purtaţi
plutind uşor pe aripile
vântului...

Visul unei nopţi de vară...(file din sufletul meu)

2011-08-11T15:16:00.002+03:00

Privesc prin fereastra inimii cum noaptea încet se lasă peste sufletul meu.Visul unei nopţi albastre de vară cu iz de trandafiri,cu adieri calde de vânt,cu murmur de şoapte purtate de norii pufoşi.Să-mi îmbrac inima în cununi de frunze şi flori ce se împletesc în noaptea albastră…Să zbor să culeg praf de stele de pe cer,să fac o mantie de curcubee şi să arunc în univers.Vise pierdute…vise uitate de timp prefăcute în cenuşă…Merg cu gândul rătăcit pe aleile sufletului meu într-un labirint ce literele suspin. Curg gânduri de ape cristaline,pe ploapele mele unde se împletesc liane de ciorchini amestecate cu un parfum divin de sentimente…Îţi caut chipul tău de ceară, prin cenuşa timpului ţesută-n pânză de paianjen într-un colţ întunecos…Am obosit să scotocesc prin amintirile prăfuite de timp şi mă aşez pe barca inimii mele plutind şi la cârmă gândul chinuit mă poartă pe aripi de dor prin galaxie…Şi la Starbucks am ajuns unde soarele şi luna m-a servit cu o caleea lactee alături pus un trandafir…Privesc un trandafir ce mi l-ai dăruit uscat cu petale scuturate de timp ce emana un parfum de iubire,dar totul s-a prefăcut în cenuşă…Mângâi cu degetele subţiri petalele uscate,simt încă parfumul tău şi o lacrimă îmi picură pe obraz…Aş vrea să vii în visul meu în nopţile cu lună unde stelele argintii sclipesc în şoapte de iubire,să-mi mângâi privirea cu surâsul tău,inundă-mi clipa cu atingeri tandre să simt alinare.Eşti în inima mea,în visele mele,dar nu pot să te ating…Te aştept în vis să pornim în călătoria universului printre miile de stele…Să fim doi fluturi albi îmbrăţişaţi în noaptea albastră să dansăm în melodia nopţii, în acorduri de pian cântate în surdină şi îngerii să ne ocrotească.

Caut muza într-o cafenea…(file din sufletul meu)

2011-08-11T15:15:00.002+03:00

Merg la cafeneaua din colţ să beau o cafea…Intru în cafenea unde este plină de nori de fum,mă aşez la o masă fac semn ospătarului să-mi aducă o cafea.În timp ce aştept cafeaua scot fila sufletului o pun pe masă…Cafeaua îmi este servită şi privesc dincolo de aburii cafelei cu o aromă puternică unde fumul se unduieşte uşor într-un ritm suav al muzicii…Încerc să mă pierd în fumul cafenelei din sticla gândurilor mele.Privesc pe masă fila sufletului scot pixul şi încerc să aştern dar deodată gândul meu se topeşte ca fumul de ţigară. Astăzi gândurile mele îmi joacă feste…Literele alunecă lin pe fila sufletului meu…Un amalgam de jocuri de cuvinte îmi ies pe dos.Un gând uşor îmi şopteşte la ureche să las pixul jos şi să privesc pe fereastra inimii mele dincolo de nori şi să ascult pe o aripă de vânt, melodia dragostei ce pluteşte în zarea albastră.Soarele îmi zâmbeşte şi cu o rază îmi atinge părul într-o mângâiere de alint…În ritmul melodiei păsările cântă,cerul vibrează,norii dansează,îngerii chiuie.Este vis sau realitate?Ascultam şi privesc cum totul se învârte în jurul meu.Mai sorb o gură de cafea şi constat că e un vis al realităţii unde dragostea domneşte în aer şi pe pământ în tot ceea ce ne înconjoară.Mii de culori îmi zugrăvesc imaginea în faţa ochilor….
Dragostea-i o floare
ce răsare şi-nfloreşte
sub raze de soare
iubeşte apa,cerul,
natura şi pământul
iubeşte-ţi prietenii
şi duşmanii
dragostea-i frumoasă
nu lăsa să piară.
vă las cu dragoste un zâmbet,să-l duceţi mai departe…

Chip de înger

2011-08-11T15:13:00.003+03:00

Din fâlfâirea vântului
dincolo de nori,
un chip de înger
zăresc..
un suflet cald
în astru ceresc
urc trepte
până la tine
într-un vârtej
să te-n brăţişez
să te alint,să te sărut,
şoapte dulci
să îţi şoptesc.
inima să-mi încălzeşti
sufletul să-mi dezveleşti
şi să mă iubeşti.

Dincolo de pământ

2011-08-11T15:12:00.000+03:00

Când nu voi mai fi
la mormânt să vii,
cu săruturi să-mi
presari…
flori de gheaţă argintii.
înspre cer tu să priveşti
mâinile să le împleteşti
viaţă de vrei să-mi dai
din pământ să mă ridici
din îngeri să mă refaci,
cu crini albi să mă îmbraci
suflu prin sărut să-mi dai,
freamătul vântului geme
peste chipul palid
făclia arde la căpătâiul meu
buzele îmi sunt reci în veci,
iar tu să mă veghezi…

Clipe

2011-08-11T15:10:00.000+03:00

Împletesc cosiţe de iubire
din părul tău bălai,
cu sărutări divine
tu mă alintai…
Lacrimi cristaline
se scurg şiroaie
peste trupul meu,
desprinse din
curcubeul cerului
senin…
În ţurţuri de gheaţă
să mă prefac,
iubirea să mă atingă
să plutim amândoi
pe o frunză de arţar,
speciale clipe
să ne dăruim…

Iubirea de la ţărmul mării...(file din sufletul meu)

2011-08-11T15:06:00.000+03:00

Stau pe ţărmul mării cu mâinile înfipte în nisipul fin şi mă ascund în umbre lasandu-mi gândurile să curgă prăfuite in timp…Privesc pierdută-n depărtare cum inima mea veghează ca un străjer şi uneori tresare la orice şoaptă a mării …Iubirea înfloreşte în zări albastre, născută din privirea mării unde lacrimi visătoare curg şiroaie ca un izvor sărat peste gândurile prăfuite. Un strop de apă sărată ucide un vis, o speranţă… Peste trupul meu se lasă o ceaţă de iubire, totul este acoperit de fum şi cuvinte nerostite. Un picur de noapte mi-a inundat sufletul cu fructe îndulcite de soare, acoperite de mantia timpului, multe sentimente se plimbă pe cărările iubirii.Aş vrea să uit de lume, de timp şi spaţiu, să plutesc printre nori şi să simt sentimentele florilor ce mă ţin în braţe şi mă săruta.Vreau să fiu suflarea ta, să ma răcoresti cu marea ce ne va mângâia trupurile pe note de iubire…Sunt doar clipe într-un mănunchi de speranţe. Petale de trandafiri cu miros de iubire îmi arată calea şi licuricii îmi luminează sufletul. Păşesc încet pe un covor de frunze multicolore, rupte dintr-un curcubeu, ce-mi strecoara în vene stropi de fericire, să mă scufunda în mări de dorinţe şi vise… Se trezeste acel fior ce doarme, innecandu-ma în şoapte si plutire.Simt fiorul buzelor tale şi focul din astre în inima ce arde…Aş vrea să te îmbrac cu o picătură din dragostea mea, să te acopăr cu sărutări…

Eterna e aroma ce pluteşte ca o mantie peste mine…

Zbor

2011-08-11T15:05:00.000+03:00

Îmi împletesc mâinile
cu razele soarelui
ce trupu-mi mângâie
şi-mi sărută sufletul,
ce fericirea şi-a pierdut.
Gânduri şiroaie îmi curg
prin vene ca un izvor,
florile ca un balsam
îmi pansează rănile
de dor…
Lumina se scurge
prin speranţe şi vise,
un zbor înaripat
şi o iubire fără de păcat.

Gânduri colorate

2011-08-11T15:04:00.001+03:00

Gânduri colorate
de curcubeu redate
în grădină printre flori,
pe alei de labirint
mă pierd printre vise.
Pe aripi de petale
şi zumzet de chitare,
dragostea îţi port
pe note de iubire,
să aducă fericire.
În palma mea topesc
amintiri dureroase,
sentimente nutresc
poleite cu speranţă
într-un vis nebunesc.

Dorul

2011-08-11T15:03:00.004+03:00

O mantie din ceaţă
peste umerii mei
se lasă..
mă alintă cu dor,
şi gândul mă apasă.
Am sărutat palmele iubirii
şi m-am închinat
la steaua fericirii,
privind cu ochii cerul.
Îmi pierd privirea între stele
chipul să ţi-l văd zărind,
cu mişcări unduietoare
parfum de aştri din speranţă.
Buzele ca de petale
să-ţi simt miros de floare
dar eşti himeră oare?
te văd sculptat în ghiaţă.
Eşti rece şi distant
întind palmele să-ţi dăruiesc
o inimă caldă ce bate,
ca un sunet în noapte.
Aş vrea să sparg
gheaţa ce te-a cuprins
să te încălzesc în şoapte,
să te topesc de dor…

Vis

2011-08-11T15:03:00.003+03:00

Alerg în gândul meu
bezmetic în noapte,
să prind visul meu
în tăceri de şoapte,
unde stelele sclipesc..
Stau pe un colţ de stea
printre miile de stele,
lacrimi în cioburi
de cristal se sparg,
şi inima strigă-n tăcere..
Să mă îmbrac în părul tău
şi să mă dezbrac de vise,
ochii tăi să mă îmbrăţişeze
pe marginea norilor,
unde florile-n floresc..
Trupurile să ne topim
în bezna fericirii,
să ne iubim din noapte
şi până-n zori
unde dragostea pluteşte
în univers…

Sunt o şoaptă

2011-08-11T15:02:00.002+03:00

Sunt o şoaptă dintr-un gând
născută din adierile
de vânt şi de ploaie,
ca o umbră bântui
pe-o vale aurie,
croiesc castele de speranţă
din amintirile pierdute,
zidesc cuvinte
cu amestec de culori
peste fiinţa mea.
În bezna deasă
lumina pătrunde
doar murmur de şoapte
se-adună în minte,
din zări albastre
aduce-o furtună
cu mii de sentimente
înecate în tăcere.

Flacăra iubirii

2011-08-11T14:59:00.002+03:00

Trupul meu
liane împletite şi
mâini încătuşate
foşnet de iubire
zvon din depărtare
face inima să bată
să bată...

Clipe ce curg
pe lacrimi
prelinse
iyvor de sentimente
desprinse din raze
ce mă cuprind
vârtej.

Şoapte nerostite
mă învelesc
mantie de tăcere
spulberată de vânt.

Iubirea-n suflet ţese
gânduri de mătase
împletite în vise
iar eu Penelopă neştiută
ţes şi tot ţes

Pictez în suflet…

2011-07-27T18:42:00.000+03:00

Gânduri,vise şi speranţe
se adună la un loc,
cu un lacăt ferecat
în inimă s-a aşezat.
fie noapte,fie zi,
îmi aşez pe aceste file,
amintirile de zi cu zi…
Mă îmbrac în rochia de vise şi pornesc printre umbrele paletelor de culori într-o lume a imaginaţiei… Gândurile încearcă să danseze pe file transformân-duse în litere de chihlimbar, iar literele în cuvinte diamantine.Sufletul meu este precum un calendar al amintirilor…rătăcesc prin el şi răsfoiesc aceste file poleite .Pictez umbra gândurilor mele pierdută-n univers,curgând ca o ploaie de stele peste mine…Călătoresc pe calea lactee ,ce raza de lună luminează bezna din inimă.Mă gândesc la filele nescrise,la amintirile şoaptelor ce multe au zburat,iar altele s-au prefăcut în scrum…Gânduri adun cu mâinile crispate,trăiri şi sentimente ce sunt pictate de timp…Orele aleargă-n jurul meu raze de gânduri în univers…Uneori îmi vine să arunc sentimentele într-un colţ de linişte,şi să mă scurg ca un izvor de şoapte calde de iubire.Pictez amintirile într-un amalgamul de cuvinte…Gândurile mele se transformă într-un şir de perle …Îmi întind perlele în cuierul universului să înot prin râu de vise…Să îmi pictez privirea de smarald într-un sărut al infinitului cu iz de sentimente .Unde inima e un pumn de viaţă şi sufletul plin de dor ce se transformă într-un fum de ceaţă şi purtat prin galaxie . Păşesc desculţă printre cuvinte pe aripi de nor sudaţi în adieri de flori ce mă îmbracă în culori, şi mă plimb prin frunzele pictate de stele pe culoarul labirintului a sufletului meu.Pictez note fermecate pe acorduri de vioară şi împletesc cioburi de vise cu fluturi albi,să se transforme într-un buchet de sentimente cu cele mai frumoase flori culese de pe campul infinit al universului….Pictez aripi de iubire pe culoarul vieţii,să dansez pe razele soarelui şi să simt sub tălpi simfonia picăturilor de rouă,lovite de rădăcina amintirilor pictate în culorile curcubeului ce se topesc în lacrimi de cristal. Amintirile îmi scutură zdravăn sufletul şi se scurge din el picatură cu picatură gândurile de dor, iar fructele sentimentelor caută pământul universului nedescoperit în care să-mi îngrop amintirile şi apele să îmi spele nopţile şi zilele sufletului pictat în culorile fericirii cutremurat de dorul iubirii.

Sculptez în natură...

2011-07-27T12:30:00.000+03:00

Sculptez în natură
flori albe
de măceş
lângă izvor
pete sub
clar de lună
prelinse-n
zâmbete desenate
în alb
colorate.

Sculptez
în scoarţa de arţat
mozaic
de sentimente
aripi de evantai
amintiri
ciorchini de vise
mănunchi de gânduri
labirint sculptat.

O voce lină
Duios îmi plânge
ecou
pe aripi de iubire
foşnind
lacrimi de curcubeu
sculptate
pe un amurg
ca oricare altul.
LL

Festivalul de la Mamaia

2011-07-25T15:19:00.000+03:00

Vine ursul din pădure

şi se apucă să fure,

microfonul lui Crişan

Să vă cânte la mamaia

Sexy sexy Mona Lisa,

Pe ritmul dansului de pinguin...

Dar din zarea albastră

iată că soseşte pe scena aleasă

Nikita cu Vadim într-un dans lasciv

pe ritmul dansului de pinguin...

Ursul invitaţii şi-i prezintă

Udrea cu cocoşul ei

Se arată-n lumea mare

şi începe a striga

în ritmul dansului dansului

de pinguin...

Băse eu sunt urmaşa ta...

Şi Băsescu deghizat

Cu o perucă de invidiat

dar e tot de furat

în ritmul dansului de pinguin...

se laudă în gura mare,

Că numai Tina Turner are?

Şi din urmă ultimul apare

Boc cu spada sa,

De tăieri plin de nevoi,

în ritmul dansului de pinguin...

Aceşti crai de urs invitaţi

pe a scenă festival,

pe aplauze s-au pus,

şi într-un hohot de râs,

să ne arate ca-s mai tari,

în ritm de dans...

Reclame ei şi-au prezentat

fiecare rând pe rând,

cum să ne facem de răs tot mai mult

festivalul s-a terminat

vai de Ţara ce-a ajuns...

LL

Sentimente..

2011-07-24T13:55:00.002+03:00

Mă pierd în astral
Cu amintiri şi vise,
În adieri de vânt
Cu şoapte frământate.
Un amurg fierbinte
Între ramuri împletite,
Gânduri răzleţe
Rătăcesc în neant.
Ce mă îmbracă
În melodia nopţii,
Miresme ce plutesc,
Se îmbină cu ale mele
sentimente….

Aş vrea...(file din sufletul meu)

2011-07-24T13:20:00.000+03:00

Mă pierd în gânduri şi vise…Bat la porţile unui întreg univers imaginar,să pornesc în lumea timpului într-un spaţiu astral…Aş vrea să zugrăvesc portretul naturii cu stropi de rouă din lacrimi cristaline peste sufletul meu, curcubeul să coloreze visele mele…Un amalgam de cuvinte coboară peste sufletul meu…Să mă înec în natura cu buchete de raze de soare şi flori ce îmi alină inima…Caut cuvintele într-un dicţionar al meu în care uneori aş vrea să le şterg de praful uitării. Aş vrea să dezvelesc seninul cerului cu o rază de lună în care s-a desprins o petală a sufletului din gânduri prăfuite de timp.Aş vrea să zbor într-o grădină cu flori,să mă transform într-un fluture şi să dansez valsul verii,să simt raze catifelate mângăindu-mi aripioarele…Aş vrea să gust parfumul suav al florilor ce scaldă întreg văzduhul un izvor de lumină şi căldură cu mănunchi de speranţe,în care privesc oglinda limpede a cerului ce se împletesc cu gândurile…Ce se leagănă în şoapte de taină.Arunc cuvinte în zare şi mă visez într-o lume numai a mea plină de imaginaţie…Aş vrea să păşesc desculţă pe un covor al ierbii de smarald printre florile multicolore ale cerului…Îmi las urma paşilor impregnată prin ecoul naturii…
Murmur tainic al naturii
Cu flori albe împodobesc,
Sentimente,amintiri şi vise
Cu mănunchi de raze,
Rătăcite-n univers
Eu să explorez…

Gânduri

2011-07-24T13:17:00.001+03:00

Aştern gânduri cristaline
Pe o bucată de hârtie,
Printre vise şi speranţe
Sunt un trecător prin viaţă.
Ca un susur de izvor
Într-un dulce ameţitor,
Pe acorduri line,
De armonie şi culori…
Litere diamantine
Pe file se preling,
Într-un dans feeric
Desprins din vise efemere…

Corbul

2011-07-01T17:48:00.000+03:00

A fost prin fum de vis un suflet ce am pierdut...Un suflet ce a crescut...Gândul mă poartă mereu în clepsidra amintirilor a timpului trecut...Mă apropii încet de oglinda vieţii şi privesc. Şi ce zăresc? Zăresc o coloană vertebrală...ating cu mâna oglinda şi întreb:
- Oglinda vieţii mele nu mi-ai văzut sufletul ce mi l-am pierdut?
Oglinda privindu-mă îmi răspunde:
-Sufletul tău e purtat în zbor de un corb.
Rămasă mirată de răspunsul oglinzii mă ridic încet şi spre geam privesc...
Sufletul meu pierdut plimbat de un corb...
Mă îmbrac în rochia nopţii şi plec spre necunoscut în căutarea corbului.Alerg necontenit în negura întunericului şi mă rătăcesc în codrul nopţii prin pădurea de alun. Stele argintii pe cer strălucesc şi luna-mi luminează calea...Se aud ecouri în noapte cu împletituri de amintiri.Prind cu palmele zgomotul timpului.Se lasă tăcerea nopţii cu un cântec de amintiri.O umbră se apropie purtată de adieri de vânt...Cu mâinile la tâmplă îmi ridic privirea şi văd cum îmi dă roată corbul.Întind mâinile spre el...Se aşează uşor pe un genunchi,ne privim în ochi
Stau de vorbă cu un corb în codru des şi zâmbesc...
-Dragă corbule,tot alerg să te găsesc ,să recapăt sufletul pierdut ,ce-l porţi mereu în zbor.
Cu ochii jucăuşi corbul mă privi şi îmi aşează rămăşiţe din mine,pierdute şi uşor se asamblau precum un puzzle...Pierdusem prea mult din mine lăsăndu-mi doar urme de timp.
Corbul îmi spuse:
-Ai regăsit sufletul de copil din tine,ce l-ai pierdut.
-Să ai grijă de un suflet plăpând ce a crescut ,dar ai în tine sufletul de copil.
După aceste vorbe corbul zborul şi-a luat.
Am rămas în codrul verde fericită alergam şi săream că mi-am regăsit sufletul de copil ce mi l-am pierdut.

Ploaia de stele

2011-07-01T13:35:00.000+03:00

Mă plouă stelele
în vise fierbinţi,
şi mă strigă-n noapte,
o voce-n picuri
cu calde şoapte...
cu picuri de alint
în tremur de sentimente
şi firimituri de cuvinte
în ploaia de stele.
LL

Suflet pribeag

2011-07-01T13:17:00.000+03:00

Un suflet pribeag spulberat
în fum de vise
ce aleargă bezmetic,în vânt
pe cărări...
spre un verde crud
al plopilor din crâng.
alerg în noapte printre
ramuri,pe valsuri de mângâieri
sufletul să-l prind în nopţi
de infinit până la răsărit.
vântu-mi spulberă sufletul
pe aripi de fluturi albi
să mă poarte...
într-un colb stelar,
pe adieri de fum
în clepsidră transformată-n scrum.
LL

Raze de iubire

2011-06-29T02:39:00.001+03:00

Caut soarele printre nori,
printre adieri de vânt
mă pierd în aburi de vise,
de crengi împletite...
un colţ de soare caut
în sufletul tău...
cuprind cu mâna vălul
norilor cenuşii,
ce uşor plutesc,
şi strângerea-n braţe
devine ferecată.
îmbrăcată-n raze de iubire
ce apare şi dispare...

Adieri

2011-06-29T02:37:00.001+03:00

Dintre ramuri împletite
s-a format cărări de vise.
vise îmbrăcate, cu ale tale şoapte,
mă acoperi în voalul de mătase...
brodată-n iubire,
scăldată-n fericire,
alintată-n adieri de vânt...

Spune-mi

2011-06-29T02:36:00.000+03:00

Spune-mi tu iubire...
spune-mi un cuvânt...
la ureche să te aud...
să te văd zărind,
pe o rază de soare,
alunecând uşor,
la mine-n braţe să te strâng.
de mână să te prind
să ne aruncăm pe aripi
de vânt...
să ne strecurăm prin fum de vise
să ne pierdem în culori
în ecouri de sărut
şi îmbrăţişări tandre
până la apus...

Scrisoare de Adio

2011-06-29T02:34:00.000+03:00

O piatră neagră desparte o inimă de alta,o floare se desparte de petalele ei...Aşa ne despărţim şi noi...Gândurile se transformă-n fum de umbre...Sunt un vis trecător prin umbre şi lumini sub mantia dragostei...Am căutat să privesc mai întâi soarele,apoi umbra mea şi mi-am zis că omul este aruncător de umbre şi-un acumulator de lumini...O umbră mişcătoare a sufletului,viaţa mea să fie din munţii cât mai înalţi făcută,ca să pot arunca umbre cât mai adânci...Azi drumurile noastre se despart.Totul s-a sfârşit iar din rădăcina acestei iubiri să nu răsară muguri...Mantia uitării este mai presus decât cea a iubirii şi ea şi-a întors aripile spre trecutul fericirii.Alungă-mă din suflet cu un suflu de furtună...Să-ţi răsară-n cale flori de tei cu parfum de trandafiri...Să te plimbi prin parcul umbrelor şi sufletul să-ţi bântuie pe aripi de dor a vântului sculptat cu chipul meu...Eu îţi zic Adio şi te-am lăsat...

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum (partea II)

2011-06-24T06:48:00.000+03:00

Ca o consecinţă a unei îndelungate evoluţii istorice, a deschiderii anterioare determinate de politica reformistă a împăratului Iosif al II-lea, are loc acuma mişcarea Supplexului. Sub semnul programului său va sta întreaga evoluţie viitoare a mişcării naţionale a românilor din Transilvania mai bine de un secol. Apariţia acestuia a fost pregătită îndelung de o serie de acţiuni ce au îmbrăcat, fie forma petiţiilor, fie forma ridicării în masă la luptă, dovedind că, în cadrul naţiunii române se creaseră premisele necesare apariţiei sale. Drepturile ce erau acordate naţiunii române erau minimale şi nesemnificative, ceea ce a făcut ca ridicarea românilor transilvăneni în rândul celorlalte naţiuni recunoscute de lege să fie esenţa chestiunii române.

Principalul moment, în cadrul mişcării petiţionare româneşti, premergător apariţiei Supplexului, l-a constituit marea luptă inaugurată de Ion Inochentie Micu, episcopul greco catolic, de la Blaj. Pentru mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Ion Inochentie Micu este acela care „îi pune temelii solide programatice şi-i trasează clar drumul pentru viitor”(1). Deşi pornită, la început, din cadrele bisericii – singurul organism comun al românilor care putea face posibilă o acţiune organizată – activitatea lui Ion Inochentie Micu se extinde pe parcurs, revendicările clerului ajungând să se înbine cu cele ale naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei putea duce, atunci, lupta în folosul naţiunii române. Pe parcursul celor doisprezece ani de activitate continuă, în toate petiţiile şi cererile sale, naţiunea este întotdeauna prezentă. Între argumentele pe care le aduce, în sprijinul revendicărilor naţionale româneşti, de remarcat sunt acelea că naţiunea română este cea ma veche şi cea mai numeroasă, ea poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice şi, în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în favoruri. Între dovezile invocate în sprijinul postulatelor naţionale, Ion Inochentie Micu a acordat prioritate Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi dus la realizarea celor solicitate pentru naţiunea sa. Ca mijloace de ridicare a naţiunii, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. Acest mijloc îl considera important, deoarece, prin orizontul de cunoştiinţe ce-l oferea fiecărui individ, deschidea drumul spre bresle, preoţie şi funcţii. Era convins că „şcoala, cultura… sînt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă. Trebuie să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”(2).

În lupta sa, în slujba naţiunii, „ pentru a valorifica pe seama credincioşilor săi, şi mai târziu pe seama întregului popor român din Transilvania, drepturile conferite prin cele două diplome leopoldine, a stârnit, după cum era de aşteptat, duşmănie şi ură”(3). Aceasta cu atât mai mult, cu cât înaintaşii săi, mai mult sau mai puţin fideli regimului, nu îndrăzniseră să emită o asemenea pretenţie. În timpul dezbaterilor dietale, este nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor, chiar cu moartea, din partea nobilimii maghiare, secuieşti şi săseşti. Referitor la aceasta, la 19 iunie 1744, el arăta că „în contra lui toţi sînt iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”(4). Chemat la Viena pentru a da socoteală de îndrăzneala de a fi cerut drepturi egale pentru naţiunea română, cu celelalte naţiuni privilegiate din Transilvania, supus unor presiuni inimaginabile, Ion Inochentie Micu este obligat să ia drumul exilului, la Roma, pentru a-şi salva viaţa !. Importanţa acţiunii întreprinse de „marele vlădică” pentru istoria românilor este precis surprinsă de către D. Prodan: ” lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”(5). Lupta lui Ion Inochentie Micu a avut urmări de o valoare covârşitoare trezind neamului românesc conşiinţa drepturilor sale. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „ fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”(6).

Prin intrarea în rândul naţiunilor recunoscute, maghiari, saşi şi secui, de legile existente, românii ar fi devenit un factor constituţional, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile care emanau din conceptul de naţio. Pentru aceasta „ s-a început îndată după moartea lui Iosif al II-lea marea luptă care, fără îndoială, formează una dintre cele mai însemnate momente ale istoriei noastre politice” (7).

În timpul frământărilor iscate de moartea împăratului Iosif al II-lea, în condiţiile unei aprige lupte a naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) pentru restituirea drepturilor ce le pierduseră în urma reformelor iosefinismului, românii, pentru a contracara aceste încercări – a căror reuşită i-ar fi adus din nou în situaţia de a fi lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi libertăţi – concep un mare memoriu, intrat în istorie cu denumirea de Supplex Libellus Valachorum. A fost pregătit şi redactat de elita intelectuală a românilor de atunci din Transilvania: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Molnar Piuariu ş.a. O noutate de prim ordin constă în apariţia, acum, in corpore, a elitei intelectuale româeşti angajate într-o mare acţiune politică!

Care sunt revendicările forte ale memoriului, ce a făcut ca privilegiaţii să i se opună cu atâta înverşunare şi ce-l ridică atât de mult deasupra încercărilor petiţionare anterioare? De la început, trebuie făcută menţiunea că Supplexul a fost elaborat în numele tuturor românilor, fără deosebire de confesiune, revendicând drepturi semnate de clerul, nobilimea, starea militară şi orăşenimea naţiunii române.

Principalele linii directoare, ale programului politic al naţiunii române, cuprinse în Supplex Libellus Valachorum prevedeau, în esenţă, ca : să fie şterse denumirile, considerate odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, acestea fiind nedemne şi nedrepte, ca acelea de „toleraţi”, „admişi” şi „ nesocotiţi între Stări”, iar naţiunea română să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; să fie respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare, aşa cum prevedea un decret al regelui Ştefan cel Sfânt, în care şi ungurii şi românii se bucură de aceleaşi imunităţi, fapt consemnat şi de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437); clerul, atât cel unit (greco-catolic), cât şi cel ortodox, nobilimea, plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie considerate, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni, iar în Dieta Transilvaniei, în scaune, districte, oraşe, naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei (8). Este de reţinut că în conscripţia din anul 1787, românii erau în număr de 1.000.000 în Transilvania, dintr-o populaţie totală de 1.700.000 de locuitori. Diferenţa de cca. 700.000 fiind împărţită între maghiari, saşi, secui, ş.a. !!!

În actul înaintat curţii habsburgice în martie 1791, românii cereau repunerea lor în drepturile de care beneficiaseră, susţinând că prin rezolvarea acestei probleme s-ar fi ajuns la întregirea sistemului constituţional de drept al Principatului. În susţinerea ideilor principale ale memoriului, întâlnim o argumentaţie care era necesar să facă o demonstraţie cât mai convingătoare în faţa împăratului, să facă posibilă restituirea drepturilor românilor şi nu „restituţio in integrum” preconizată de naţiunile privilegiate. Repetarea aceloraşi argumente, de mai multe ori, pe parcursul memoriului – naţiunea română este cea mai veche şi cea mai numeroasă în Transilvania, ea suportă sarcinile cele mai multe şi mai grele – avea acelaşi scop, de susţinere a unei demonstraţii cât mai convingătoare. Argumentaţia este expusă cronologic, aducând dovada recunoaşterii drepturilor naţiunii române, în trecut, de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437), de diplomele imperiale ale împăraţilor Leopold I, Maria Teresa şi Iosif al II-lea. Plecând de la numărul mare al românilor din Principatul Transilvaniei se cerea dreptul acestora de a se constitui într-o adunare naţională, pentru a-şi putea expune cererile.

Dezbaterile ce au avut loc în Dieta Transilvaniei sunt sugestive pentru felul în care a fost primită acţiunea românilor şi pentru maniera în care naţiunile privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) au înţeles să-i dea rezolvarea. Iată ce sublinia, chiar, Protocolul dietei în acest sens : „stările nu şi-au putut tăinui acea mare pornire a inimii pe care le-a pricinuit-o sosirea unui rescript regal atât de neaşteptat” (n.n.-referire la memoriu) (9), iar Protocolul deputaţilor saşi, din Dietă, menţiona că „ în momentul citirii memoriului a domnit o linişte generală şi o mare consternare se putea citi pe toate chipurile”(10).

Într-o Dietă a Transilvaniei, în care un procent din reprezentare de peste 90% revenea naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui ), s-a pus capăt cu uşurinţă acţiunii româneşti, fără a se da rezolvarea aşteptată de naţiunea română. Concesiile făcute erau minore, ele oricând putând fi înlăturate, erau „concesii care băteau pasul pe loc”(11) ; liberul exerciţiu al religiei ortodoxe şi dreptul celor aparţinând acestei religii la funcţii ce nu erau rezervate celorlalte religii privilegiate.

Urcarea pe tronul Imperiului Habsburgic a noului împărat, Francisc I – decis a nu face nici cele mai mici concesii – duce la instaurarea unui regim de mare reacţiune, astfel încât „ porţile Curţii se închideau grele şi pentru multă vreme…nu numai în faţa acţiunii româneşti, ci şi în faţa oricărei acţiuni politice”(12).

Cu toate că rezolvarea ce i s-a dat nu a venit în întâmpinarea postulatelor româneşi, Supplex Libellus Valachorum a însemnat un succes al luptei naţionale a românilor din Transilvania. Sigur, importanţa sa emană în primul rând din aceea că principiile sale fundamentale au constituit temelia viitoarelor acţiuni ale românilor. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar, ideile şi principiile sale de bază se regăsesc în noile ridicări la luptă ale naţiunii noastre pentru libertate şi dreptate socială şi naţională. „Suplicele românilor – arăta spre sfârşitul veacului al XIX- lea George Batiţiu – au avut în acele zile puţin rezultat pozitiv; ele însă, îndată din acel an s-au prefăcut pe calea cea mai firească în programa politică şi naţională la care românii au ţinut cu pietate şi cu dor fierbinte de a fi realizată. Prin acea programă continuată şi ilustrată prin scrierile istorice şi filologice ale lui Petru Maior, câte au văzut lumina, conştiinţa de sine s-a deşteptat şi întărit tot ma mult la naţiune…”(13). Un fapt deosebit de semnificativ, referitor la importanţa Supplexului, este aducerea în prim planul vieţii politice a Principatului Transilvaniei a o serie de personalităţi marcante. Dacă Ion Inochentie Micu, episcopul Blajului, apărea anterior, în lupta sa, ca un personaj singular în apărarea drepturilor naţiunii române, momentul 1791 venea să creeze un precedent prin apariţia la români a acelei elite intelectuale şi conducătoare, care de acum încolo va juca un rol atât de mare în canalizarea energiilor naţionale. Această elită românească va imprima mişcării naţionale modalităţi adecvate de expresie; în concepţia lor obţinerea de drepturi egale trebuia să preceadă unitatea integrală, ceea ce nu se putea realiza pe plan politic se transfera în plan cultural, direct subordonat obiectivelor politice, bazele ideologiei acţiunilor româneşti sunt puse – tot prin activitatea ei – prin necontenita impunere a unui adevăr ca originea latină a poporului şi a limbii sale, continuitatea pe pământul Daciei şi unitatea poporului român (14).

Pentru a sublinia şi mai mult locul Supplexului în cadrul luptei naţionale a românilor din Transilvania, marea lui importanţă pentru destinele naţiunii române, am considerat necesar să apelăm şi la cuvintele lui Alexandru Papiu Ilarian: „ nimic nu lipseşte acestui mare act naţional, nici ştiinţa, nici conştiinţa dreptului, nici concepţiunea profundă a politicii naţionale, nici curajul civic. Această petiţiune naţională e până azi evanghelul politic, cartea credinţei politice a românilor de peste Carpaţi”(15). Dar şi la caracterizarea făcută de istoricul A. Răduţiu: „ Actul se va dovedi şi în posteritate unul fundamental pe drumul afirmării poporului român ca naţiune, marcând decisiv acest proces prin încărcătura sa doctrinară. El a fost judecat astfel nu numai în conştiinţa românească, drept parte constitutivă a acestea, ci şi, indirect, în conştiinţa ostilă a străinilor, prin vehemenţa cu care a fost contestat”(16).

Importanţa memoriului este dublată şi de faptul că el apare într-un context internaţional dominat de mari încercări de înnoire. Revoluţia burgheză din Franţa dădea o lovitură puternică sistemului feudal închistat în dogmele şi realităţile sale devenite incompatibile cu progresul omenirii, iar ideologia iluministă cucerise marile ţări ale continentului european.

Note bibliografice:

1) David Prodan,Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.137

2) Ibidem, p.189 şi urm.

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum ( partea I )

2011-06-24T06:46:00.000+03:00

Supplex Libellus Valachorum a constituit actul politic fundamental al mişcării naţionale româneşti, în întreg secolul al XVIII-lea, prin care românii din Transilvania cereau curţii imperiale habsburgice repunerea lor în drepturile din care fuseseră scoşi după moartea împăratului Iosif al II-lea.

Pentru o înţelegere cât mai exactă a ceea ce a generat, în mare măsură, apariţia mişcării Supplexului (cum este cunoscută în istorie), este necesar să facem câteva referiri la fenomenul denumit „despotism luminat” şi implicit la reformele iosefiniste. Monarhii feudali, atraşi de filosofia iluministă – în realitate mai puţin de ideile acesteia şi mai mult de faptul că ea oferea regimului feudal compromis şansa supravieţuirii – vor fi cunoscuţi sub denumirea generică de despoţi luminaţi. Ei vor determina apariţia acelui capitol al istoriei secolului al XVIII-lea cunoscut cu numele de despotism luminat. Avându-şi rădăcinile ideologice în filosofia iluministă, acesta aduce o serie de înnoiri la toate nivelele societăţii. Este un fenomen interesant şi paradoxal în acelaşi timp, căci asistăm la aplicarea în practică a unor reforme, putem spune „revoluţionare”, pentru epoca şi sistemul de atunci. Cu atât mai mult, cu cât această „revoluţionare” a sistemului feudal era făcută de monarh, cu scopul precis de a asigura în continuare viaţa acestuia şi de a evita eventualele atitudini centrifuge de la sistem. Se schimbă „…înainte de toate, concepţia despre stat şi despre monarhul din fruntea lui. Monarhul nu trebuie să-şi mai exercite puterea absolută în virtutea dreptului divin, ci în virtutea dreptului natural şi a contractului social prin care poporul i-a delegat-o”(1). Despoţii luminaţi îşi lărgesc sfera de activitate de la politic la sectoarele social, economic, cultural, administrativ şi religios. Este vorba despre pătrunderea statului în toate sectoarele de activitate, de acel etatism menit a contribui la întărirea centralismului politic. Nu este vorba despre o desfiinţare a raporturilor feudale, ci de o reglementare a raporturilor dintre contribuabili şi proprietarii feudali, menită să sprijine dezvoltarea unui imperiu unitar conform dorinţei monarhului reformator.

Societatea transilvăneană se află în întreaga perioadă premergătoare Supplexului sub semnul încercărilor de reformă, în spiritul despotismului luminat iosefin, sintetizat în „totul pentru popor, dar nimic prin popor”. Este o aliniere a „împăratului filosof” la încercările de înnoire generală făcute în virtutea raţiunii, prin stat, prin reforme venite de sus”(2). Contaminat de ideile filosofice ale secolului său, Iosif al II-lea, odată ajuns în fruntea imperiului (1780), va urmării, neâncetat, aplicarea soluţiilor iluministe în cadrul monarhiei sale. Modelele îi erau oferite, pe lângă iluminismul francez, de cel german (Aufklorung), iar Hugo Grotius, Cristian Wolff, Samuel Pufendorf, Voltaire, Motesquieu şi enciclopediştii i-au fost principalele călăuze pe drumul reformator ce şi-l propusese. Programul lui Iosif al II-lea era menit ca, printr-o permanentă supraveghere şi direcţionare a tuturor domeniilor de activitate, să ducă la consolidarea imperiului, „ la unitatea absolută de limbă şi civilizaţie a diferitelor popoare pe care destinul le adusese sub sceptrul său”(3). O atenţie deosebită era acordată claselor producătoare şi contribuabile, care, în concepţia sa, reprezentau temelia statului, de ele depinzând buna lui funcţionare. Din aceste considerente, Iosif al II-lea va urmării ca efectele pozitive ale reformelor sale să se îndrepte către aceştia, în timp ce faţă de clasele privilegiate - situate la celălalt pol al societăţii şi neproductive – va fi intolerabil. Această judecată reiese semnificativ din cuvintele pe care monarhul le adresa unui conducător al nobilimii maghiare din Transilvania: „ perspectivele şi libertăţile dintr-o aristrocraţie sau dintr-o republică…constau în toate ţările şi toate republicile lumii nu în abţinerea de a contribuii la obligaţiile statului, ci din contră, de a coopera mai mult”(4).

În cadrul reformelor iosefiniste, cu implicaţii majore asupra populaţiei româneşti din Transilvania, se evidenţiază cea a desfiinţării iobăgiei. Conştient de importanţa rezolvării acestei probleme pentru viitorul statului luminist, împăratul nu ezită să intervină în anacronicul raport existent între clasele fundamentale ale monarhiei sale; încearcă să dea o rezolvare practică cu toată împotrivirea ce se anunţa, mai ales, din partea nobilimii privilegiate din Transilvania şi Ungaria, veşnic opozante şi refractare la măsurile elaborate în spiritul înnoitor al timpului. Desfiinţarea iobăgiei a fost începută prin rescriptul imperial din 16 august 1783, definitivată apoi prin Patenta imperială din 22 august 1785. Importanţa acestui capitol al reformelor iosefiniste este capitală pentru Transilvania. Nerespectarea rescriptului imperial amintit, care prin statornicirile sale însemna o ameliorare a situaţiei celor mulţi, a avut consecinţe deosebite pentru evoluţia viitoare a societăţii transilvănene. Marea ridicare la luptă a ţărănimii româneşti, în anii 1784-1785, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, are, fără îndoială, între cauzele sale şi împotrivirea şi ostilitatea autorităţilor faţă de acest act.

Un alt compartiment important al programului iosefinist de reforme l-a constituit învăţământul. Întrucât în cadrul acestei reforme se lăsau la o parte confesiunea şi neamul, acest lucru oferea românilor o mai mare posibilitate de educaţie decât în perioada anterioară. O consecinţă deosebită, cu adânci repercursiuni în timp, a reformei învăţământului a fost, pentru români, conturarea treptată şi dezvoltarea unui învăţământ românesc propriu. Începând de acum, Blajul devine citadela culturii romăneşti din Transilvania, supranumit „Mica Romă”, şi se va menţine aşa încă multă vreme. De aici se va ridica viitoarea elită intelectuală a naţiunii române, ce va fundamenta mai târziu postulatele politice ale naţiunii. La fel şi Edictul de toleranţă, din anul 1781, pe lângă faptul că permitea liberul exerciţiu al celorlalte religii, incusiv al celei ortodoxe, va avea urmări deosebite şi în alte domenii de activitate. Religia nu mai constituia criteriul principal de apreciere al oamenilor pentru intrarea lor în oraşe, bresle sau ocuparea de funcţii, iar industria putea fi profesată de cine dorea, indiferent de confesiune. Rezultatul firesc al tuturor acestor reforme a fost sporirea posibilităţilor de instruire a naţiunii române, creşterea numărului de şcoli – greco catolice şi ortodoxe – precum şi situarea în fruntea învăţământului românesc, ale cărui contururi erau trasate acum, a unor personalităţi asemenea lui Gheorghe Şincai şi Dimitrie Eustatievici. Câştigurile au fost, între altele, ridicarea a circa 3oo de şcoli, cum preciza Şincai, şi formarea unor personalităţi româneşti : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budau Deleanu, Ioan Molnar Piuariu etc, a căror operă a fost direct subordonată intereselor naţionale şi politice ale românilor.

Piedicile care stăteau în calea realizării revendicărilor importante ale naţiunii române ar fi putut fi înlăturate, prin aplicarea reformelor iosefiniste. Gândindu-ne la maniera în care trebuiau făcute transformările, că în Transilvania cei mai asupriţi erau românii, ei constituind marea masă a producătorilor, este de la sine înţeles că naţiunii române i se deschidea atunci un viitor nou. Este adevărat, doar de o clipă, însă, năzuinţele s-au născut şi prin urmare, întreaga perioadă ce a urmat, fie în momente de reacţionarism, fie în momente mai liniştite, se va afla sub impresia acestora. În cursul zbuciumatei sale domni, Iosif al II-lea a fost nevoit să se lupte continuu cu îndârjirea aristocraţiei, îndeosebi a celei maghiare şi secuieşti, care vroia cu orice preţ să păstreze vechea stare de lucruri. Împăratul, bolnav, a iscălit pe patul de moarte Revocatio ordinitionum prin care îşi retrăgea ordinaţiunile sale, cu excepţia celor referitoare la desfiinţarea iobăgiei şi toleranţei religioase. Starea de euforie ce a cuprins naţiunile privilegiate- maghiari, saşi şi secui – în urma morţii lui Iosif al II-lea a fost surprinsă sugestiv de George Bariţiu : „ acea revocare de reforme a produs bucurie foarte mare în Ungaria şi Transilvania, totodată şi erupţia vulcanică a răzbunării…s-au dat probe numeroase de ostilitate asupra reformelor de adevărată civilizaţiune care apoi tot s-au realizat, însă după 60-70 de ani de la moartea lui Iosif al II-lea”(5). De acum, în misiunea de salvare a privilegiilor ei, cuvântul de ordine al nobilimii va fi „Restitutio in integrum”. Tot acum, în cadrul mişcării naţionale a românilor din Transilvania, începe pregătirea amplei mişcări a Supplex Libellus Valachorum.

Va urma…

Note bibliografice:
1)      David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.239;
2)      Ibidem, p.239;
3)      Louis Leger, Histoire de l`Austriche-Hongrie.Depuis les origines jusqu‘a l`anee 1878, Paris, p.373;
4)      D.K.Padover, Ioseph II, l`empereur revolutionaire.1741-1790, Ed. Payot, Paris, p.246 şi urm.;
5)      George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol.I, Sibiu, 1890, p.510.

material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

Nordul Bucovinei, pământ românesc!

2011-06-24T06:42:00.000+03:00

Sunt în inima Bucureştiului de 9 luni. Capitala mi-a zâmbit monden, din prima zi. Sunt venit de la Cernăuți şi sunt român cu sufletul şi trăirea. Deşi sunt mândru de acest fapt, nu am îndrăznit vreodată să scriu pe un gard sau pe un pod cine şi de unde sunt. Mă aflu într-o țară democrată, care aparține strămoșilor mei, deci și mie. De aceea am dreptul trăirii românești și cuvântului românesc, precum îl au toți cei care se numesc români, precum îl au învățăceii veniți din Basarabia.

Am citit pe garduri, pe poduri, pe pereți de cartiere, că Basarabia e pământ românesc! Nu se neagă afirmaţia şi adevărul, dar și Nordul Bucovinei, regiunea Cernăuți, cu aproape 200.000 de români, este cât se poate de românesc. Şi e ciudată situația, cel puţin pentru mine, când se confundă Chișinăul cu Cernăuiul, când Cernăuțiul este atribuit Basarabiei. E o eroare. Actualmente Cernăuțiul este regiune a Ucrainei, deși au în comun prea puține pagini de istorie și de tradiție. O dovadă incontestabilă, că orașul este românesc, este Privilegiul lui Alexandru cel Bun, privilegiu care datează cu 1408. Alt privilegiu sau letopiseț mai vârstnic vorbește că copilăria acestui oraș nu există. Privilegiul e o dovadă argumentativă, nu poetică. Cernăuțiul are o vârstă românească.

Oare mai contează aceste detalii într-o epocă materială? Contează că după sârma ghimpată trăiesc aproape 200.000 de români, care vorbesc limba lui Eminescu. A… dar cine mai știe că Eminescu a fost elev la un liceu din Cernăuți? Nu contează! Nu contează nici un detaliu atâta timp cât nu ne interesează cine suntem. Cine suntem? Suntem… grăbiți. Timpul e cea mai complicată problemă și mai suntem și studenți. Ne place viața. Avem și examene de două ori pe an.

Lăsând aluziile în soarta lor, ar trebui să cunoaștem unele lucruri pe de rost.

În Nordul Bucovinei sunt mii și mii de români rupți de la pieptul României, încă din 1941. Calvarul acestor români, dintotdeauna la ei acasă, a început odată cu încorporarea regiunii în U.R.S.S. La 3 aprilie 1941, peste 5.000 de români din satele de pe Valea Prutului, s-au îndreptat spre centrul raional Hliboca, unde urmau sã înmâneze organelor administrative niște cereri, care să le permită să treacă frontiera şi să ajungă la rudele lor de sânge. Acolo ar fi putut să înceapă o viață de la capăt fără soldați bolșevici flămânzi în casa lor, care să le impună ce să facă.

Organele, însã, refuzaserã sã primeascã cererile. Disperatã, mulțimea luã drumul cãtre granițã în speranțã cã, organizîndu-se într-o procesiune religioasã, cu prapuri și cruci luate din bisericã, va reuși sã-i convingã, totuși, pe grãniceri și, astfel, sã treacã dincolo de sîrma ghimpatã. Procesiunea a fost opritã, iar la semnalul unui comandant, grãnicerii au început sã doboare cu gloanțe de armã rândurile coloanei ce înainta spre punctul de trecere al frontierei. Peste 5.000 de români au fost împușcați.

Masacrul de la Fântâna Albã a fost precedat de masacrul de la Lunca. În noaptea de 6 spre 7 februarie, unde altã coloană de români bucovineni a încercat sã treacã frontiera sovietico-românã, din apropierea râului Herțușca. Nu au mai reușit. Din cei peste 400 – 600 de persoane doar 47 au mai vazut lumina zilei.

O altă filă dureroasă și de neșters din istorie o reprezintă deportările românilor din regiunea Cernăuți. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de copii, tineri, femei și bãrbați, din regiunea Cernãuți, au fost deportaţi în Siberia și Kazahstan, pentru cu singura vină de a fi români.

Dintotdeauna românesc, Nordul Bucovinei este o parte de nedezmembrat din întregul României, țara în care trăim, iubim, invățam, dar în care trecem prea ușor cu vederea peste unele lucruri mici…”nimicuri” cum le-ar spune unii. Cei masacrați și deportați merită să fie numiți români și să nu le fie confundată baştina și memoria… Începând de la o cărămidă suprapusă peste alta începe construcţia unei case mari.

Sunt la București de 9 luni și mi-e dor de Cernăuți, unde se iubește, se simte, se gândește românește; unde se colindă în română, unde se zice ”Bună ziua!„ în română, unde totul e atât de românesc încât nu se justifică efortul de a scrie pe garduri, pe pereți de cartiere din inima Bucureștiului, Nordul Bucovinei, pământ românesc. E un ţinut românesc şi punct.

autor: Grigore Gherman

sursa: www.sprevest.ro

Despre fiinta si existenta miscãrii legionare a lui Corneliu Codreanu

2011-06-24T06:38:00.000+03:00

1. Despre fiinta si existenta miscãrii legionare
Legiunea lui Corneliu Codreanu n-avea sã fie, dintru început, un tot organic. Între 24 iunie 1927 – data înfiintãrii “Legiunii Arhanghelul Mihail” – si 17 aprilie 1938 – data arestãrii întemeietorului ei – Legiunea, în pofida conditiilor cu totul nefavorabile ei, a crescut neîncetat. În profunzime, ca si în suprafatã. De la cele 4 dreptare initiale – credinta în Dumnezeu, încrederea în misiunea lor, dragostea reciprocã si cântecul, care cãlãuzeau pasii legionarilor, pânã la cucerirea sufletului poporului ( cucerirea pe care o dovediserã alegerile parlamentare din 1937), Legiunea parcursese drum lung. Din 1927 pânã în aprilie 1938, data arestãrii, ea a crescut mereu, sub controlul sever al lui Corneliu Codreanu. Temeliile fuseserã puse. Dar constructia încã nu era încheiatã. Pe temeliile puse, se clãdea neîncetat. Si ne putem închipui cât s-ar fi construit si cum s-ar fi construit dacã arhitectul priceput ar fi supravietuit celui de al doilea rãzboi mondial . . . Cãci însusi întemeietorul se afla în continuã crestere devenire spiritualã. Formal, el îsi începuse opera de 28 de ani. Când l-au ucis împlinise 39. Si fata lumii avea sã se schimbe.
Arhitectul a pus temeliile si a început zidirea. Dupã el, altul a continuat construirea. În continuare acasta s-a tinut, oare, seama de sfatul sfântului Pavel, aflat în scrisoarea I cãtre corinteni (III, 10-11). S-a construit adicã pe temeliile puse ? S-a respectat planul constructiei ? Ori s-a continuat zidirea pe alte temelii ? Cu alte cuvinte, cresterea Legiunii dupã disparitia Întemeietorului a fost crestere fireascã (normalã) ? Ori a fost crestere nefireascã (anormalã) ? Mai precis : în ce mãsurã cresterea aceasta a fost fireascã si în ce mãsurã nefireascã ?
Viata, cresterea Legiunii se înscrie pe o curbã. În cazul cresterii normale (firesti), fiecare moment al acestei curbe stã, structural, într-un raport organic cu toate celelalte momente ; fiecare moment se integreazã în unitatea organicã a curbei. Dacã momentul nu se integreazã înseamnã cã el introduce o anormalitate în curbã, un dezechilibru în situatie si trebuie respins. (Un exemplu : când practica infamiei, a miseliei în luptã în locul legii legionare care spune cã e mai bine sã cazi pe drumul onoarei, decât sã învingi printr-o miselie, practica aceasta trebuie respinsã ca anormalã, ca una care introduce un dezechilibru în situatie).

2. Criteriul adevãrului în Legiune
O afirmatie este adevãratã în mãsura în care ea este conformã realitãtii. O judecatã este adevãratã sau falsã, în mãsura în care ea se reazimã, sau nu se reazimã, pe starea de lucruri la care se referã ; când concordã sau nu concordã, cu starea de lucruri la care se referã. Necunoasterea exactã a stãrii lucrurilor face imposibilã judecata adevãratã, la judecata dreaptã. Confundarea esentialului cu neesentialul, a necesarului cu superfuul, duce fatal la judecata strâmbã, la judecata falsã.
Am trãit si trãim încã vremi în care dreptul adevãrului era Fuhrerul, ori Partidul. Pe Corneliu Codreanu eu l-am auzit odatã declarând cã “se va da afarã din Legiune”, dacã, el, Cãpitanul, va cãlca o anumitã lege moralã impusã de el Legiunii lui. Iarã altãdatã dãdea dispozitii unuia dintre bunii lui comandanti legionari pentru cazul în care acesta va trebui sã ia hotãrâri urgente si nu va avea posibilitatea de a cere instructiuni de la centru. Într-o astfel de situatie – spunea el – înainte de a pune în aplicare hotãrârea luatã, trebuie sã te întrebi :
I. Dacã prin aceastã hotãrâre a ta nu mânii pe Dumnezeu
II. Dacã hotãrârea ta este spre folosul patriei ;
III. Dacã ea nu nesocoteste legile fundamentale ale Legiunii.
Evident cã aceste norme sunt valabile în cazul în care cel ce
hotãrãste este, spiritual si moraliceste, într-o stare de elevatie. Dar ce intereseazã azi este altceva : este ierarhia valorilor : Dumnezeu, Patria, Legiunea. Nu pe dos.
Evident cã pentru tot ce se lucrase pânã în vremea despãrtirii de Legiune, el, cel ce-i pusese temeliile, putea spune dacã lucrul este sau nu legionar. Dar el, întemeietorul, nu s-a socotit niciodatã îndreptãtit sã schimbe temeliile odatã puse. Într-un fel era prizonierul operei pe care o înfãptuise ; mai exact : prizonierul legilor fundamentale ale acestei opere. Când el spune aceste cuvinte de testament legionarilor sãi : “Iubiti camarazi, de acum si cât va fi viatã legionarã, sã stiti cã unde veti vedea apãrând, fie în sufletul vreunui luptãtor, fie în propriul vostru suflet, rânjetul interesului personal, acolo a încetat de a mai exista legiunea” (P.L). dreptul adevãrului în Legiunea lui Corneliu Codreanu este concordanta (unei actiuni, unei atitudini, unei afirmatii) cu esentialul legionar.
3. Legionarism si crestinism.
Faptul cã legionarii lui Codreanu erau în covârsitoarea lor majoritate crestini practicanti – oameni care se mãrturiseau si se împãrtãseau – faptul cã nici o lucrare de seamã a Legiunii nu se începea fãrã binecuvântarea preotilor, faptul cã la mesele comune ale legionarilor se spunea rugãciunea si-acolo unde era, preotul da binecuvântarea, a nãscut confuzii chiar în unele cercuri clericale. Miscarea lui Codreanu însã nu cãuta sã se substituie Bisericii românesti crestine. Asupra acestui adevãr Corneliu Codreanu a tinut sã spulbere, dintru început, orice echivoc. El vorbeste în termeni limpezi despre “linia” Bisericii si linia Miscãrii Legionare. “Linia istoricã – scrie Cãpitanul – este una : aceea pe care o trãim noi. Cãci noi trãim în veac. Linia Bisericii este mult deasupra noastrã. Cãtre ea tindem, dar nu realizãm decât putin. Pentru cã trãim sub condamnarea si sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, a lumii si a mos-strãmosilor nostri. Recunoastem cã suntem pãcãtosi : aceasta este atitudinea legionarã fatã de Bisericã”. Din scrisoarea – rãspuns unui preot-profesor (Circ. Pg.109). Într-un adevãr, între viata în Cristos si viata legionarã, nu poate exista confuzie. Este vorba aici de planuri de miscare deosebite. Omul care poate spune despre sine : mibi enim vivere Christus et mori lucrum (Filipeni, I, 21) se miscã pe alt plan decât omul legionar. Idealul omului crestin e sfintenia. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai poate clinti din mersul sãu nici nedreptatea, nici ofensa, nici amenintarea, nici exilul, nici moartea. Arhiereul Vasile al Cesareei Capadociei ( m.379), amenintat de Modestus, prefectul împãratului arian Valens, cu confiscarea, cu exilul, chinuirea si moartea, l-a întrebat, senin, pe atotputintele Modestus : Asta este tot ce-mi puteti face ? Altceva mai rãu nu ai ? Confiscarea averii ) Dar în afarã de aceste haine vechi de pe mine si de câteva cãrti nu posed nimic. Exilul ? Dar care e patria mea ? Eu mã simt bine oriunde pe acest pãmânt, care nu e al meu, precunâm nici al tãu ? Chinurile ? Vrei sã spui “prima lovire”, cãci trupul acesta slãbit nu va putea suporta pe a doua. Iarã despre partea mortii, ea va însemna tocmai împlinirea dorului meu de a fi împreunã cu Domnul, Dumnezeu si Mântuitorul meu Iisus Hristos.
Omul nou al Evangheliei nu mai cunoaste dificultãti din afarã. Hristos depãseste proportiile naturii noastre, nesocoteste drepturile si înfruntã energiile ei. Silit de un oricine sã meargã cu el o milã de cale, omul Evangheliei va merge cu el douã mile. De va vrea sã se judece cu el spre a-i lua haina, el îi lasã nu numai haina, ci si mantaua, nimai sã fie pace. Îl loveste cineva peste obrazul drept, el îi oferã spre lovire si obrazul stâng. Ucis fiind cu pietre, se roagã ca Dumnezeu sã-i ierte pe ucigasi. Acesta e omul Evangheliei. Între omul acesta si omul legionar, e deosebire.
Înfiintând Legiunea lui, Corneliu Codreanu nu s-a gândit sã punã bazele vrunui ordin nou cãlugãresc. Nici mântuirea individualã a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfintitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncã a sufletului singurã Biserica o putea potoli. Asupra acestui lucru doctrina si practica legionarã nu lasã loc indoielii. Când Corneliu Codreanu spune cã “linia Bisericii” stã la uriasã înãltime fatã de “linia Legiunii”, la aceastã putere supranaturalã a ei se gândea. Corneliu Codreanu nu avea intentia sã facã din legionarii lui sfinti. El voia altceva : voia sã pregãteascã din suflete tari si din brate vânjoase o Românie sãnãtoasã, puternicã si temãtoare de Dumnezeu. Cu Românii din vremea lui, el nu era multumit. El deschidea o scoalã spiritualã, un organ de educatie cetãteneascã. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, crestini practicanti. Se spovedeau si se împãrtãseau. Aflându-se în serviciul natiei, punând pret pe omeneasca onoare, ca virtute de sine stãtãtoare, fiind oricând gata sã moarã în slujba patriei, legionarul nu era în situatia de a da tiranilor rãspunsul pe care Sfântul Vasile cel Mare îl dãduse prefectului arian Modestus. Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia. Ci omenia româneascã. Omenia nu e sfintenie. Omul de omenie nu se lasã pãlmuit. Legionarului nu-i era indiferentã nedreptatea omeneascã. El nu poate sta cu bratele încrucisate când vede jefuindu-se averea tãrii. Organizarea de rezistente active, necesare si îndreptãtite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducãtorilor – legali sau ilegali – ai multimilor. Constient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, rãspicat : recunoastem cã suntem pãcãtosi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârsit : “Adu-Ti aminte, Doamne, de toti ai mei. Ia-i sub scutul Tãu. Iartã-i si odihneste-i în pace. Celor vii dã-le tãrie si biruintã asupra potrivnicilor, spre înflorirea României legionare si spre apropierea de Tine, Doamne, a neamului nostru românesc, în speranta învierii lui. Amin !” (Însemnãri).
Activitatea scolii lui Codreanu, însemnând o însãnãtosire a sufletului tineretului, era totodatã un ajutor imens dat Bisericii. Omenia si eroismul nu erau sfintenie ; dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie si de rudenie. Faptul cã bisericile erau pline de tinerete legionarã este grãitor. E de mirare neîntelegerea întâlnitã la înalta ierarhie a bisericii ortodoxe. Dar preotii de mir si cãlugãrii au simtit de unde le vine ajutorul. Si au îmbrãtisat, cu riscuri, strãduinta lui Corneliu Codreanu.
4. Despre învierea neamurilor
Am arãtat mai sus cum Corneliu Codreanu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc, în speranta “învierii lui”. În altã parte, revine, cu preciziuni, asupra acestei credinte, atãt de mult ironizate de adversarii lui politici. Redau aici un întreg pasagiu. Telul final, sensul ultim al neamului este Învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus hristos. Creatia, cultura sunt doar mijloace pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru aceastã înviere. Dar cultura este rodul capacitãtilor si dispozitiilor pe care Dumnezeu le-a pus în neamul nostru. Pentru aceasta purtãm toatã rãspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pãmântului se vor întrece pentru aceastã ultimã înviere ; toate neamurile, cu toti regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecãrui popor locul hotãrât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Aceastã clipã covârsitoare, aceastã înviere din morti, este cel mai înalt si mai strãlucit tel spre care se poate pregãti o natiune (P.L.). Nu e de prisos sã adaug cã aceastã învãtãturã a Educatorului natiei românesti, Codreanu, este scoasã din Noul Testament.
4. Ecumenicitate nationalã
Corneliu Codreanu obisnuia sã vorbeascã de “ecumenicitate nationalã” . . . expresie care, desprinsã de context, ar putea sã parã unora ne la locul ei. De aceea socotesc aci necesare unele lãmuriri. Cuvântul grecesc oikos = a locui ; oikumeni (ghi) = pãmântul locuit, apoi lume. În Evanghelia dupã Luca citim : iesit-a poruncã de la Cezar August sã se înscrie toatã lumea (pasan oikoumenin = universus orbis). Prin “ecumenicitate nationalã” Codreanu întelegea totalitatea neamului românesc : Românii prezenti, Românii care au rãposat si Românii care se vor naste în viitor pe acest pãmânt. Constiinta permanentei neamului românesc era la el totdeauna vie. Odatã, la o orã de teorie fãcutã lucrãtorilor unei tabere de muncã, vorbea de frumosul obicei de a sãdi nuci. Cei de azi, spunea el, nu mai sãdesc nuci, ci caisi. De ce ? Fiindcã nucul creste încet : de multe ori n-ajungi sã mãnânci din rodul lui. Pe câtã vreme caisul creste repede si te poti bucura de rodul lui. Dar oare pe vremea mosilor si pãrintilor nostri cresteau nuci mai repede ca azi ? Nu. Cresteau la fel. Dar înaintasii nostri stiau cã de nu vor mânca ei din rodul nucilor, vor mânca copiii si nepotii lor. Si va fi tot una ; ba va fi mai bine ; cã acestia le vor binecuvânta amintirea.
5. Stil legionar
S-a vorbit adesea de un “stil” legionar. Nu de un stil de viatã, de o tinutã legionarã, rezultat al unui proces de educatie. (Aceasta reiese limpede din întreaga expunere asupra fiintei si existentei Legiunii). S-a vorbit despre stilul scrisului legionar. Si anume, cu un regret pentru lipsa de uniformitate a acestui stil.
Stilul este expresia rezultatului unui proces de cunoastere. El este conditionat de :
a. Natura individului : logicã, misticã, mixtã ;
b. Gradul de culturã ;
c. Daruri speciale ;
d. Natura operei.
Într-un fel scrie Corneliu Codreanu, în altul Ion Mota, în altul Victor Puiu Gârcineanu, în altul Vasile Marin. Si iarãsi la acelasi autor : într-un fel sunt scrise Circulãrile lui Codreanu sau Pentru legionari, în alt fel Însemnãrile lui de la Jilava. Diversitatea stilului e semnul bogãtiei si al firescului.
Si totusi, nu se pot tãgãdui anumite note ale scrisului legionar : sobrietatea, gravitatea, sinceritatea. De altfel, legionarii lui Codreanu vorbeau si scriau putin. Pentru ei aveau sã vorbeascã faptele. Îndemnul întelepciunii populare : Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tãcerea, era la ei în cinste.
. . .
Concluzie
Miscarea Legionarã a lui Corneliu Codreanu este cea mai profundã revolutie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român de la încrestinarea lui încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitãti si perenitatea ei, revolutia lui Corneliu Codreanu este valabilã pentru toate natiunile care vor sã porneascã pe calea încrestinãrii efective.
Gheorghe Racoveanu

Mihail Eminescu: Viaţa publică a statului

2011-06-24T06:33:00.000+03:00

Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, ca adica întâmplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza în mod hotarât si inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintati au renuntat totusi de-a mai crede ca statul si societatea sunt lucruri conventionale, rasarite din libera învoiala reciproca dintre cetateni: nimeni afara de potaia de gazetari ignoranti nu mai poate sustine ca libertatea votului, întrunirile si parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie sa existe si e supus unor legi ale naturii, fixe, îndaratnice, neabatute în cruda lor consecinta. Deosebirea este ca în viata constitutionala lupta pentru existenta a grupurilor societatii care stiu putina carte gaseste rasunet, pe când în statul absolutist acea lupta e regulata prin o putere mult mai înalta, a monarhului adica, al carui interes este ca toate clasele sa steie bine si ca lupta dintre ele sa nu fie nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt decât discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la începutul dezvoltarii noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rau sau deloc preparati s-au întors din Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitând ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie are un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducând formulele scrise ale vietii publice de acolo. E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi s-o manânci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatra, îi da o valoare înzecita si însutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in pânzatura fina, din fier masine, din lâna postavuri. Este clasa noastra de mijloc în aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati.
D.X. bunaoara e platit de stat ca sa învete pe studentii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic si istoria românilor, doua obiecte pe care nu le cunoaste deloc.
Sa ne-ntelegem. Nu avem pretentiune ca profesorii nostri sa fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvatat carte si, fiindca nu este cu totului tot marginit, încât sa aiba nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns sa poata împartasi studentilor ceea ce au aflat altii, de ex. învatatii straini, despre limba româna, le-ar fi aratat calea buna si batuta de oameni mai cuminti, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, ca un scolar poate învata de la profesorul sau mai mult decât stie acesta însusi. Atunci nu l-am fi auzit sustiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplina si un falsificat greoi, pe care-l cunosti ca atare la cea dintâi vedere.
Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învata nimic, ci face politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvata pe de rost într-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi în tara, facând de prisos orice munca intelectuala. Caci natura comuna nu munceste decât de sila. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fara câini si umbla cu mâinile în solduri, lasa scoala pustie si vine la Bucuresti ca sa-si faca mendrele si sa-si deie o importanta pe care natura n-a voit sa i-o deie.
Tot astfel e d. Y si buna parte din cumularzii universitatilor. Am luat profesori de universitate pentru ca un institut înalt de cultura poate ilustra mai clar starea noastra de decadenta. Si cine plateste oare pe acesti domni din clasa de mijloc a caror mâini si inteligente nu produc valori de un ban rosu macar? In linia din urma munca taranului care, ca dorobant moare pe câmpul de razboi, ca muncitor se speteste platind dari, pentru a tinea pe umerii lui o clasa de trântori netrebnici.
Ce sa mai zicem de advocati?
Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamântului, sa codifice obiceiurile natiei românesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le învatasera la Paris, ca si când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar în genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, într-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, mâini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru? Oricât de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine
incapabila de a afla adevarul. De aceea cele mai multe din discutiile Adunarilor au caracterul de cârciocuri si apucaturi advocatesti, de cautare de noduri în papura, de vorbe însirate si fire încurcate. Acestea sunt elementele carora legile noastre frantuzesti le dau în stapânire tara. Plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste si se stinge din zi în zi de multimea greutatilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ si administrativ care nu se potriveste deloc cu trebuintele lui simple si care formeaza numai mii de pretexte pentru înfiintare de posturi si paraposturi, de primari, notari si paranotari, toti acestia platiti cu bani pesin din munca lui, pe care trebuie sa si-o vânza pe zeci de ani înainte pentru a sustine netrebnicia statului român.
Ce cauta aceste elemente nesanatoase în viata publica a statului? Ce cauta acesti oameni care pe calea statului voiesc sa câstige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simpla posibila a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste papusi care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita, cumulând câte trei, patru însarcinari publice dintre care n-ar putea sa împlineasca nici pe una în deplina constiinta? Ce cauta D.X. profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limba româneasca, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învatator de clase primare din tarile vecine si care cu toate acestea pretinde a fi mare politic si om de stat?
Ce cauta? Vom spune noi ce cauta.
Legile noastre sunt straine; ele sunt facute pentru un stadiu de evolutiune sociala care în Franta a fost, la noi n-a fost înca. Am facut strane în biserica nationalitatii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care sa constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stârpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii care risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând si mai înjosit în orasele poporului românesc, caci, din nefericire, poporul nostru sta pe muchia ce desparte trei civilizatii deosebite: cea slava, cea occidentala si cea asiatica si toate lepadaturile Orientului si Occidentului, grecesti, jidovesti, bulgaresti, se gramadesc în orasele noastre, iar copiii acestor lepadaturi sunt liberalii nostri. Si, când lovesti în ei, zic ca lovesti în tot ce-i românesc si ca esti rau român.
Intr-adevar, d. Serurie, care a scris un volum de poezii grecesti”, d. Andrunopulos, care batjocoreste armata noastra puind-o sa joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieste textul cronicelor României, sunt singurii români adevarati, iar noi taranii, mici si mari, caci, la urma urmelor tot tarani suntem, noi bastinasii din tarile acestea suntem straini care vindem tara cui ne da mai mult pe ea.
Liberalii sunt smântâna si temeiul României, noi suntem niste ramasite din vechile populatiuni autohtone, care nu merita sa fie bagate în seama. De! iertati-ne, boieri, Arionesti si Caradesti, ca ni s-a parut si noua biet ca traim în tara noastra si avem de zis o vorba. Iertati-ne pentru ca nu bagasem de seama ca suntem în Bulgaria, iertati-ne apoi ca n-am voit sa ne batem pentru bietii greci si bulgari.
Nu vedeti ca ne-am supus stapânilor? Nu vedeti ca ne-am trimis copiii la junghiere pentru ca d. Anghelescu sa poata culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pâna si ciorò-horò, rumânas de laie, alb ca pana corbului, sa scoata gazeta, în care sa ne batjocoreasca în toate zilele. Nu va e destul, milostivi stapâni?
Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam de vorba gospodareste si sa va întrebam ce poftiti d-voastra? Si, ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa întrebam ce produceti? Aratati-ne în Adunarile d-voastra pe reprezentantii capitaliilor si fabricelor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale Telegrafului”, si ale Românului” si de fabrica d-voastra de palavre din Dealul Mitropoliei? Caci nu credem sa puteti cere ca noi sa confundam matasariile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istetiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudata tara într-adevar! Pe cei mai multi din acesti domni statul i-a crescut, adica i-a hranit prin internate, ca dupa aceea sa-si câstige, printr-un mestesug cinstit, pâinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce acesti domni si-au mântuit asa-numitele studii, vin iar la stat si cer sa-i capatuiasca, adica sa-i hraneasca pâna la sfârsitul vietii. Dar nu-i numai atâta.
Domnia lor vor sa faca pe boierii. 3 4 500 de franci pe luna nu-i linistesc si nu-i fac sa se puie pe munca pentru a deveni folositori natiei de pe spinarea careia traiesc. Sunt nascuti pentru lucruri mai înalte, pentru deputatii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstitii lor parinti, care vindeau braga si rahat cu apa rece sau umblau cu patrafirul si sfistocul din casa-n casa, nici nu visasera si nici n-aveau dreptul sa viseze, caci nu dadusera nastere unor feti-frumosi cu stele-n frunte, ci unor baieti grosi la ceafa si târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.
Caci din doua una. Sau acesti oameni sunt toti genii, si prin calitatea” muncii lor intelectuale merita locul pe care-l ocupa, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinsi în întunericul ce li se cuvine.
Tarani? Nu sunt. Proprietari nu, învatati nici cât negrul sub unghie, fabricanti numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai înfumurati decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii.
De acolo pizma cumplita pe care o nutresc aceste nulitati pentru orice scânteie de merit adevarat si goana înversunata asupra elementelor intelectuale sanatoase ale tarii, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din betia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Intr-adevar, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: Ia stati, oameni buni! Voi platiti profesori care nici va învata copiii, nici carte stiu; platiti judecatori nedrepti si administratori care va fura, caci nici unuia dintr-însii nu-i ajunge leafa. Si acestia va ametesc cu vorbe si va îmbata cu apa rece. Apoi ei toti poruncesc, si nimeni n-asculta. Nefiind stapân care sa-i tie în frâu, ei îsi fac mendrele si va saracesc, creându-si locuri si locusoare, deputatii, primarii, comisii si multe altele pe care voi le platiti pesin, pe când ei nu va dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contra va mai si dezbraca, dupa ce voi i-ati întolit. N-ar fi mai bine ca sa stapâneasca cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel putin oameni care, prin mintea lor bine asezata, va platesc ce voi cheltuiti cu dânsii?
De aceea alungati turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic si n-au nimic si vor sa traiasca ca oamenii cei mai bogati, nu stiu nimic si vreau sa va învete copiii, si n-au destula minte pentru a se economisi pe sine si voiesc [sa] va economiseasca pe voi toti”.
sursa:foaianationala.ro

Mihail Eminescu: Bătrânii şi tinerii

2011-06-24T06:31:00.000+03:00

Cu greu pricepe o minte de rând ca nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vecinic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea în miscare. Ceea ce azi e adevarat, mâine e îndoielnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile. In aceasta curgere obsteasca a împrejurarilor si a oamenilor sta locului numai arta, adica, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.
Citim azi cu placere versurile batrânului Omer, cu care petreceau odata neamurile de ciobani din Grecia, si imnele din Rig-Veda, pe care pastorii Indiei le îndreptau luminei si puterilor naturei, pentru a le lauda si a cere de la dânsele iarba si turme de vite. Tot asa privim cu placere plasmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pamântul nostru, plasmuirile lui Shakespeare, si ne bucuram de frumusetea lor atâta, ba poate mai mult înca decât contimporanii lui, si tot astfel privim statuele lui Fidias s-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, si ascultam muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucura portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Stefan Voievod cel Mare, încât simtim si azi placere citind ce vrednic si cu virtute român a fost Maria Sa.
Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai si petrecerea lor unul lânga altul fara a se prigoni si fara a-si amarî viata ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte si mai frumoase într-o tara cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpa, oricât de curat ti-ar fi cugetul si de buna inima. Si de ce asta? Pentru ca întorcându-ne la cararea noastra batuta orice nu-i icoana, ci viu, e organic si trebuie sa te porti cu el ca si cu orice alt organism. Iar orice e organic se naste, creste se poate îmbolnavi, se însanatoseaza, moare chiar. Si, precum sunt deosebite soiuri de constitutii, tot asa lecuirea se face într-altfel, si, pe când Stan se însanatoseaza de o buruiana, Bran se îmbolnaveste de dânsa si mai rau.
Cum numim însa pe aceia care zic c-au descoperit o singura doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fara gres, care, de esti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârsit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de varsat, degeratura, perdea la ochi, durere de masele, tot c-o alifie te unge si tot c-un praf te îndoapa?
Pe un asemenea doftor l-am numi sarlatan.
Ce sa zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapa, care cine stie de ce o fi bun?
Da -i soseaua rea, încât ti se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate si fraternitate si toate vor merge bine. Dar se înmultesc datoriile publice? Libertate, egalitate si fraternitate da oamenilor, si s-or plati. Da -i scoala rea, da nu stiu profesorii carte, da’ taranul saraceste, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da -i boala de vite?… Libertate, egalitate si fraternitate, si toate or merge bine ca prin minune.
Am aratat, într-un rând, ca aceste prafuri si alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele si tot rau.
Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede ca nu pentru ceea ce ne lipseste tocmai noua.
Sa vedem acuma cum au ajuns liberalii la reteta lor, buna pentru toate boalele si pentru nici una. In veacul trecut au fost în tara frantuzeasca taraboi mare pentru ca statul încapuse prin risipa curtii craiesti într-atâtea datorii încât se introdusese monopol pâna si pentru vânzarea grâului. Ajunsese cutitul la os prin multimea darilor si prin tot soiul de greutati pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât sa dai cu parul si, sau sa scapi, sau sa mori, decât sa duci asa viata.
La noi, Voda Stirbei pleaca din domnie lasând 16 milioane în visteria tarii si 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveste!
In Franta toate darile erau date în antrepriza, si antreprenorii storceau toate clasele societatii, pentru a hrani curtea cu trântorii ei. La noi, darile se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Voda era boier cu stare, care traia de pe mosiile lui si nici nu facea vrun lux de-acatarea. Iar nu se potriveste!
In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!
In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era conservatoare”. Iar nu se potriveste!
Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor… si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti înlauntru”, ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.
Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.
Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din Figaro”, Petite République FranØaise” si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!
Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june român”.
Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea Heliade-Radulesco”, adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:
Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru alt veac” si pentru alta tara” si au trait apoi în alt veac” si în alta tara”.
In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul istoric”, ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.
Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!
Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.
De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor: De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste”. Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis: De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste… Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua”. Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.
I-au tras liberalii pe sfoarã, cum îi trãsese c-un veac si jumãtate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tãrani pentru cã erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dãrii cãtre Poartã, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinãtatea aceea nu stim bine nici astãzi, dar, tocmai pentru cã n-o stim, ni se pare cã trebuie sã fi fost o mãsurã luatã de Domni, dupã vremi de mare turburare si de invazii, ca sã statorniceascã oamenii, sã nu umble din loc în loc cu bejãnia. De-ar fi fost vrun rãu pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsã cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor strigoi” si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot cã sunt vânzãtori de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinãtatea si s-au legat cu jurãmânt cã neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.
Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimãruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodatã, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.
Si, ca si la începutul veacului trecut, urmãrile bunei lor credinte au fost cumplite. Bãtrânii aveau gurã de lup si inimã de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plinã de cuvinte amãgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au fãcut, vom vedea mai pe urmã.
sursa:foaienationala.ro

Maica Alexandra (Printesa Ileana de Romania) – o personalitate prea putin cunoscuta

2011-06-24T06:28:00.000+03:00

Printesa Ileana s-a nascut pe 5 ianuarie 1909, in Bucuresti, fiind cea mai mica fiica a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.
Pana la varsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieti la palat.
Declansarea primului Razboi mondial, a obligat famila regala sa se refugieze din calea trupelor germane. Educatia a primit-o cu precadere in familie, de la pregatitori, de la parinti, si de la personalul curtii. De la mama sa a invatat engleza si franceza iar de la tatal sau germana.
A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie. A studiat sculptura cu Ion Jalea si pictura cu Jean Al.Steriadi.
In anii de dupa razboi a calatorit impreuna cu familia regala in Romania Mare, intregita, sub regenta tatalui sau. A fost crescuta cu dragostea fata de Romania, poporul, traditiile si limba romana.
In 1926 calatoreste impreuna cu Regina Maria in America, si apoi in Spania.
Se casatoreste in 1931, ceremonia avand loc la Castelul Pelisor, cu Anton de Habsburg, Arhiduce de Austria, pe care l-a cunoscut cu ocazia calatoriei in Spania.
Conjucturile politice ale timpurilor, revolutia din Spania si decizia lui Carol al II-lea ca descendentii din familia Habsburg sa nu fie nascuti pe pamant romanesc a pus pe tinerii casatoriti in mare dificultate. Unii dintre cei sase copii ai printesei Ileana au fost declarati la nastere fara nationalitate.
S-au stabilit in Sonnberg, Austria, care devenise locuinta permanenta.
Al II-lea razboi mondial, a
surprins-o in strainatate. A petrecut o perioada de timp in Viena. Aici prin organizatia Crucea Rosie, a ingrijit ranitii romani adusi din diferite campuri de lupta.
Anul 1943 si evenimentul de la 23 august 1944 gaseste intreaga famile la Castelul Bran. Infiinteaza prin donatia unui teren, langa Castelul Bran, “Spitalul Inima Reginei”, in onoarea Reginei Maria care avea inima depusa intr-o stanca din Capela. Munca in acest spital, devine o pasiune. Castelul Bran, a fost facut cadou de oficialitatile orasului Brasov, Reginei Maria, dupa primul razboi mondial.
“Pentru ca si eu il iubeam tot asa de mult ca ea mi l-a lasat prin testament, si intotdeauna castelul a avut pentru mine o importanta deosebita, care nu avea nimic de a face cu zilele pe care le puteam efectiv petrece acolo. De fapt, din cauza greutatilor pe care le aveam cu incalzirea si cu apa, care iarna ingheta, il consideram bun de locuit numai in timpul celor patru luni de vara. A trebuit sa vina ocupatia ruseasca sa ne dam seama ca de fapt putem locui acolo in tot timpul anului – mai ales daca viata ne este in pericol altundeva”
Spitalul a fost amenajat peste drum de cladirile vamii in 1944. La inceput, spitalul a avut numai o sectie militara, dar dupa un an s-a infiintat si o sectie civila, pentru barabati, in care erau tratati satenii din cele 13 sate ce apartineau de Bran. Cu banii donati de Malaxa in 1946 s-a adaugat si sectia pentru femei si copii.
Daruirea Printesei pentru acest spital a generat un entuziasm general in randul celor bogati dar si saraci. Colonelul Serbu a proiectat microhidrocentrala electrica, o fabrica de textile a donat panza pentru lenjerie, orasul Medias vasele pentru spital, iar taranii, din Poarta, aprovizionau cu alimente, legume si fructe.
Printesa a lucrat ca voluntara la Cantina Crucii Rosii din Brasov. Impreuna cu prietenele domniei sale distribuiau la gara din oras alimente si ceai cald in trenurile de refugiati, si-i ajuta cu ce se putea in conditiile de transit.
Deschiderea Spitalului la Bran, I-a dat sansa sa faca o pasiune pentru ajutorarea celor bolnavi si in nevoi. Ea a adus prin relatiile sale din Austria si Elvetia pentru prima data Penicilina in Spital, salvand multe vieti.
Nu rare au fost cazurile cand in miez de noapte, prin troiene, Domnita calatorea la casele celor in suferinte, internandu-i in Spitalul Inima Reginei, deja cunoscut ca un locas al binefacerii.
Craciunul anului 1947, bogat in zapada a prevestit tristul sfarsit al monarhiei in tara. Regele Mihai primise ultimatumul. Au primit ordin ca in cinci zile sa paraseasca Romania, altfel dupa un proces inscenat ar fi fost executati, dupa cum a povestit Stefan, fiul ce mare al Printesei.
Iata cum descrie Printesa Ileana momentul in care a parasit Romania pe 7 ianuarie, 1948 Ora 3:30 P.M.:
“A last farewell to our dear, small house; to my room with its loved pictures and comfortable bed; to the well-known tables and chairs. Good-bye, dear home, good-bye to your warmth and friendliness. I shall never see you again. This is the last time.”
In drumul exilului, printesa cu familia au locuit pentru un timp in Elvetia si apoi trei ani in Argentina.In 1950, impreuna cu cei sase copii se intoarce in SUA, stabilindu-se in Newton, Massachusetts.
Arhiducele Anton de Habsburg, pleaca in Austria. Dupa un timp se despart. Se recasatoreste cu Dr. Stefan Issarescu.
In tot acest timp s-a implicat in viata si activitatile comunitatilor romanesti de pe continentul american. A publicat cele doua carti, “I live again” si “Hospital of the Queen’s heart”, a tinut conferinte despre evenimentele prin care Romania a fost sortita sa treaca, dezvaluind, adevarul istoric, al primei jumatati de veac. Alteta regala nu a condamnat sau acuzat persoane, a facut dezvaluiri si marturisiri, care chiar daca au avut un grad de subiectivitate, ele au adus la cunostinta altor natiuni, adevarul despre Romania si poporul sau.
In dedicatia primei carti Printesa scrie:
“Pretenilor si concetatenilor mei, tuturor acelor suflete curajoase care au ramas in urma sa infrunte tot ce poate un om indura si totusi nu au renuntat, lor le dedic cartea mea, cu dragoste si umila admiratie.”
Printesa era tot mai mult urmarita de gandul dedicarii unei activitati comunitare, obstesti.
Urmare probabil a doua mari necazuri, moartea in accident de avion a fiicei sale Minola gravida cu sotul Rusch, si imbolnavirea de encefalita virala a fiului cel mare Stefan, contribuie la izolarea ei de viata lumeasca.
Astfel in 1961 imbraca haina monahala ca novice la manastirea de maici din Bussy, Franta.
Cu sprijinul PS Episcop Valerian, Maica Alexandra insotita de alte doua maicute din Franta, viziteaza zona din jurul orasului Pittsburgh, Pennsylvania in 1965 si alege locul pentru ridicarea unei manastiri ortodoxe de maici, nu departe de oraselul Ellwood City. Dupa ce a fost tunsa monahie in 1967, la scurt timp dupa Sambata lui Lazar, paraseste Franta si revine in SUA unde infiinteaza Manastirea Schimbarea la Fata.
Manastirea a fost inscrisa conform legislatiei statului Pennsylvania la 21 octombrie 1967 avand ca membrii fondatori: PS Valerian, Parintele Anchidim Useriu, John Polovina, Sylvia Baia, John Regule si Maica Alexandra.
Slujba ierarhica de sfintire a locasului de inchinare al Manastirii, din 28 septembrie 1968 a fost oficiata in aer liber, de un inalt sobor: Ireney Mitropollitul Bisericii Ortodoxe Ruse, PS Ambrosie Episcop Pittsburg, PS Gherasimos Episcop Pittsburg si Ohio si nu cel din urma PS Valerian.
In zilele premergatoare Sarbatorilor Nasterii Mantuitorului, ale aceluiasi an Maica Alexandra s-a mutat in localul manastirii.
Printre primii cucernici parinti care au oficiat Utreniile si Sfintelele Liturghii amintim: Anchidim Useriu, Paul Suda, Vadim Pogrebniak, Andrew Harison.
Aici a reprezentat pentru toti o netulburata oglinda a vietii duhovnicesti si o pilda smerita de intelepciune, pana in ultima zi de 21 Ianuarie 1991, cand a ne-a parasit intru Domnul.

Sursa: http://eugen-ionut.blogspot.com

Statele de cultura si doctrina patrimoniului national

2011-06-24T06:24:00.000+03:00

O Românie capabilă să-şi asume funcţiunile ei geopolitice în spaţiul carpato-danubiano-pontic este greu de imaginat în afara unei condiţii sine qua non: statul de cultură la Dunărea de Jos. Această idee, formulată de Eminescu, este un postulat al afirmării identitare a poporului român. Linia destinului colectiv al românilor nu este solidară, aşadar, cu orice formă de stat, ci cu formula statului de cultură la Dunărea de Jos. Numai prin acest caracter al său statul român îşi va împlini vocaţia de „stat de necesitate europeană”, cum l-a definit Nicolae Iorga. Acest tip de stat va garanta dreptul românilor asupra a ceea ce Acad. Tudorel Postolache numeşte „proprietate identitară”, la care au îndreptăţire indivizii şi popoarele deopotrivă. În afara deplinătăţii dreptului de proprietate identitară asupra întregului său depozit de moşteniri spirituale, România nu-şi va putea exercita funcţiunile la care este chemată într-o Europă fie ea şi pe deplin unită. În lumina teoriei statului de cultură, lumea este produsul forţelor spiritului mai mult chiar decât produsul forţelor economice sau politice ori militare. Expresia pe care o îmbracă puterea spirituală în procesul de modelare a lumii este aceea a modurilor de organizare spirituală a lumii, iar aceste moduri sunt stocate sub forma patrimoniului popoarelor.

Densitatea fantastică de episcopate antice la Gurile Dunării, de cetăţi şi baze militare civilizate, bisericile de cretă de la Babadag, loc de pelerinaj al întregii Europe de mai bine de 1000 ani, marile situri arheologice din România, locuri de ţâşnire a identităţii noastre – Sarmizegetusa şi Histria -, marea cetate şi castrul de la Porolissum, ca să nu mai pomenim de Mânăstirile din Bucovina, ori de Cucuteni – pulsaţie din anul 6500 î.Hr. a primei Europe aşezată chiar în ceea ce avea să fie mai târziu inima moldovenească a regatului dac, reprezintă un factor ordonator al gândirii politice şi o bună resursă promoţională pentru ceea ce politicienii numesc abstract şi cu emfază brand de ţară. Toate acestea, dimpreună cu aportul creator al epocilor ulterioare, cu marele substrat al creştinismului cosmic propriu întregului sud-est european compun elementele constitutive ale unor moduri spirituale de organizare şi sistematizare a existenţei care se transmit apoi în toate gesturile noastre, de la cele mici la cele care marchează destinul colectiv al popoarelor. Acesta este faptul care ne îndrumă să considerăm patrimoniul spiritual drept factorul ordonator al gândirii politice a unui stat, astfel că grija pentru patrimoniu este echivalentă cu grija pentru propria minte şi pentru starea mentală a propriului popor. Oricine agresează patrimoniul spiritual al unui popor, în întregime ori în parte, sau generaţiile lui creatoare, între care noi considerăm Generaţia Labiş drept a doua mare generaţie creatoare a românilor în secolul al XX-lea, agresează mental un popor, deschide războiul contra şi pentru ocuparea minţii unui popor.

În cuprinsul spaţiului carpato-pontico-danubian, poporul român este cel care deţine cele mai complete depozite spirituale, în care sunt adunate creaţii ale celor patru epoci de succesiune spirituală proprii întregii Europe: substratul daco-celtic, substratul greco-roman, stratul bizantin, stratul marelui depozit – unic la scara lumii – al creştinismului cosmic, propriu întregului sud-est, stratul marilor sinergii spirituale, care au nutrit biblioteca oralităţii condensate a acestui sud-est şi, deopotrivă, marele complex al operei eponime a singurului popor deopotrivă latin (moştenitor la scara limbii vorbite al zestrei greco-romane) şi ortodox din regiune. Opera eponimă a românilor poate fi ilustrată prin triunghiul inestimat compus din cele trei capodopere de valoare universală: Eminescu, Enescu, Brâncuşi.

Patrimoniul spiritual este cel care poate susţine „războiul” etniilor cu forţele care agresează identitatea popoarelor. Fenomenul acesta al agresiunii etno-istorice, al războiului pentru „distrugerea” memoriei colective, contra miturilor, a eroilor, în genere, agresarea patriotismului etnic, reprezintă trăsătura dominantă a unor epoci întregi în cazul unor popoare. Aşa a fost epoca agresiunii comuniste. Pentru români, aceasta a fost epoca unui război neîncheiat între „promotorii” etno-istoriei şi ai memoriei culturale a poporului român, pe de o parte, şi agresorii acesteia, pe de alta. Propagatorii şi agresorii au stat uneori la aceleaşi birouri, s-au ştiut unii pe alţii şi s-au supus fiecare „comenzilor” nevăzute: vocea stăpânilor în cazul agresorilor şi vocea poporului anonim – sediu al celor patru mari depozite spirituale ale patrimoniului cultural reprezentative pentru acest spaţiu – în cazul propagatorilor, exponenţilor, adeseori tăcuţi ei înşişi, dar nedeviaţi de la linia propagării memoriei colective, a tradiţiei, a simbolurilor, a ideilor etc., în ciuda primejdiei întemniţărilor şi a morţii civile şi fizice. Biserica s-a aflat în prima linie a acestui „război tăcut”, dar nu mai puţin primejdios. În plină eră de interdicţie a religiei, mari duhovnici şi teologi au reuşit să smulgă de sub pecetea tăcerii un mileniu de memorie etno-istorică, mileniul daco-roman sau al stă-românilor şi deopotrivă patristic şi bizantin, care era expus primejdiei îngropării într-o uitare definitivă, dacă n-ar fi fost lucrarea de cultură eroică a unor mari teologi, precum Pr. I. G. Coman şi D. Stăniloae. Deodată, de sub apăsarea grea a ne-amintirii au fost ridicate în prim-planul memoriei culturale o viaţă religioasă şi literară de o rară bogăţie la Dunărea de jos. Statul de cultură de la Dunărea de jos îşi descoperă astfel o temelie în această proto-naţiune spirituală, religioasă, reprezentată prin figuri ilustre, precum Dionisie Exiguul, descoperitorul computului pascal şi, deci, creatorul calendarului creştin. La aceştia se adaugă sfinţii martiri ai aceleiaşi perioade şi toate acestea aduse la lumină de sub lespedea uitării colective de către vrednicia şi eroismul, tăcut şi el, al acestor teologi şi preoţi luptători în plină eră comunistă. Marele duhovnic şi teolog care a fost şi rămâne Pr. Stăniloaie a învins secolul cu toată grozăvia lui şi a răzbit asupra uneia dintre cele mai cumplite maşini de război anticultural, antihristic şi, deci, antiuman. La opera Bisericii se adaugă lucrarea nezgomotoasă a specialiştilor, în frunte cu istoricii postbelici, cu marea şi eroica lucrare a arheologiei româneşti căreia i se datorează a doua redescoperire a României profunde, după cea datorată arheologiei interbelice al cărei exponent a fost Vasile Pârvan. Lângă lucrarea arheologilor o putem situa pe aceea a etnografilor, a unor sociologi, care au ştiut să facă puntea cu marea operă a Şcolii Gusti, în frunte cu un Paul H. Stahl, căruia îi datorăm opera de inventariere a arhitecturii ţărăneşti, lucrare oprită de Comitetul Central pe motiv că, în colecţia adunată, arhivată, sunt prea multe cruci şi bordeie. În fruntea acestor lucrători ai ştiinţelor eroice se situează cea mai eroică dintre toate generaţiile postbelice, generaţia Labiş, îndatorată, cum s-a precizat, celei de-a doua intrări a ruralilor în literatură. Aceasta este ţinta agresiunii mistificatoare a Raportului Tismăneanu, în numele aceleiaşi ideologii kominterniste care ridică minciuna la rang de metodă, astfel că adevărul acestei generaţii, ca şi cel referitor la Biserica ortodoxă, sunt întoarse pe dos ca mănuşa. Statul român şi-a asumat, chiar în epoca comunistă, la un prag oricât de coborât, funcţiunile unui stat de cultură prin chiar aceste „mici nuclee de intelectuali nativi, expuşi influenţei culturilor unor state mai avansate şi trăind o criză a autorităţii legitime, cuprinşi de dorinţa de a redescoperi trecutul comunităţii proprii şi conştientizând lipsa cunoaşterii acestei istorii prin comparaţie cu tradiţiile, miturile şi amintirile cunoscute ale altor comunităţi” (A. D. Smith, Nation and Nationalism in a Global Era, p. 65). Am putea numi acest moment stadiu terţiar al „re-împroprierii istoriei”, după cel primar paşoptist şi secundar interbelic. Încât, graţie vredniciei generaţiei Labiş şi corpurilor de specialişti de toate culorile, a fost cu putinţă, în România postbelică, relansarea operei de re-împropriere a istoriei şi a culturii integrale, după uzurparea ocupaţiei comuniste din prima perioadă a acesteia. Faptul că statul a avut culoare colectivistă nu justifică tentativa actuală a falsificării adevărului postbelic, care a fost şi adevărul reprimării unei naţiuni, dar şi al reconquistei culturale datorată unei generaţii postbelice eroice şi creatoare: Generaţia Labiş, cum a botezat-o Edgar Papu. Repunem în discuţie faptul acesta pentru a preîntâmpina efectele unei noi agresiuni asupra proprietăţii identitare a românilor sub scuza luptei prin rapoarte şi dosare împotriva comunismului defunct.

Statul de cultură este singura formă de apărare contra agresiunilor, contra istoriei, culturii şi contra adevărurilor unui popor. Ori de câte ori o autoritate supranaţională agresoare este investită cu drepturi speciale de a gestiona proprietatea identitară a popoarelor, consecinţa este dezastrul spiritual al popoarelor aruncate într-un tip special de robie, robia minţii. Ceea ce s-a întâmplat în România revoluţiei dualiste din ‘89 prezintă toate semnele unui exerciţiu arbitrar în chestiunea dreptului de proprietate identitară a românilor. Concepţia restituirilor este doar un exemplu. Au apărut peste noapte postulanţi, ba chiar au fost invitaţi din câte-şi patru colţurile pământului să participe la irodiada averilor, ceea ce a condus la ivirea, cu o viteză necomparabilă, a unei noi entităţi geo-culturale: munca naţională deposedată de oricare dintre drepturile ei asupra patrimoniului. Aceasta a dat o lovitură teribilă ideii reînvierii unui stat de cultură la Dunărea de Jos. Concepţia reformei prevedea drepturi extraordinare pentru oricine ar fi revenit în cavalcada rostogolirilor restauratoare, comparabile doar cu cele din primul mileniu năvălitor, dar nu prevedea niciun drept de proprietate pentru munca naţională. Cu toate acestea, munca ar fi fost singurul subiect de proprietate prin efectele căderii statului comunist, care, cu tot caracterul său totalitar nu şi-a permis să dispună de toată averea naţiunii, iar când a făcut-o s-a folosit cu precauţie de regimul consacrat prin formula unui depositum custodi, care l-ar fi oprit de la înstrăinări naţionale (dincolo de coeficientul său ideologic represiv, ideea de proprietate a poporului muncitor unic avea şi o funcţie secundară pe linia relansării doctrinei că avuţia naţională este un depositum custodi, căruia nimeni şi nimic nu i-ar fi putut aduce înstrăinări). În perioada interbelică, aceeaşi idee a fost susţinută doctrinar de concepţia liberală a proprietăţii-funcţie socială şi de concepţia ţărănistă a proprietăţii de muncă, sub ideea că averea ţăranului este proprietate de muncă şi nicidecum proprietate capitalistă. Acumularea violentă de avuţie în perioada comunistă s-a constituit, aşadar, într-o proprietate a muncii naţionale pe care nimeni, nicio reformă n-ar fi avut îndreptăţirea s-o înstrăineze în numele privatizării, adică singurul subiect îndreptăţit să dispună de privatizare ar fi fost munca naţională, nu statul „reformator”. Ceea ce s-a întâmplat în tot intervalul reformator se încadrează nu în operaţie de privatizare, ci în operaţie de înstrăinare. Rezultatul a fost o uriaşă desproprietărire a muncii naţionale ca subiect de proprietate, astfel că segmente majore ale românilor au fost determinate, în faza a doua a intervalului reformator, să-şi caute soluţii de supravieţuire prin emigrare, fugind încotro văd cu ochii. Într-o atare situaţie, au apărut efecte în cascadă pe care astăzi cu greu le-ar putea cineva gestiona. Unul dintre efectele acestei uriaşe desproprietăriri a fost slăbănogirea conştiinţei etno-istorice la scara noilor generaţii, un efect care merge până la anihilarea sentimentului etno-identitar la categorii semnificative de tineri.

articol dupa prof. dr. Ilie Badescu

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti

Ion Paulat, inventatorul uitat de români

2011-06-24T06:11:00.000+03:00

În Galaţi, la începutul secolului 20 s-au întâm-plat trei evenimente im-portante, puţin cunoscute de locuitorii oraşului. În 1911, aici a fost construit de către inventatorul Ion Paulat primul hidroavion din România, în toamna aceluiaşi an inventatorul făcând şi prima demonstraţie de zbor cu un hidroavion.
În 1912, Paulat a efectuat la Galaţi şi primul zbor cu un monoplan. Tot la Galaţi, în aceeaşi perioadă, ing. Petre Adrianov a construit după propria concepţie un planor cu care a şi efectuat un zbor deasupra unui sat din apropierea oraşului.
Ideea din Alger
Inventatorul primului hidroavion românesc, Ion Paulat, s-a născut pe 1 aprilie 1873, în satul Cioara, din judeţul Brăila. A urmat cursurile Şcolii Comerciale din Galaţi, după care, fiind înzestrat cu un talent nativ pentru tehnică, s-a angajat ca ucenic mecanic la Atelierele Navale Fernic, devenite Şantierul Naval. Mai târziu s-a îmbarcat pe navele Societăţii Maritime Române, ajungând până la funcţia de mecanic-şef pe cargoul „Turnu Severin”. În acea perioadă a pus la punct mai multe inovaţii pentru optimizarea funcţionării căldărilor navale şi a turbinelor. A urmat o şcoală tehnică na-va-lă la Savoia, în Italia, îmbogăţindu-şi astfel cunoştinţele acumulate ca autodidact. A fost captivat şi de noul domeniu al tehnicii care se afla atunci la începuturi, aeronautica. În 1908, aflându-se în portul Alger, a văzut un hidroglisor şi i-a venit ideea construirii unui hidroavion. Aşa a realizat mai multe studii şi a început elaborarea primelor proiecte pentru construirea unui hidroavion. La bordul navei pe care era şef mecanic, a construit un tunel aerodinamic, făcând primele experimente din lume într-un asemenea tunel.
Primul hidroavion românesc
În 1911, pe când era ambarcat pe o navă militară din portul Galaţi, Ion Paulat a început construirea primului hidroavion românesc. Şi-a pus la bătaie toate economiile, a realizat hidroavionul, dar îi mai trebuiau bani pentru cele două motoare. A înaintat o cerere la Ministerul de Război, dar nu a primit sprijinul financiar de care avea nevoie. Şi-a readaptat proiectul la banii de care dispunea şi a construit un hidroavion cu un singur motor. Pe 6 noiembrie 1911 şi-a văzut visul cu ochii, făcând, la Galaţi, în prezenţa unei numeroase asistenţe, o demonstraţie de zbor cu un hidroavion amfibiu monomotor inventat şi construit de el. În 1912, a construit un monoplan, cu care, într-o nouă demonstraţie de zbor efectuată la Galaţi, a reuşit să se ridice la înălţimea stâlpilor de telegraf.
Nemţii au vrut să cumpere invenţia, românii l-au mai ignorat 40 de ani
Ar fi vrut să continue şi construirea hidroavionului bimotor şi perfecţionarea monoplanului, dar a fost nevoit să abandoneze ambele proiecte din cauza lipsei de susţinere financiară din partea autorităţilor. Comandorul Negulescu a relatat că în 1913, pe când se aflau în portul Rotterdam cu nava „Turnu Severin”, Ion Paulat a fost vizitat de o comisie de specialişti germani care i-au propus să le vândă invenţiile. Paulat le-a răspuns că nu are nimic de vânzare pentru străini. Românii şi-au reconsiderat atitudinea faţă de Ion Paulat 40 de ani mai târziu, pe 20 iunie 1954, când Academia Română recunoaşte meritele inventatorului în proiectarea şi construirea primului hidroavion românesc şi a tunelului aerodinamic. La Paris a fost publicată cartea „Le Hydroaeroplan Paulat”, care îi elogia invenţiile. La Bucureşti i-au fost recunoscute invenţiile după 40 de ani. La Galaţi numele lui Paulat este şi acum cvasinecunoscut.

Ticu Ciubotaru,

foaianationala.ro

Furtunile solare vor face prapad pe Pamant in 2013. Mai multe tari,distruse

2011-06-23T14:43:00.000+03:00

Oamenii de stiinta avertizeaza asupra efectelor teribile pe care le-ar putea avea exploziile solare pe Pamant: comunicatiile vor fi distruse in cateva momente, si chiar oamenii vor avea de suferit.

Ce inseamna “palpairea” Soarelui?
Acest lucru echivaleaza cu o explozie a campului energetic al Soarelui, care cauzeaza o ardere intensa si o lumina extrem de stralucitoare. Exploziile solare nu pot fi vazute cu ochiul liber, insa pot fi observate cu ajutorul telescopului sau echipamentelor termice.
Cantitatea de energie pe care o emana este egala cu 100 de bombe cu hidrogen, care ar exploda in acelasi timp, sau cu 10 milioane de eruptii vulcanice.
Cand, de ce si unde au loc exploziile solare?
O explozie solara are loc atunci cand energia magnetica a crescut in atmosfera solara, fiind astfel nevoie sa se elibereze intr-un fel. Frecventa exploziilor solare variaza de la cateva pe zi, la mai putin de una intr-o saptamana in perioadele “tacute” ale Soarelui.
Cum pot efecta exploziile solare Pamantul?
Razele X si ultra-violetele emise de exploziile solare pot cauza furtuni de radiatii care sa afecteze ionosfera Pamantului, iar acest lucru s-ar traduce prin blocaje in ceea ce priveste comunicatiile peste tot in lume.
Fiecare explozie solara produce schimbari in particulele energetice ale magnetosferei care pot duce la dezastre pentru navetele spatiale si astronauti.
Cum ne dam seama cand vin furtunile solare?
Metodele folosite pentru a prezice furtunile solare sunt destul de problematice si nu prea este posibil in prezent sa se spuna atunci cand o regiune activa a soarelui va exploda.
Insa mai multe navete au fost trimise de NASA pentru a colecta cat mai multe date despre exploziile solare.
Ce tari vor fi afectate de furtunile solare?
Intr-o conferinta de presa, Dr. Liam Fox a declarat ca Marea Britanie, Coreea de Nord si Iranul vor fi foarte afectate de exploziile solare in viitor, punand in pericol sistemele de comunicati si telecomunicatii.
Sursa foto: NASA

Cum e in interiorul unui vulcan? IMAGINI ULUITOARE!

2011-06-23T14:41:00.000+03:00

Lava este scuipata cu furie de vulcanul in fierbere. Paraituri si trosnituri se pot auzi de parca scoarta terestra ar vrea sa inghita tot ce e prin preajma. Gazele toxice si lipsa oxigenului completeaza un tablou desprins parca din descrierile Iadului.

Sunt imaginile uluitoare surprinse de doi vulcanologi cu adevarat curajosi. Asta pentru ca au facut ceea ce nimeni nu a indraznit sa faca pana acum. Au reusit sa coboare cel mai mult, pana la 500 de metri, in interiorul unui vulcan care tocmai erupea.

Si-au luat costume speciale si tuburi de oxigen si si-au riscat viata ca sa redea lumii intregi cele mai tari scene surprinse vreodata in realitate, fara magia efectelor speciale ale vreunui regizor de film inspirat, cu un monstru ce aduce aminte de dragonii de poveste scuipand flacari.

Astfel, putem face cunostinta de aproape cu Marum, unul dintre cei mai activi vulcani din mica Insula Ambrym din sudul Oceanului Pacific. Marum domina prin maretia lui intreaga insula pe care isi duc traiul 8.000 de oameni.

Admirati-l si voi, in plina actiune, in filmuletul de mai jos:

Cele mai frumoase lacuri ale lumii

2011-06-23T14:37:00.002+03:00

Cei vechi spuneau ca lacurile sunt Ochii Pamantului in care se oglindeste Cerul. Noi, astazi, dupa decenii de poluare si pangarire irationala a tuturor apelor, cu greu mai putem sustine aceeasi metafora. Cu toate acestea, in ciuda agresiunii omului modern impotriva naturii, unele lacuri, aflate la mare distanta de “civilizatie”, au ramas intacte. Ireal de frumoase, incredibil de pure si transparente, sunt asezate in imprejurimi mirifice care te indeamna pe loc la liniste si reflectie interioara. Admirati-le frumusetea nemaintalnita!

Lacul Masyu, Japonia
Samuraii l-au considerat drept cel mai pur lac din lume. Masyu se afla la 74 de kilometri nord de orasul Kushiro. Demumit de localnici “Lacul Ceturilor”, Masyu beneficiaza de un observator construit pe malul de est, locatie de unde turistii beneficiaza de cea mai frumoasa priveliste a imprejurimilor.

In centrul lacului troneaza o mica insula, denumita Kanui-shu, ceea ce, in dialectul local, se traduce prin “Batrana Lacului”. O poveste de prin partea locului ne spune ca: “odinioara, o batranica impreuna cu nepotul ei a reusit sa scape de un razboi devastator. Atunci cand a ajuns pe malurile lacului, nepotul s-a ratacit de ea. Disperata, batranica l-a implorat pe Zeul Lacului sa-i acorde un adapost pentru noapte. Dorinta femeii varstince s-a indeplinit intr-o clipita: o mica insula stancoasa a aparut brusc in mijlocul lacului. Zeul a adus-o pe batranica pe noul adapost si i-a spus doar atat: “Acum, ai tot timpul din lume la dispozitie.”
Localnicii sustin ca si in zilele noastre, in noptile reci, peste suprafata cetoasa a lacului se aud strigatele batranei care isi cauta nepotul ratacit.
Lacul Kussharo, Japonia
Nu putem parasi meleagurile nipone fara trecerea in revista a lacului Kussharo, de departe unul dintre cele mai spectaculoase lacuri de pe planeta, dar si cel mai salbatic din intreaga Japonie. Imensul ochi de apa este situat in craterul unui vulvan stins din Hokkaido, cea mai inghetata insula din arhipelegul nipon.
Numele sau vine din limbajul bastinasilor Ainu, fiind singurul lac din Japonia care ingheata pe tot parcursul iernii. In mijlocul acestuia se gaseste, de asemenea, o insula, numita Nakajima. Apele lacului au o aciditate crescuta din cauza gazelor vulcanice, motiv pentru care aici supravietuiesc putine specii de pesti, printre care si pastravul curcubeu. De asemnea, in anul 1951, entomologii japonezi au descoperit aici o specie rara de cicada (Oncotympana maculaticollis).

In prezent, lacul este un important loc de popas pentru lebedele mute, fiind situat pe ruta de migrare a acestor impresionante pasari acvatice. Ca si fapt bizar, Kussharo este cu adevarat Loch Ness-ul Japoniei, ajungand la aceasta reputatie dupa ce mai multi martori au sustinut ca au vazut in apele sale un monstru marin, denumit Kusshii de catre presa nipona, inca din anul 1973.
Lacul Pukaki, Noua Zeelanda
Il gasim in Insula de Sud a Noii Zeelande si este cel mai salbatic lac din aceasta tara de la capatul lumii. Are o suprafata de 178,7 kilometri patrati si este un lac glaciar. Lacul Pukaki este alimentat in mare parte de catre apele raului Tasman, care este creat din apele topite ale ghetarului alpin cu acelasi nume, precum si de apele topite ale ghetarului Hooker din Muntele Cook (Aoraki, in limba maori).

Nivelul lacului a crescut spectaculos in doua ocazii: cu 9 metri, in anul 1940, si cu 37 de metri, in anul 1970, cu acesta ultima ocazie, scufundand in apele sale insula Five Pound Note. Apele lacului, prin intermediul unei hidrocentrale, produc jumatate din necesarul de energie electrica al Noii Zeelande.

Lacul Geneva, Elvetia si Franta

Cu o suprafata de 345,31 kilometri patrati, este unul dintre cele mai intinse lacuri din Europa Occidentala, fiind, in acelasi timp, si cel mai celebru lac de granita al Batranului Continent. Franta detine 4,47% din suprafata sa, iar Elvetia beneficiaza de 59,53% de luciu de apa. Lacul Geneva s-a format in urma topirii si a retragerii succesive a unui ghetar de mare altitudine.
Vechii romani l-au denumit Lacus Lemanus (unii francezi de astazi numindu-l, in continuare Leman) ajungand sa isi imparta, in cele din urma, numele cu orasul Geneva din imediata apropiere. Este un lac alpin recunoscut din cele mai vechi timpuri pentru frumusetea sa si pentru apele line in care se oglindeste Mont Blanc (4.810 m), cel mai inalt varf al Muntilor Alpi.

Adancimea lacului Geneva atinge cota maxima de 13 metri in portiunea dintre Evian si Laussane. In anul 1827, matematicianul francez Jacques Charles François Sturm (1803 – 1855) a ales apele Lacului Geneva pentru a masura in premiera viteza sunetului propagat in apa dulce.
Lacul Kachura, Pakistan
Alaturi de Shangrila, este considerat unul dintre cele mai frumoase lacuri din Kashmirul pakistanez. Si asta pe buna dreptate, deoparece in apele Kachura-ului cerul se oglindeste pana la adancimea maxima a lacului, de 70 metri.

Apa, mai limpede decat cristalul, nu depaseste temperatura de +15 grade Celsius pe timpul verii. Iarna, in schimb, ochiul de apa transparenta din Kashmir este ascuns sub un strat de gheata care poate atinge si 2 metri. In lacului Kachura izvoraste marele si impresionantul Fluviu Indus.
Lacul Peyto, Canada
Am ajuns pe malurile unui lac magnific situat in Parcul National Banff din Muntii Stancosi Canadieni. Lacul, ale carui ape sunt alimentate de un ghetar imens din apropiere, si-a primit numele in onoarea lui Bill Peyto, primul ghid si vanator de blanuri pretioase care a explorat tinutul Banff. Peyto-lacul este situat la altitudinea de 1.860 metri, in mijlocul Vaii Waputik, fiind marginit de piscurile Cladron, Peyto si Jimmy Simpson.

Pe vreme de vara, o cantitate semnificativa de gheata se topeste si se scurge in apele lacului, ceea ce duce la intensificarea culorii albastre a lacului. Tocmai culoarea sa, de un albastru nemaintalnit nicaieri in lume, a facut ca acest lac sa apara in numeroase reviste, vederi si postere.
Cea mai frumoasa priveliste a lacului se poate admira de pe Bow Summit, punctul cel mai inalt al ghetarului Icefield Parkway, situat din apropiere. O parte din apele lacului se scurg in raul Mistaya.
Lacul Bled, Slovenia
Considerat de multi turisti si calatori drept cel mai frumos lac din Europa, Lacul Bled este tot un ochi de apa glaciar, situat in Alpii Iulieni din Slovenia. Are dimensiuni impresionante: 2.120 metri in lungime, 1.380 in latime, iar adancimea sa maxima este de 30,6 metri. Lacul are parte de o priveliste clasica, o frumusete greu de egalat, fiind incadrat de paduri batrane de brazi si munti maiestuosi.

In centrul sau troneaza o insula cu acelasi nume, Bled (Blejski otok, in limba slovena), pe care se afla mai multe obiective turistice, cel mai impresionant fiind Biserica Pelerinilor Sfintei Fecioare (Cerkev Marijinega vnebovzetja, pentru localnici). Biserica a fost construita in secolul XV si se mandreste cu turnul inalt de 52 metri, in varful caruia se poate ajunge numai dupa escaladarea a 99 de trepte. Lacul este celebru si pentru conditiile exceptionale pentru practicarea sporturilor nautice. Se poate ajunge foarte usor pe malurile sale, fiind situat la doar 35 kilometri de Aeroportul International din Ljubljana.
Lacul Como, Italia
Lago di Como, cum il numesc italienii, este un lac de origine glaciara pe care il gasim in provincia Lombardia. Este un ochi de apa impresionat, cu o suprafata de 146 kilometri patrati si cu o adancime-record de peste 400 metri, fiind printre cele mai adanci lacuri din Europa. Ambianta deosebita si frumusetea intacta au atras aici oamenii inca din cele mai vechi timpuri, Lacul Como fiind o destinatie favorita pentru relaxare si odihna a tuturor aristocratilor bogati din Roma Antica.

In prezent, lucrurile nu s-au schimbat deloc: pe malurile sale au vile si proprietati celebritati precum Madonna, George Clooney, Gianni Versace, Ronaldinho si Sylvester Stallone.
Como are o dispunere stranie pentru un lac alpin, tarmurile sale desenand forma neregulata a literei Y. Daca il privim ca pe o destinatie strict turistica, atunci merita sa retinem ca Lacul Como este o locatie naturala unde putem observa animale si pasari, ne putem relaxa in imprejurimile sale pitoresti sau putem beneficia de serviciile numeroaselor spa-uri din imediata apropiere. Este permisa si practicarea unor sporturi nautice de genul wind surfing-ului, kite surfing-ului, sau, pentru toata lumea, navigarea cu barci de agrement.

Loch Lomond, Scotia
Asa-i spun englezii. Parca, totusi, Loch Laomainn, in dialectul original galez, suna mai bine, nu-i asa? In fine, Lomond sau Laomainn, cum doriti, ramane nu doar cel mai mare lac din Marea Britanie, ci si cel mai frumos si mai salbatic ochi de apa in care se oglindeste cerul scotian… in putinele zile senine de aici.
Misteriosul lac se afla la jumatatea distantei dintre campiile din centrul Scotiei si celebrele inaltimi de pe Highlands. Are o lungime de 39 de kilometri, o latime de doar 8 km si o adancime maxima de 190 metri. Este impodobit cu peste 30 de insule si insulite si a devenit, in ultimul timp, cea mai importanta destinatie scotiana pentru amatorii de pescuit si sporturi nautice.

Lacul este celebru din pricina unei balade locale, compusa, in anul 1841, de catre un soldat scotian care, capturat de dusmani, isi astepta sentinta la moarte. Intitulata “The Bonnie Banks o’ Loch Lomond“, melodia a fost preluata si adaptata de numeroase trupe si artisti, printre care si formatia punk The Real McKenzies.
Ca orice lac scotian care se respecta, Loch Lomond gazduieste in apele sale un monstru care se lasa uneori vazut de turisti si localnici. Acestia din urma se jura cu mana pe inima ca whisky-ul cu acelasi nume, produs in distileriile din apropiere, nu are niciun amestec in multitudinea de legende cu privire la aparitiile monstrului din Loch Lomond…
Lacul Tsomoriri, India
In statul Ladakh din nord-vestul Indiei, la o inaltime de 4.595 metri, troneaza cel mai mare lac de mare altitudine din Muntii Himalaya. Tsomoriri are o lungime de 19 kilometri, latimea sa atinge 3 kilometri, iar adancimea maxima circa 40 de metri.
Lacul este inconjurat de spectaculoasa Vale Rupshu, marginita de piscuri montane de peste 6.000 de metri inaltime. Este un important loc de popas pentru pastorii nibazi tibetani din triburile Changpa. Templul budist Korzok, situat pe malul vestic al lacului, are o vechime de peste 400 ani si este vizitat anual de mii de pelerini budisti, alaturi de turistii atrasi de frumusetea locului.

Atat lacul, cat si imprejurimile, au fost declarate rezervatie naturala in scopul protejarii unor specii rare si valoroase de animale, precum leopardul zapezii, marmota himalayana, oaia albastra himalayana, magarul salbatic tibetan sau Kiang-ul, gazela tibetana si un numar de 14 specii de pasari de apa.
Lacul Shangrila, Pakistan
Credinciosii budismului tibetan l-au botezat dupa Shangri-La, sau”Raiul pe Pamant”, un loc mirific din panteonul budist. Insa, musulmanii pakistanezi, pentru a nu le da satisfactie budistilor, sustin ca numele lacului din Kashmirul pakistanez provine de la cel al tinutul fictiv, de basm, descris in romanul “Orizontul pierdut”, scris de englezul James Hilton (1900 – 1954).
Chiar daca se afla la marginea unei zone macinata sute de ani la rand de razboi si ura inter-religioasa, lacul Shangrila merita, fara nicio ezitare, vizitat: nu a fost denumit degeaba Raiul pe Pamant. Atat lacul in sine, cat si imprejurimile, se inscriu perfect in imaginea idilica compusa din frumusete naturala spectaculoasa, privelisti care iti taie rasuflarea si atmosfera meditativa.

James Hilton povesteste in “Lost Horizon” cum un avion se prabuseste intr-o vale din apropierea lacului, undeva in anul 1920. Pasagerii supravietuitori descopera un templu budist, unde cer adapost si gazduire calugarilor. Norocosii occidentali sunt trimisi la o lamaserie din apropiere, cladirea fiind inconjurata de o gradina multicolora, plina de flori si fructe. Spre socul pasagerilor, calugarii care traiau acolo pareau nefiresti de tineri, cu toate ca in acte depasisera suta de ani. Locul idilic a fost numit Shangrila.
Daca va intrebati care este povestea uluitorului Shangrila Resort Hotel de pe malul lacului, ei bine aflati ca acesta cladire are o istorie mult mai lumeasca. A fost construita de raposatul general de brigada Muhammad Aslam Khan (1908 – 2008), primul comandant al corpului de cercetasi si vanatori de munte din armata proaspat infiintatului (pe atunci) stat Pakistan.
Lacul Manasarovar, Tibet (China)
Lacul Manasarovar este un lac glaciar situat la circa 2.000 de kilometri de Lhasa, capitala provinciei autonome Tibet. Splendidul ochi de apa cristalina se afla la inaltimea de 4.556 de metri, ceea ce-i confera si titlul de lacul cu apa dulce situat la cea mai mare altitudine din lume. Strict tehnic, lacul are o suprafata de 320 kilometri patrati, o adancime de 90 metri si o circumferinta de 88 kilometri.
Insa din punct de vedere religios, istoric si cultural, Manasarovar este de o importanta majora atat pentru credinciosii hindusi, cat mai ales pentru cei care au imbratisat Calea lui Buddha. Lacul are valente legendare: este personificarea puritatii. Cine soarbe o inghititura din apa sa in timpul vietii, va urca direct in Cerul Zeului Shiva, dupa ce isi va da obstescul sfarsit. Asta pentru ca, se spune, apa din Manasarovar curata omul de toate pacatele savarsite de-a lungul incarnarilor sale…

Mii de pelerini budisti vin pe malurile lacului Manasarovar, credinciosii fiind atrasi de incarcatura sacra a locului. Chiar daca autoritatile chineze au inchis regiunea intre anii 1949-1980, masura nu i-a intimidat deloc pe credinciosi. Pentru toti budistii, lacul este venerat in rolul de Anavatapta, loc sacru unde Regina Maya l-a conceput pe insusi Buddha Sakiamuni. Cele cateva temple de pe malurile lacului, intre care se distinge mult-veneratul Chiu Gompa, intregesc spectacolul prin care Natura intalneste Sacrul.(descopera.ro)

Insulele Cook, cel mai bine pastrat secret al Pacificului

2011-06-23T14:34:00.000+03:00

Insulele Cook reprezinta un grup izolat de 15 insulite si atoli, raspandite pe o distanta totala de peste 1.400 kilometri in Oceanul Pacific de Sud, intre Polinezia Franceza, la est, si Tonga, la vest. Insulele sunt impartite, geografic, in doua mari grupuri – cel nordic si cel sudic – oferind o suprafata totala de uscat de 241 de kilometri patrati, imprastiata pe aproape doua milioane de kilometri patrati de ocean. Cook se afla la o distanta de 3.400 km spre nord-est de Noua Zeelanda, sub influenta careia exista ca teritoriu independent, insumand o populatie totala de 19.000 de locuitori, majoritatea maori.

Grupul sudic contine cele mai mari insule: acestea sunt alcatuite dintr-un amestec de relief inalt, vulcani, corali si atoli. Toate insulele constituente ale acestui grup sunt locuite, exceptand Manuae si Takutea. In acelasi grup se afla si cea mai importanta dintre insulele Cook, Rarotonga, care gazduieste si capitala inlantuirii de atoli, Avarua. Localizat la aproximativ 1.000 de kilometri spre nord de insulele din sud, se afla Grupul Nordic, ale carui insule, cu exceptia lui Nassau, sunt toate formatii de atoli mici spre medii. Comparativ cu Insulele Cook de Sud, acestea sunt izolate si mult mai putin dezvoltate.
Aitutaki
Se inalta la o altitudine de 4.000 de metri fata de podeaua oceanica a Pacificului, are o suprafata de 18 km patrati si este un mare “aproape atol” de forma triunghiulara al Gruplui Sudic de insule, precum si a doua cea mai populata insula Cook, cu aproximativ 2.000 de locuitori. Insula Aitutaki este inconjurata de un recif cu grosimea de pana la un kilometru, ce inchide, alaturi de marea insula Araura, o laguna foarte transparenta, aflata in expansiune. Altitudinea maxima a insulei atinge aproape 123 de metri, in varful dealului Maunga Pu.

Alaturi de Araura, mai exista in Aitutaki alte 21 de mici petice de pamant, denumite motu si care formeaza, insumat, 2,4 kilometri patrati de uscat. Aitutaki este faimoasa pentru laguna sa centrala turcuoaz si pentru insulele nelocuite pline de palmieri. Un alt avantaj este acela ca, pana in prezent, a fost scutita de turism in masa, desi ofera cateva facilitati pentru vizitatori. Se spune ca cea mai importanta atractie a locului ar fi mica insulita Tapuaetai, pentru ca ofera cele mai bune privelisti asupra lagunei si, de aici, se poate merge, in functie de maree, pe patul de nisip al lagunei, pana la o distanta destul de mare de uscat.
Atiu
Cunoscuta si ca Enuamanu, a treia cea mai mare insula Cook, aflata in Grupul Sudic si avand o suprafata de 27 de km patrati, Atiu este o insula vulcanica, inconjurata in mare parte de un recif calcaros, din corali fosilizati, cu inaltimea de trei pana la sase metri. Reciful este ingust, cu latimea de pana la 100 de metri, si inchide o laguna si mai ingusta. De la marginea acestei platforme, solul se inalta gradual spre o zona de platou cu teren usor deluros.

Insula Atiu este celebra in mod special pentru o lunga istorie de cultivare a cafelei. Populatia locului numara 600 de locuitori, iar cele mai multe asezaminte ale acestora sunt concentrate pe dealul central. Oamenii traiesc in cinci sate radiand din miezul insulei catre periferie, in forma siluetei unui om. Un interes deosebit manifesta turistii ajunsi aici pentru pesterile Kopeka, situate adanc in makatea, jungla din Atiu.
Mangaia
Mangaia, sau Auau Enua, este a doua cea mai mare – aproape 52 km patrati – precum si cea mai sudica dintre insulele Cook. In jurul ei se afla un recif de corali antic, ce se inalta abrupt direct de la tarm, inainte de a ascuti spre interiorul insulei. Geologii estimeaza ca Mangaia are o varsta de cel putin 18 milioane de ani, fiind astfel cea mai veche insula din Pacific. Se afla la 4750 de metri deasupra patului oceanic, are un platou vulcanic central, asemenea multor insule Cook sudice si este inconjurata de un inel de stanci inalte, din corali fosilizati, denumite makatea si inaltate, in acest caz, prin multe straturi, pana la 60 de metri.

Altitudinea maxima a insulei este 169 de metri, la Rangi-motia, aproape de centrul Insulei, iar capitala Mangaiei este satul Oneroa, unde se concentreaza aproximativ jumatate din populatia insulei. Inca din vechime, si chiar si astazi, nucile de cocos sunt o cultura importanta a locului, oferind hrana, lichid si fibra.

Manuae
Este un atol nelocuit al grupului sudic de insule Cook, aflat pe varful unui vulcan scufundat, ce coboara 4000 de metri sub apa, pana pe podeaua oceanica. Atolul cuprinde doua mici insule, Manuae la vest si Te Au O Tu la est, insumand o suprafata totala de uscat de 6,17 kilometri patrati, dispus de o parte si de cealalta a unei lagune transparente cu dimensiunea de aproximativ 13 kilometri patrati. Un recif de corali inconjoara atolul, neexeistand vreun punct de trecere de-a lungul intregului inel recifal. Insula este un parc marin si un important teritoriu de imperechere pentru pasarile si testoasele din centrul pacificului.

Palmerston
Un adevarat atol de corali, insula Palmerston consta dintr-un numar de insulite nisipoase, dispuse de-a lungul unui inel recifal inchis in jurul unei lagune, in Grupul Sudic de Insule Cook.. Cele mai mare insulite sunt Palmerston, North Island, Lee To Us, Leicester, Primrose, Toms si Cooks. Suprafata totala de uscat format de insulite este de aproximativ 2,6 kilometri patrati, in timp ce reciful acopera 15 km patrati, iar laguna se intinde pe nu mai putin de 56. Exista cateva mici cai de acces in recif, pentru ambarcatiuni, desi nicio intrare nu este sigura pentru vasele mari.

Palmerston se bucura de un climat tropical dar este expus si la uragane puternice. Toate insulele sunt acoperite de cocotieri si de arbori pandanus. Populatia insulei este formata din aproximativ 50 de indivizi, cu totii descendenti ai unui englez, pe nume William Marsters. Electricitatea si alte utilitati sunt disponibile pe insula, iar o statie telefonica recent infiintat asigura o legatura permanenta cu lumea exterioara.
Rarotonga
Avand o suprafata de 67 de kilometri patrati si fiind situata in Grupul Sudic, Rarotonga este cea mai mare dintre Insulele Cook, dar si cea mai populata, gazduind, conform recensamantului din 2006, 14.153 de locuitori. Cladirile parlamentare ale Insulelor Cook, precum si aeroportul international, se afla toate in Rarotonga, cea mai importanta din grupul de insule sud-pacifice. Insula este o destinatie turistica foarte populara, cu multe statiuni, hoteluri si moteluri. Orasul fruntas de aici, Avarua, aflat pe coasta nordica, este, totodata si capitala Insulelor Cook. Rarotonga se afla la 4.500 de metri deasupra podelei oceanice si are o circumferinta de 32 de kilometri. Te Manga, cu inaltimea de 658 de metri, este cel mai inalt varf de pe insula.

Uscatul este inconjurat de o laguna, ce separa insula de recif pe o distanta de 100 de metri de jur-imprejur. Partea dinspre sud-est a lagunei, cea mai larga si mai adanca, este foarte populara intre turisti pentru inot, snorkeling, scufundari si plimbari cu barca. Plaje cu nisip alb si pline de palmieri impanzesc insula si chiar catarari pot fi practicate pe Raemaru, muntele insulei. Un punct de atractie important este si Cascada Wigmore. Activitati populare pe insula mai sunt mersul cu bicicleta, calaritul, pescuitul in larg, tururile cu barca, zborurile scenice, dansul, tenisul si destule altele. Exista si destule biserici deschise.
Takutea
Aflata in Grupul Sudic, aceasta insula cu marimea de 1,22 kilometri patrati este nelocuita si a fost desemnata sanctuar natural pentru animale datorita, mai ales, tropicalelor pasari cu coada rosie de aici. Takutea este singura dintre Insulele Cook ce nu a gazduit niciodata o populatie permanenta. Altitdinea maxima atinsa pe insula este de sase metri deasupra nivelului marii, iar terenul este intens populat cu palmieri de cocos.

Mitiaro
Mitiaro se afla in Grupul Sudic de Insule Cook, este de origine vulcanica, are o suprafata de 22,8 kilometri patrati si se scufunda in apele Oceanului Pacific de Sud pana la o adancime de 4.500 de metri. Insula este inconjurata de o centura de corali fosilizati, cu inaltimea de sase pana la noua metri, caracteristica insulelor din grupul sudic.Centrul insulei este aproape plat, usor mlastinos si contine doua lacuri cu apa dulce. Plajele sunt limitate, dar se formeaza, din loc in loc, piscine limpezi precum cristalul, ideale pentru a inota in pesterile subterane de calcar si pentru a observa viata marina a locului. Patru sate sunt raspandite pe insula si exista aici chiar si un liceu, populatia rezidenta numarand aproximativ 220 de indivizi.

Manihiki
Manihiki este un atol din Insulele Cook de Nord, cu o suprafata de patru kilometri patrati. Locul mai este cunoscut si ca Insula Perlelor, fiind un atol triunghiular considerat una dintre cele mai adorabile insule din intregul grup. Extraordinara sa laguna, larga de 10 kilometri, este presarata cu 43 de mici motu, dispuse de-a lungul recifului. Acesta din urma ofera un mediu excelent pentru inot si snorkeling printre corali si pesti tropilcai multicolori. Scufundarile sunt o atractie majora a insulei, iar vizitatorilor li se permite, fara probleme, sa coboare sub apa fara echipament, dar pentru a face acest lucru cu butelie si costum, au nevoie de un permis.

De asemenea, se pescuieste foarte bine in apele de peste recif, specii exotice de pesti fiind usor de prins. Insula este renumita pentru perlele ei negre, iar in jurul lagunei sunt chiar amenajate ferme de perle dotate. Tururi ale fermelor pot fi organizate, cu explicarea proceselor de cultivare si demonstrarea inseminarilor sau a extractiilor de perle in si din scoici. Exista pe insula doua sate, Tauhunu, cel mai mare, si Tukao, cel mai mic.
Mauke
Cu o suprafata de 20,3 kilometri patrati, Mauke este o insula din grupul nordic al Insulelor Cook, masurand 6,4 kilometri de la nord la sud si 4 kilometri de la est la verst. Este compusa dintr-un platou central de roci vulcanice, ce acopera 5,4 km patrati si care se ridica pana la inaltimea maxima de 30 de metri. Insula este inconjurata de un recif de corali fosilizati, ce separa interiorul de perimetrul calcaros. Laguna formata in interiorul recifului este foarte mica, permitand admirarea spectacolului valurilor lovindu-se de tarm. Mauke are o atmosfera speciala, iar locuitorii sai urmeaza inca vechile obiceiuri ale ospitalitatii, fiind foarte prietenosi cu vizitatorii.

Oamenii care vin aici de departe trebuie sa se adapteze unui ritm si unui stil de viata destul de diferite. Magazinele sunt putine si departate, adesea inchise si cu oferta limitata de produse. Si numarul de vizitatori este limitat, consiliul insular a decis ca aici nu ar trebuie sa existe locuri pentru mai mult de 40 de vizitatori simultan. Insula dispune de energie electrica permanenta si de trei plaje, cel mai bun mod de a o explora fiind, probabil, pe bicicleta inchiriata. Drumurile formate de corali sunt pustii si linistite.
Nassau
Aflata in grupul insular nordic si cu o suprafata de numai 1,2 kilometri patrati, Nassau se ridica la doar noua metri deasupra nivelului marii si este inconjurata de un recif de corali ingust. Este acoperita de palmieri si singura dintre Insulele Cook de Nord care deschide o laguna. Terenul insulei este bogat in mlastini si mici paduri cu fructe, iar in apele din apropiere se pot pescui cu abundenta pesti. Populatia insulei este de 71 de locuitori, ale caror familii locuiesc in bordeie acoperite cu frunze si fibre. Insula a fost serios avariata in februarie 2005, de Ciclonul Percy, dar lucrarile de restaurare au fost terminate, iar insula dispune acum de o scoala complet noua. Deoarece locul nu are un aeroport, accesul este posibil doar navigand din Rarotonga, o calatorie de trei zile pe mare.

Penrhyn
Este cel mai izolat si cel mai mare atol (ca laguna) dintre cele 15 Insule Cook din Oceanul Pacific de Sud. Penrhyn se situeaza deasupra celui mai inalt vulcan submarin Cook, inalt de 4876 de metri, de la patul oceanic si pana in varf. Insula contine un inel de corali de jur imprejur, lung de 77 de kilometri, iar laguna din interiorul sau are o suprafata de 233 de kilometri patrati. Suprafata de uscat a acesti insule din Grupul Nordic are 9,84 kilometri patrati, iar incretirea reliefului, atinge, in punctul maxim, inaltimea de cinci metri. Populatia locului este de aproximativ 200 de locuitori. “Cultivarea” si recoltarea de perle negre este singura activitate economica semnificativa a insulei. De asemenea, meniul de baza al celor de aici consta, cu precadere, in mancare marina, cat si in plante crescute local, cum ar fi nucile de cocos si fructul de paine.

Pukapuka
Este un atol in lantul nordic de insule Cook, format din trei mici insule, legate prntr-un recif ce inchide o laguna superba. Suprafata de uscat acopera un pic peste trei kilometri patrati si totusi, aici, o cultura antica si un limbaj dinstinct de oricare altul s-au dezvoltat de-a lungul a multe secole. Arheologii au descoperit recent urme ale asezamintelor umane datand din urma cu 2.000 de ani, iar cele mai apropiate asocieri preistorice par a fi cu Samoa si alte insule din vest.

Dintre toate insulele locuite din grupul Cook, Pukapuka este probabil cea mai izolata. Forma insulei este oarecum cea a unui ventilator cu trei elice si dispune chiar de un aeroport, dar zborurile aici dinspre capitala Rarotonga sunt foarte rare. Insula este mai apropiata geografic de Samoa decat de restul Insulelor Cook, de aceea zborul de cinci ore din Rarotonga opereaza numai atunci cand este disponibil un charter guvernamental, o data la aproximativ sase saptamani. Locuitorii insulei spun ca principala lor bogatie o reprezinta “fetele frumoase”.
Rakahanga
Se afla in Grupul Nordic de Insule Cook si reprezina unul dintre cele mai linistite locuri de pe Pamant. Atolul este de forma aproape dreptunghiulara, iar in laguna inconjurata de recif se scalda doua insule principale si sapte motu, sau insulite, ce umplu golurile dintre insulele mari. Suprafata totala de uscat este de 4,1 kilometri patrati. Crabii abunda in lagura, iar pescuitul este spornic in afara recifului, unde abunda mari broaste testoase. De asemenea, vegetatia este luxurianta, impunatorii arbori de paine si palmierii cocotieri acoperind insula.

Suwarrow
Face parte din Grupul Nordic al Insulelor Cook si a fost locuita de polinezieni in Preistorie. In 1978, insula a fost declarata Parc National al Insulelor Cook, singurul dealtfel, gratie bogatei faune marine si ornitologe pe care o intretine. Atolul dispune de unul dintre cele mai bune porturi din Pacific. Are forma de patrulater si o circumferinta de 80 de kilometri, iar reciful sau inchide o laguna de 19 pe 13 kilometri. Insula are un trecut misterios si a fost descrisa, cu ani in urma, ca “cea mai romantica din lume”.

Reciful care inconjoara atolul are o latime de pana la 800 de metri. Presarate in jurul recifului exterior sunt aproximativ 40 de mici insulite, nu mai mari de 0,1 km patrati in suprafata. Cumulat, insulitele din Suwarrow ofera o suprafata totala de uscat de numai 1,68 km patrati, formand a doua cea mai mica insula Cook.sursa:ropo.ro

Minuni pe cale de disparitie

2011-06-23T14:32:00.000+03:00

Patrimoniul cultural si cel natural – un dar al trecutului care ar trebui lasat mostenire viitorului – reprezinta doua surse de viata si de inspiratie primordiale. Locuri atat de diverse precum intinderile Parcului National Serengeti din Africa orientala, piramidele din Egipt, Marea Bariera de Corali din Australia sau catedralele baroce din America Latina alcatuiesc un patrimoniu mondial, ale carui situri, potrivit UNESCO, apartin, indiferent de teritoriul pe care sunt plasate, tuturor popoarelor. Multe dintre aceste situri traiesc suferinta unor amenintari ingrijoratoare.

7 minuni in declin

Venetia, Canal
Grande
“S-a stins viata falnicei Venetii,/ n-auzi cantari, nu vezi
lumini de baluri”. Chiar daca, la vremea cand Eminescu scria aceste
versuri, Orasul Dogilor nu mai avea, intr-adevar, opulenta de pe
vremea Serenissimei Republici, astazi, cel putin sub raportul
spectaculosului si al iluminarii feerice, arata grandios. Problema
acestui oras fondat in anul 452, unic in miraculoasa lui alcatuire
lacustra, este aceea ca se scufunda cu aproximativ 1,5 cm pe secol,
oricat de masive sunt eforturile, sustinute la scara industriala,
de pompare a apei din structurile subterane.

Insulele
Maldive
Desi pare aproape imposibil de imaginat ca o intrega tara sa se
scufunde, exact asta se intampla cu Maldivele, “o semintie” de
aproximativ 1.200 de insule, scaldate de niste ape care, potrivit
specialistilor, contin cea mai bogata viata marina din lume. 80%
dintre aceste insule se afla cu aproape un metru peste nivelul
marii si sunt pandite de un risc tragic: cresterea continua a
nivelului oceanului, fenomen cauzat de incalzirea globala. In
timpul tsunami-ului din 2004, care a afectat intreaga
infrastructura a tarii, multi atoli din zona au disparut definitiv
de pe harta lumii.

Zapezile de pe
Kilimanjaro
Considerat cel mai inalt munte din Africa (6.021 m), Kilimanjaro
are un varf (cel vestic) caruia localnicii ii spun, nu intamplator,
Masai Ngaje Ngai, adica Salasul lui Dumnezeu. Aerul sau de templu
al transcendentului e intretinut si de hlamida imaculata de zapada
care ii imbraca, indiferent de anotimp, piscul. In ultimii ani,
acest acoperamant alb si-a restrans treptat dimensiunile, din
pricina aceleiasi incalziri globale. Specialistii spun ca ghetarii
care pareau eterni vor deveni, in doar cincisprezece ani,
istorie.

Marele Zid
Chinezesc
Cele mai vechi segmente din acest monument, probabil cel mai
autoritar simbol al Imperiului de Mijloc, dateaza din secolul al
V-lea i.Hr. Frontiera semeata si edificiu de aparare, singurul
artefact uman vizibil din spatiul cosmic, Zidul a fost consolidat
in vremea dinastiei Ming (secolul al XIV-lea). Astazi, aproape doua
treimi din cei 6.400 de kilometri care reprezinta distanta de la
granita cu Coreea si pana in desertul Gobi au fost distruse de
eroziune si de dezvoltarea necontrolata a regiunilor din
preajma.

Luxor,
Egipt
Datand, aproximativ, din veacul al XIV-lea i.Hr., complexul Luxor
de pe malul apusean al Nilului – care include Valea Regilor, Valea
Reginelor, precum si mai bine de 40 de temple si monumente funerare
- este amenintat nu doar de ravagiile turismului si de rapacitatea
“pradatorilor” de vestigii arheologice, ci si de catre insusi
fluviul sacru. Constructia barajului de la Aswan, in urma cu 40 de
ani, a prilejuit infiltratii masive de apa, care au erodat vechile
fundatii si au acoperit numeroase morminte.

Machu Picchu,
Peru
Stravechea cetate incasa este pe cale sa devina o victima a
propriei sale popularitati. Ruinele, descoperite de istoricul
american Hiram Bingham in 1911, au devenit cea mai populara
atractie turistica peruviana din ultima vreme. Traficul urias
(circa un milion de vizitatori anual) a provocat destabilizarea si
chiar prabusirea unora dintre fundatiile de piatra. In plus,
dezvoltarea zonala – consecinta a valului de vilegiaturisti -
ameninta mediul alpin in care a fost edificata cetatea.

Triunghiul de coral,
Indonezia
In acest spatiu au fost descoperite mai bine de 3.000 de specii de
pesti si circa 600 de varietati de corali, adica aproximativ 75%
din totalul cunoscut pana asazi. Acest ecosistem paradisiac se
confrunta cu doua probleme severe: pescuitul excesiv si pescuitul
distructiv (care foloseste, pentru uciderea pestilor, explozibili
sau otravuri). Consecinta acestor actiuni criminale este nu doar
disparitia vietatilor acvatice, ci si distrugerea habitatului
lor.

2012 in patrimoniul umanitatii

De septem orbis miraculis, carte
atribuita lui Philon din Bizant (secolul III i.Hr.), a alaturat,
pentru eternitate, sapte dintre cele mai desavarsite monumente
nascute, in zorii istoriei, de mintea si iscusinta omeneasca. O
salba de minuni intocmita dupa niste criterii explicite: marimea,
frumusetea, performanta tehnica. Cum era firesc (asta daca admitem
ca firescul se poate acomoda cu ideea de miracol), lista acestor
ispravi a sporit o data cu trecerea timpului si a ajuns sa
marturiseasca spectaculosul, excelenta, titanicul, supraumanul
altor si altor monumente, in numeroase colectii, fiecare cu
criteriile ei de selectie, cu aspiratiile si larghetea sau
severitatea sa.
Unele dintre ele au ajuns chiar pana la cifra de 1.000. Nu mai
mult, ca sa nu deprecieze ideea de exemplaritate, nu mult mai
putin, pentru ca spiritul uman, in lipsa lui de tihna, a creat
neobosit vreme de 2.000 si mai bine de ani, de la data consemnarii
lui Philon, si a impins constant performanta spre parametri
superiori, facand practic imposibila lasarea deoparte a unuia sau a
altuia dintre gigantii frumusetii care jaloneaza harta lumii.
Cum pariurile oamenilor care au vrut sa atinga
perfectiunea au fost facute fie cu insondabila divinitate, fie cu
manifesarea ei sensibila, natura, lista minunilor lumii din marele
Muzeu al Planetei a fost completata, in decursul timpului, cu cele
mai spectaculoase creatii naturale (de la conurile
Cappadociei, la lacurile Keli Mutu, cheile Taroko, muntele Fuji,
raul Kali Gandaki, golful Phangnga sau Marele Canion).
Aceasta lista mixta care, potrivit logicii progresului, ar fi
trebuit largita continuu, iata ca, in anii din urma, a inceput sa
se diminueze. Oricat de multe sunt si vor fi cladirile a caror
inaltime se razboieste cu muntii, oricat de ample vor fi
structurile faraonice proiectate de cei mai cutezatori arhitecti,
unele dintre cele existente raspandesc deja mirosul ruinelor si
cunosc amenintarea neantului. Daca natura pare, uneori, ca vrea sa
se rafuiasca, simbolic, cu oamenii, rapindu-le roadele muncii si
ale inchipuirii, asa cum e cazul Venetiei, unde marea surpa
neostenit peretii si mesteca din ce in ce mai infometata
structurile de rezistenta ale cladirilor, de cele mai multe ori
oamenii sunt cei care naruie edificiile naturii, din neglijenta si
graba sau pentru ca le lipseste sentimentul sacrului si o scara
stabila a valorilor.
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca isi vandalizeaza propriile
creatii, cu o inconstienta care se cere curmata rapid. Situatiile
pe care vi le-am infatisat in paginile precedente sunt doar cateva
dintre cele aflate pe lista de interventie a organizatiilor care se
simt responsabile pentru patrimoniul umanitatii. Dincolo de
iminenta tragediei lor, respira, asa cum se poate vedea din
imagini, o glorie care, mai presus de oameni, se incapataneaza sa
nu moara.
Sursa: Descopera.ro

Neurogeneza si moartea neuronilor

2011-06-23T14:12:00.000+03:00

Neurogeneza (nasterea neuronilor) este procesul prin care neuronii sunt generati. Neurogeneza este activa in perioada pre-natala si este responsabila pentru popularea creierului cu neuroni.
Pana recent, se credea ca neuronii nu se regenereaza. La varsta foarte frageda se nasc noi neuroni pentru a ajuta construirea unor cai numite circuite neurale. Oamenii de stiinta credeau ca o data ce un circuit este realizat si se afla in locul potrivit, adaugarea unor noi neuroni ar putea intrerupe curgerea informatiei si ar putea rupe sistemul de comunicatie al lor.
In 1962, Joseph Altman a pus la indoiala acesata credinta atunci cand a observat nasterea neuronilor in hipocampus la un soarece adult. Neurogeneza era inca prezenta si la adulti. Mai tarziu, el a sustinut ca neuronii nou nascuti migrau din locul de unde se nasteau, din hipocampus, in alte regiuni ale creierului. In 1979, un alt om de stiinta, Michael Kaplan, a confirmat descoperirile lui Altman, iar in 1983 a descoperit ceulele precursoare la un mamifer adult.
Aceste descoperiri despre neurogeneza in creierul adult au fost surprinzatoare. La sfarsitul anilor 80, un cercetator a incercat sa inteleaga cum pot invata pasarile diverse cantece. Intr-o serie de experimente, Fernando Nottebohm si echipa sa, au aratat ca numarul neuronilor la niste canari masculi a crescut in timpul sezonului de imperechere. Exact in aceasta perioada pasarile invatau noi cantece pentru a atrage femele.
Nottebohm sustinea ca acei neuroni noi au facut posibila invatarea. Prin neurogeneza, pasarea reusea sa tina minte si sa invete, lucru ce putea fi posibil si la mamifere.
Alti oameni de stiinta au gasit aceasta afirmatie ca fiind exagerata, si nu era o regula pentru a se aplica si la mamifere. Insa Elizabeth Gould a descoperit ulterior, dovezi ale neuronilor nou nascuti in creierul unor maimute. Fred Gage si Peter Eriksson au aratat ca acelasi lucru se poate intampla si in creierul uman.
Se pare ca neurogeneza functioneaza si la adulti, sau cel putin doar in anumite zone ale creierului. Neuronii se nasc in permanenta predominand in doua regiuni ale creierului: in zona subventriculara, unde celulele noi migreaza catre bulbul olfactiv si in zona subgranulara, parte din hipocamp. Multe dintre celulele noi nu supravietuiesc si mor, insa altele reusesc sa se integreze si sa devina functionale in tesutul care le inconjoara.
Pentru unii cercetatori ai neurostiintei, neurogeneza la adulti este o teorie inca nedemonstrata.

Nasterea

Neuronii sunt nascuti in zone ale creierului bogate in celule precursoare ale lor. Acestea sunt numite si celule stem neurale. Aceste celule au potentialul de a genera majoritatea – daca nu toate – tipurilor de neuroni si de celule gliale ce se gasesc in creier.
Cercetatorii au observat cum se comporta aceste celule in laborator.
Stiinta celulelor stem este una noua si in permanenta evolutie, o data cu descoperirea unor noi lucruri. Insa cercetatorii au reusit sa descrie cum se nasc neuronii din aceste celule stem neurale, iar modelul seamana in principiu cu un arbore genealogic.
Celulele stem neurale se inmultesc prin diviziune. O celula se divide dand nastere la doua celule, iar acestea la randul lor, se divid dand nastere la patru celule.
Atunci cand o celula se divide, se spune ca se diferentiaza. Diferentierea inseamna ca o celula noua este specializata mai mult in forma si functie.
In timp ce o celula da nastere la astrocite, in final, altele vor produce neuroni sau oligodentrocite.

Migratia neuronilor

O data ce un neuron este nascut, el trebuie sa calatoreasca pana in locul potrivit. Dar de unde stiu acestia unde trebuie sa ajunga si ce ii ajuta sa ajunga acolo?
Oamenii de stiinta au observat ca exista cel putin doua metode diferite prin care neuronii calatoresc. Unii neuroni migreaza urmand fibrele lungi ale unor celule numite glia radiala. Aceste fibre se intind din straturile interioare ale creierului pana in cele exterioare. Cu ajutorul lor, neuronii se agata de aceste fibre pana ajung la destinatia finala.
Neuronii pot calatori folosind si semnale chimice. Cercetatorii au descoperit molecule speciale pe suprafata neuronilor, care se leaga cu alte molecule asemanatoare de celulele gliale din apropiere sau de axoni. Aceste semnale chimice ii „indruma” pana la destinatie.
Dar nu toti neuronii ajung cu succes la destinatie. Cercetatorii au aproximat ca doar o treime ajung unde trebuie. Restul fie nu se diferentiaza, fie mor si dispar in primele 3 saptamani din faza migrarii.
Alti neuroni supravietuiesc calatoria insa sfarsesc intr-un loc unde n-ar trebui sa fie. Mutatiile la nivelul genelor care controleaza migratia creaza grupuri de neuroni care nu se afla unde trebuie, provocand diverse disfunctii precum epilepsia la copii, retard mintal, sau este posibil sa provoace chiar si schizofrenia sau dislexia.

Diferentierea

O data ce un neuron ajunge la destinatia finala, se pune in functiune. Acesta este ultima etapa a diferentierii si este cel mai putin inteleasa din toata neurogeneza.
Neuronii sunt responsabili pentru transport si pentru asimilarea neurotransmitatorilor – pe neurotransmitatori se bazeaza informatia si comunicarea dintre doua celule.
Depinzand de locatie, un neuron poate sa ia functia unui neuron senzorial, neuron motor, sau interneuron, trimitand si primind anumiti neurotransmitatori. Un neuron depinde de semnalele altor celule, precum astrocitele, ce determina forma si locatia lor, ce tip de transmitatori sa produca si cum sa se conecteze la alti neuroni.
Aceste celule nou nascute realizeaza celule neurale – sau cai de comunicare intre doi neuroni – care se vor afla in acelasi loc pana in perioada cand individul devine adult.
In creierul unui adult, circuitele neurale sunt deja realizate iar neuronii trebuie sa gaseasca o cale sa se potriveasca in retelele deja create. Cercetatorii banuiesc ca astrocitele ar putea juca un rol similar si in creierul unui adult.
O data ajuns la locul potrivit, neuronii dezvolta un axon si dendrite cu care se conecteaza la alti neuroni din jurul lor.

Moartea neuronilor

Desi neuronii sunt celulele cele mai longevive, foarte multi dintre ei mor in perioada migrarii si diferentierii. Unele boli sunt provocate de moartea prematura a neuronilor.
La Parkinson, neuronii care produc dopamina (un neurotransmitator) mor, iar creierul nu mai poate controla corpul.
La sindromul Huntington, o mutatie genetica cauzeaza o supra-productie a unui neurotransmitator numit glutamat, ce omoara neuronii din ganglionii bazali.
La sindromul Alzheimer, proteinele se depun in jurul neuronilor din neocortex si hipocamp, regiuni ce controleaza memoria. Acesti neuroni ajung sa piarda legatura cu restul retelei de neuroni si in cele din urma mor. Oamenii ce sufera de acest sindrom pierd capacitatea de a memora si abilitatea de a face diverse lucruri.
Loviturile puternice la cap pot omori imediat neuronii, sau ii pot omori lent, daca legaturile au fost intrerupte. Astfel oxigenul si nutrientii de care au nevoie pentru a trai nu mai pot ajunge la acestia.
O vatamare a coloanei vertebrale poate intrerupe comunicarea intre creier si muschi. Neuronii care au pierdut legatura pot supravietui, insa isi pierd capacitatea de a comunica.
Cercetarile continua, iar creierul nu inceteaza sa ne uimeasca prin complexitatea lui. Cu ajutorul descoperirilor, oamenii de stiinta spera ca vor gasi noi metode pentru a trata diverse boli si sindroame care afecteaza viata a milioane de oameni.
Un studiu recent a aratat ca celulele stem neurale pot genera multe tipuri de neuroni gasiti in creier si in sistemul nervos. Invatand cum sa manipulam aceste celule stem in laborator pentru a da nastere unor diferite tipuri de neuroni, ar putea implini un vis demult neimplinit: producerea de noi neuroni pentru a-i inlocui pe cei afectati sau care au murit prematur.sursa:ropo.ro

Ordinul Templului Solar

2011-06-23T14:09:00.002+03:00

Intre 4 si 5 octombrie 1994, intr-o noapte cu “luna neagra” (eclipsa de luna), un urias incendiu a atras atentia asupra doua proprietati situate in munti, in aproprierea Genevei, apartinand OTS.
De sub ruinele fumegande ale fermei de la Cheiry, autoritatile elvetiene aveau sa extraga 23 de corpuri invelite in lungi pelerine cavaleresti, iar in subsolul complexului de la Salvan alte 25 de trupuri carbonizate. Lor li se vor dauga inca 5 morti descoperiti intr-o resedinta din Morin Heights, in Canada, apartinand aceleiasi formatiuni (printre acestia din urma un prunc de cateva luni). 23+25+5 egal 53. In realitate ar fi trebuit sa fie 54 (numar simbolic). Dar, din pricina ostenelii si nervozitatii marilor executori, a intervenit o zapaceala. Un presentiment a determinat ultima persoana – catusi de putin hotarata sa moara – atrasa la Salvan sub un pretext oarecare, sa o ia la goana. Este vorba despre un membru de baza care s-a grabit sa-si expuna trairile personale in cartea intitulata Al 54-lea. Autorul atragea atentia asupra unor foarte probabile repetari ale acestor plecari in grup, numite, in limbajul ocult OTS “tranzitie” – spre Sirius, o planeta dubla pe planisfera cosmica si cunoscuta de astrologi din Antichitate.
54 este numarul unei prime cete de Templieri (printre altele, OTS se cataloga si neotempliera) – care in urma desfintarii Ordinului lor, refuzand sa se dezica si sa-i tradeze secretele, au fost arsi pe rug la 10 mai 1310. Dar totalul cavalerilor-monahi dati atunci prada flacarilor de Filip cel Frumos pare sa fi fost de 138 (o cifra surprinzatoare de mica fata de ecoul starnit in lume de aceasta moarte provocata). Iar un alt numar important pentru o seama de esoteristi este 144, rezultat al unei tenebroase speculatii. Si intr-un caz, si intr-un altul, se poate deduce ca o seama de “calatori spre lumea cealalta” – voluntari ori ba – mai lipseau la socoteala. Oricine au fost ei, se stiau asteptati.
Pe de alta parte, in chip straniu atat pentru initiati cat si pentru profani, cei decedati in octombrie 1993 nu fusesera nici hippy, nici drogati, nu proveneau dintr-o patura sociala usor maniabila, inculta a societatii, ci, dimpotriva, erau in mare parte oameni cu studii universitare, artisti, inalti functionari (si familiile lor), printre cadavrele de la Salvan descoperindu-se chiar doi dintre cei trei Superiori ai asa-zisei Sinarhii a Templului. Este vorba de Jo Di Mambro, fondator si Imperatorul OTS precum si de Marele sau Maestru, medicul homeopat Luc Jouret. Acuzati la inceput de catre anchetatori si presa de venalitate si escrocherie, s-a dovedit ulterior – dincolo de unele incriminari justificate – ca nu fugisera, ci isi asumasera riscul experimentarii practice a tehnicii magice propovaduite de ei, nesustragandu-se fizic “tranzitului”.
In ciuda tuturor acestor avertizari implicite si explicite si in pofida evidentei ca – pesemne in vederea respectarii unei simbolistici numerologice – nu toate plecarile catre Sirius se petrecusera fara violenta, unii fiind “ajutati” (opt gloante in cap sau pungi de plastic) politiile respective au incercat sa musamalizeze cazul, expunandu-l doar sub aspectul penal.
Insuficienti pregatiti, anchetatorii primului “tranzit” s-au ferit sa se angajeze intr-o cercetare de tip esoteric. Ei au neglijat cu totul documentele lasate multa vreme “in bataia vantului” in cele doua temple subterane crutate miraculos de flacari. Iar presa nu a dat nici pana azi publicitatii cele cinci – uneori sase – texte cunoscute sub titlul general de Testament pe care Jo Di Mambro si Luc Jouret avusesera grija sa le difuzeze post-mortem, prin intermediul unui “adept”, in peste o suta de exemplare.
A urmat cel de-al doilea eveniment-soc: la 21 decembrie 1995, intr-o poiana situata de asta data in masivul francez Vercors, mai exact in punctul numit Borta Diavolului (Le Trou du Diable), nu departe de Stanca Vulturului (Le Rocher de l’Aigle), au fost gasite, asezate in stea si invaluite in pelerinele albe de ceremonie numite in vocabularul OTS “talare”, alte 16 trupuri carbonizate (in realitate 15+1) ale unor adepti, porniti sa-i prinda din urma pe calatorii primului “tranzit”. Descoperiti o data cu solstitiul de iarna, ei pronisera insa cu sase zile inainte: la 15 decembrie. Intr-o noapte in care aspectele lunii li s-au parut mai transforabile pentru “transfer”.

A avut loc o a treia tranzitie in Canada in timpul echinoctiului de martie.
De ce martie ? Fiindca aceasta luna reprezenta pentru multe religii din Antichitate renasterea ciclica a naturii si inceputul anului. De asemeni, fiindca la 14 martie 1244 200 de Perfecti, elita catharilor, asediati de societatea neintelegatoare, au preferat sa-si dea singuri foc! Si, deoarece, tot in aceeasi luna a fost ars Marele Maestru Templier Jacques de Molay.
Tot in aceste zile, adeptii sarbatoreau nasterea lui Emanuelle Di Mambro, fiica lui Jo, declarata de el “copil cosmic”, adica nascut fara act sexual, prin “theogamie”. Conseciinta directa:sinuciderea celor 5 s-a petrecut intre 21 si 22 martie 1997 – o noapte cu totul extraordinara deoarece solstitiul coincidea cu o eclipsa de luna si cu trecerea cometei Hale-Bopp, vizibila pe firmamentul terestru doar o data la 25 de secole.
Deocamdata numarul incercarilor ar fi ajuns la 74. Deocamdata…
Cele relatate mai sus nu au scopul de a decripta in amanunt mesajele codate si simbolistica acestor, evident, partizani ai vietii ca energie si ai transmigratiei: pe baza acestor “extremisti ai ocultului” se pot scrie carti intregi.
“Jocul cu demonii”, amalgamul, manipularea nesabuita a Magiei Ceremoniale, reprezinta un pericol imens. Pentru ca, evident, tinta finala a membrilor OTS nu a fost si nu este – asa cum s-a spus – banul sau acapararea Puterii, nu in orice caz in sensul lumesc al cuvantului.
Ei nu erau leali fata de o credinta definita de vreo Biserica actuala. Scopul lor era imaterial, ocult, iar metodele incropite de ei in diferite locuri raman magice. Ca un adevarat bumerang, arma aceasta, azvarlita in vazduh fara discernamant, s-a intors impotriva celor ce o manuiau, distrugandu-i.
Nu va avantati spre Oceane ramase neexplorate dintr-o simpla curiozitate, avansati doar daca simtiti o adevarata chemare launtrica. Adevarata Magie, asemeni alchimiei si hermetismului, este destinata doar celor alesi. O data ce incepi acest drum, mergi sau mori.sursa:ropo.ro

Derinkuyu – orasul subteran

2011-06-23T14:07:00.002+03:00

Derinkuyu este un oras antic subteran construit pe mai multe nivele în districtul Derinkuyu în provincia Nevuehir, Turcia. Cu 13 etaje se extinde la o adâncime de aproximativ 85 m, a fost suficient de mare pentru a adaposti mii de oameni, împreuna cu animalele lor si magazii cu alimente. Acesta este cel mai mare oras subteran excavat în Turcia si este parte a unei retele complexe de mai multe orase subterane gasite in intreaga Cappadocia.
Deoarece nu putem data prin metode traditionale piatra din care sunt facute, este greu de datat vârsta rerala a orasului subteran.
Derinkuyu a fost descoperit pentru prima data in anul 1963 atunci când un zid de pestera a fost deschis dezvaluind o trecere spre un oras subteran vechi de mii de ani la mai mult de 280 de metri adâncime. Descoperit din greseala de un locuitor, orasul fusese excavat de hititi in jurul anului 1400 d. Hr.
Orasul subteran de la Derinkuyu ar putea fi închis din interior cu usi de piatra imense, care pot fi deschise numai din interior. Ne intrebam oare ce i-a convins pe acei oameni sa se mute in subteran si sa se baricadeze in acest mod?

Complexul dispune de un total de 13 etaje care merg adânc în pamânt, cu peste 50 de puturi de ventilatie – arbori mici de ventilatie care aduc aer chiar si la cele mai ascunse niveluri. Hornurile de ventilatie erau foarte bine ascunse si protejate putand folosi si pentru a transporta apa satenilor din adancuri. Fiecare etaj ar putea fi închis separat cu usi imense circulare din piatra cantarind pana la 500 de kg.
Orasul ar putea gazdui aproximativ 30.000 de oameni si are toate facilitatile obisnuite aflate în alte complexe subterane în Capadocia, cum ar fi prese de vin si ulei, grajduri, beciuri, camere de depozitare, o scoala, cantine si capele. Între nivelurile al treilea si al patrulea este o scara verticala. Acest pasaj duce la o biserica in cruce la cel mai jos nivel.
Primul construit în roca vulcanica moale din regiunea Cappadocia, eventual de frigieni în secolele al VIII-lea pana in al VII-lea i. Hr, conform departamentului turc al culturii, orasul subteran de la Derinkuyu a fost extins în epoca bizantina. Orasul a fost conectat cu alte orase subterane prin miile de tuneluri.
Pana in aceasta zi, nimeni nu este sigur de modul în care a fost creat si care a fost scopul sau initial.
Oamenii de stiinta cred ca a fost o ascunzatoare pentru primii crestini care au scapat de persecutia Imperiului Roman. Unele lucruri descoperite în aceste asezari subterane fac parte din perioada bizantina Mijlocie, intre secolele al V-lea si al X-lea i.Hr. Este speculat ca numarul de asezari subterane, în general, utilizate pentru refugiu si în scopuri religioase, a crescut in aceasta perioada. Comunitatile crestine din regiune poate s-au refugiat, închizand usile cu masive pietre de moara, când au fost supuse la raidurile arabe care au început în secolul al VII-lea.
Provincia Nevuehir are mai multe orase istorice subterane. Orasele si structurile sunt sculptate în formatiuni geologice unice. Ele au fost folosite de crestini ca ascunzatori în timpul vremurilor de persecutie si de raiduri. Locatiile sunt acum atractii turistice arheologice. Ele ramân, în general, neocupate. Un exces de 200 de orase subterane care contin cel putin doua niveluri au fost descoperite în zona dintre Kayseri si Nevsehir. Aproximativ 40 dintre ele contine un minim de trei sau mai multe niveluri. Orasele de la Kaymakli si Derinkuyu, sunt doua dintre cele mai bune exemple de structuri de locuit subterane.sursa:ropo.ro

Adevarata origine si istorie a tiganilor

2011-06-23T14:06:00.000+03:00

Tiganii sunt un grup etnic ce poate fi gasit aproape in toata lumea.
In Europa, cele mai importante si numeroase grupuri traiesc in Romania, Macedonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Grecia, Spania si Serbia. In Asia, mai ales in Turcia, Caucaz, Iran si India. Tiganii au migrat chiar si in America si nordul Africii.
Se presupune ca numele de “tigani” provine din grecescul “athinganoi” tradus “a nu se atinge”. In alte limbi se spune zingari, tsigans, zigeuners, cigani sau cikani.

Originea tiganilor

Dupa cercetari pe esantioane de populatii tiganesti din intreaga Europa in 1940, savantii straini clasifica ca predominanta in cadrul indivizilor respectivi, grupa de sange de tip B ceea ce inca o data inradacineaza ideea ca originea tiganilor este straina de Europa, acestia provenind din cadrul continentului asiatic.
Tiganii erau o secta din Bizant care practicau izolationismul, iar limba lor fiind similara cu alte limbi indiene precum hindi.
Tiganii sunt originari din nord-vestul Indiei si nord-estul Pakistanului. Ei faceau parte din casta Ksatriya a rajpuitilor. In 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost infrante in Batalia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. Dupa infrangerea suferita in lupta cu Mohamed Ghur, clanul razbonic nord – indian Rajput (casta Ksatrya), ar fi plecat impreuna cu familiile spre tinuturile arabe si turce, iar mai apoi in Europa.

: Migratia tiganilor in Europa

Istoria tiganilor

Tiganii au migrat in Iran si in Asia mediteraneana, incepand din secolul V, apoi in Imperiul Bizantin in secolul IX, de unde au patruns in sud-estul si centrul Europei (secolele X – XIV), ca si in nordul Africii. In secolul XV au patruns in Europa apuseana (in special in peninsula iberica) iar din secolul XIX in cele doua americi.
Unii cercetatori considera ca au existat mai multe valuri de migratie din India. Si astazi exista triburi nomade sau semi-nomade in India, sustinand teoria ca romii au fost nomazi de la inceput, au parasit India in timpul unei invazii si apoi au fost impinsi inspre Europa de razboaie si invazii ulterioare. O alta teorie considera romii ca fiind o casta de razboinici adunata sa lupte cu invadatorii musulmani, care a parasit India ulterior.
Limba tiganeasca are importante influente persane si armene, ceea ce dovedeste trecerea tiganilor prin aceste tari. Se pare ca din Armenia (probabil datorita invaziei turce), tiganii s-au despartit in trei grupuri, mergand inspre nordul Marii Negre, sud (pana in Egipt) si vest spre Imperiul Bizantin. Tiganii care au mers spre Imperiul Bizantin sunt cei care urmeaza sa se raspandeasca in toata Europa. Abundenta de cuvinte din limba greaca sugereaza o prezenta relativ indelungata in Imperiul Bizantin. Probabil datorita invaziei turce (din nou), tiganii au intrat in Balcani in secolul al XIV-lea, si dupa cucerirea balcanilor de catre fortele otomane unii au patruns in vestul Europei.
In Europa, tiganii au fost tinuti in sclavie in Balcani (in special Moldova si Tara Romaneasca), ori si-au continuat calatoria raspandindu-se in toata Europa, din Spania (1425) pana in Finlanda (1597). Pentru a obtine permise de trecere prin tarile din apus, unii tigani au pretins ca sunt crestini din Egipt veniti in pelerinaj (iar mai apoi, cand nu au putut sa le obtina, au falsificat astfel de permise). Acest lucru, asociat cu infatisarea lor straina, duce la denumirea engleza de “gypsy” si cea spaniola de “gitano”, de la egiptean.

Meseriile tiganilor

Ghicitul
Tiganii au avut mereu o aura misterioasa, inca de la venirea lor in Europa. Odata asociati cu o lume misterioasa a magiei, ghicitul li se potrivea perfect. Totodata, ghicitul era o modalitate simpla de a castiga bani. De-a lungul timpului, tiganii au folosit multe metode de ghicit, de la boluri de cristal, carti de tarot, pana la numerologie (interpretarea numerelor) si cititul in palma.
Totusi, o explicatie mai rezonabila este ca adevarata pricepere a ghicitoarelor este remarcabila lor abilitate de a judeca caracterul omului si a vedea ce-si doreste acesta. Adevarul e ca oamenii tin minte ce se indeplineste si uita ce nu se indeplineste.
Pentru a multumi clientii, ghicitoarele prezic deseori un viitor favorabil. Dar pentru a trezi interesul, ele ii previn de multele pericole care le stau in cale, care pot fi prevenite, desigur, tot de ele. Ca o regula, ghicitoarele nu folosesc ghicitul cu alti tigani. In comunitatea lor, tiganii au alte modalitati de a prezice viitorul si de a vindeca. Tiganii poarta deseori amulete si talismane norocoase, pentru a preveni necazurile, spiritele rele si boala.
Muzica
O alta meserie este cantatul. Tiganii sunt, probabil, cel mai bine cunoscuti datorita muzicii lor. Exista numeroase izvoare istorice care mentioneaza muzicieni tigani cantand pentru regi si imparati. De asemenea, in tot estul europei, tiganii au fost intotdeauna preferati pentru evenimente ca nunti sau sarbatori. In multe instante, statutul de muzicieni de valoare le-a permis tiganilor sa aiba privilegii greu de obtinut altfel. Spre exemplu, desi ei erau inca vanduti ca sclavi in secolul al XIX-lea in Moldova si Tara Romaneasca, muzicienii tigani de prestigiu din Transilvania imperiului Austro-Ungar aveau un rol important in comunitatile satesti si se bucurau de unele privilegii de care taranii romani nu se bucurau.
Negustori si crescatori de cai
Tiganii nu au fost priceputi doar la cantat. Alte meserii traditionale ale tiganilor? Ei au fost cunoscuti ca crescatori si vanzatori de cai din vremuri stravechi. Caii au fost intotdeauna un important factor economic in viata lor, esentiali pentru stilul de viata nomadic, fiind ingrijiti si tratati ca atare. De altfel, tiganii erau apreciati si de gadje pentru priceperea lor de a trata bolile cailor. Pe vremuri in satele romanesti, cand se imbolnavea o vaca oamenii se duceau cu ea la veterinar, dar cand se imbolnavea un cal ei se duceau la un tigan priceput. Deseori, tiganii cumparau un cal bolnav la un pret foarte mic, aveau grija de el, si cand acesta era din nou intr-o conditie buna, il vindeau la un pret mult mai mare. De aici iese o alta meserie, negustoritul. Unde sunt destul de priceputi la tocmit.

Tiganii in Romania

In tarile romane sunt semnalati in secolul XIV, fie ca mestesugari liberi organizati in satre, fie ca robi. In Evul Mediu, majoritatea tiganilor din tarile romane erau robi boieresti, domnesti sau manastiresti, ocupatiile lor principale fiind acelea de caldarari, fierari, aurari, spoitori sau cantareti.
In secolul XIX, sub influenta ideilor liberale ale revolutiei de la 1848, toti oamenii au fost declarati liberi si egali, robia tiganilor fiind definitiv abolita in 1856.

Cand, cum si de ce au migrat tiganii in Europa?

Migratia efectiva a tiganilor in Europa a inceput in secolul XIV odata cu cucerirea de catre turci a portului grecesc Gallipoli. De altfel ascensiunea triburilor nomade indiene a fost strict legata de victoriile turcesti si de faurirea puternicului Imperiu Otoman, tiganii prosperand in interiorul lui.

Vanatoarea de tigani

“Vinatoarea de tigani” se produce, in aceeasi perioada, in mai multe state. Un bon de plata, din 7 mai 1737, arata ca un ‘vinator de tigani’ dintr-un sat austriac era remunerat cu 52 de coroane (7 fripturi de vita, 28 coroane; 6 masuri de vin, 18 coroane; paine, 6 coroane). Un secol mai tirziu, in Jutland, arhivele vorbesc de o vinatoare in care au fost ucise 260 de persoane, inclusiv ‘o tiganca cu copilul ei’. In tarile scandinave, in 1560, se interzice botezarea si inmormintarea rromilor, iar in 1637, rromii gasiti pe acele teritorii puteau fi ucisi fara judecata. Ordonante similare, decretate in secolele XVIII – XIX, au ramas valabile pina in 1954. In Norvegia, intre 1687 si 1845, tiganii (tatere) trebuiau arestati, bunurile confiscate si sefii lor executati. In Danemarka, in 1536, 1554, 1561, 1570, 1574, tiganii surprinsi in teritoriu erau condamnati la munca fortata, iar din 1589, in prealabil, seful grupului era executat. In 1683 se interzice navigatorilor de a lua la bord tigani, iar din 1708, tiganii sunt incarcerati. In Elvetia, intre secolele XVI – XVII, ‘cei fara tara’ erau torturati, iar din 1580, oricine putea sa-i ucida. Din 1646, dreptul de a ‘lichida, prin bataie sau impuscare’ este institutionalizat prin ordonanta.

Holocaustul tiganilor

Prima reactie a puterilor publice fata de tigani este, in general, una de respingere, de expulzare. In Germania sint vinati, la Frankfurt, in 1449, iar la sfirsitul secolului, respingerea devine globala: Reichstag-ul, reunit la Landau si Friburg, in 1496, 1497, 1498, ii declara pe tigani ’spioni in solda turcilor’, ‘aducatori de ciuma’. Sint acuzati de brigandaj, vrajitorie si furt de copii.
In Romania
Autoritatile romane si Conducatorul Antonescu i-au deportat pe tigani in Transnistria, dar masurile anti-evreiesti, ca si cele impotriva bulgarilor, maghiarilor si, fireste, tiganilor, se regasesc inca de la infiintarea statului roman modern.
Jean Ancel, in cronograful deportarii evreilor, ‘Transnistria’, demonstreaza ca ‘toti tiganii barbati, valizi, intre 20 si 40 de ani, precum si toi evreii capabili de munca’ erau trimisi dincolo de Nistru si pusi la dispozitia germanilor.
Sonia Palty, evreica deportata in Transnistria, isi aminteste: ‘Se zvonea ca comandantul german a cerut guvernamantului roman din Transnistria sa curete malul Bugului de evrei si tigani. Tiganii fusesera si ei deportati din Romania. Erau tinuti in lagare. De-abia atunci am vazut ca pe malul Bugului, alaturi de pontonul ridicat cu citeva zile inainte, sunt sute, mii de oameni. Tigani cu corturi, cu copii, cu caini, cu caruse trase chiar de ei. Caii le fusesera luati. Asteptau inca din toiul noptii, cand ii adusesera acolo. Noi, in ghetto, nu auziseram nimic. Coloana noastra porni. Subprefectul Aristide Padure injura si lovea. Politistii ucraineni isi indesau buzunarele cu lucruri aruncate de noi. Intr-o jumatate de ora am ajuns la mal. Pe fiecare bac erau incarcati cam 60-70 tigani. (…) Tiganii erau transbordati pe malul unde ii astepta moartea. Plangeau, strigau, tipau. Si pe ei Domnul ii uitase, nu ii mai putea ajuta. Trecu un bac. Multe femei cu copii. Una, in zdrente, s-a ridicat in picioare. Tinea in brate un copil mic. Gol. A urlat ca o fiara. A ridicat copilul spre soare si l-a zvirlit in apele tulburi ale Bugului. Un urlet urias. Toate femeile de pe bac s-au ridicat in picioare si si-au aruncat copiii in apele Bugului. si, indata, s-au aruncat si ele. Unele incercau sa se inapoieze innot, pe malul romanesc. Soldatii de pe mal au inceput sa traga cu armele. Tiganii de pe ambele maluri au inceput sa urle. Padure si-a scos revolverul. A tras in plin, ucigand unul…, doi…., trei… Dar cine i-a mai numarat…?

Antropologie rasiala si genocid

Teoriile elaborate prin Rassenhygienische Forschungstelle aveau sa fie aplicate. Rasa va fi cea care va duce la solutionarea “Problemei tiganilor”.
Himmler va oferi 40 de tigani prizonieri in lagarul Sachsenhausen, profesorilor Werner Ficher si Hombeck, pentru a le da posibilitatea de a proba ca prin venele tiganilor curge sange nearian. Dupa acesti ’savanti’, peste 90% din tigani erau metisi si ateisti metisi, aveau tendinta de a contracta casatorii cu alti metisi sau, cu atat mai rau, cu germani ‘integrati’ din punct de vedere rasial.
Importanta studiului rasial este ilustrata si prin faptul ca a permis si teze de doctorat. Eva Justin, asistenta a dr.Richter, a fost interesata mai ales de descendenta tiganilor ‘foarte periculoasa pentru puritatea rasei germane’. Odata cu publicarea tezei sale asupra tarelor copiilor tigani, mii de copii au fost trimisi la Birkenau, unde au avut un destin si o suferinta egalata doar de cea a celor peste 1.500.000 de copii evrei.

“Umbla si azi prin lume, furand la drumul mare”

In 950 istoricul arab Hamza din Ispahan vorbeste despre monarhul persan Bahram Gur ce si-a incheiat domnia in jurul anului 438. De aici aflam primele marturii despre tigani cunoscuti ca zotti sau luri. Astfel regele Persiei ii va cere suveranului Indiei 12.000 de lautari care ar fi urmat sa distreze auditorii si sa se stabileasca acolo pentru a deveni agricultori si a munci pamantul primind in schimb fiecare, vite, magari si grane.
50 de ani mai tarziu in poemul epic national persan Sah (Cartea Regilor) aflam ca lurii (adica tiganii) au mancat granele si vitele refuzand munca pamantului si au fost drept urmare izgoniti de catre regele Bahram Gur. De atunci legenda spune ca tiganii: “umbla si astazi prin lume, cautand de lucru, intovarasindu-se cu cainii si cu lupii, furand la drumul mare pe timp de zi si de noapte.”sursa:ropo.ro

Piratii din Caraibe si nu numai…

2011-06-23T14:03:00.000+03:00

Pirateria de-a lungul istoriei

Inca din antichitate au fost inregistrate primele marturii: jafurile transportului de cereale din Egipt la Roma si jafurile flotei de argint spaniole din secolele XVII-XVIII. In zilele noastre se pot mentiona pirateriile din stramtoarea Malakka, (Indonezia). Asa numita “epoca de aur” a pirateriei a fost intre anii 1680-1720, fiind sprijinita de unele puteri maritime ca Anglia si Franta.
Nostalgia si literatura romantica au foarte putine lucruri in comun cu viata deosebit de grea, plina de lipsuri, si cruzimea sangeroasa a piratilor. Existau si pirati mai ingaduitori cum ar fi “Sam Cel Negru”. Cei prinsi erau de multe ori spanzurati sau decapitati, fara judecata.

Ascunzatorile secrete, insule si golfuri

Insula La Blanquilla, Venezuela, se afla in afara majoritatii rutelor comerciale, ceea ce o transforma intr-o ascunzatoare perfecta pentru piratii care se temeau de “bratul lung al legii” din Bahamas si Martinica. In secolul al XVIII-lea, piratul Black Sam Bellamy si-a amplasat tabara aici. Se pare ca nu i-a purtat noroc pentru ca nava sa, “The Whydah”, s-a scufundat langa Cape Cod, cateva luni mai tarziu. Epava a fost gasita abia in 1984. Guadeloupe. Edward “Barba-Neagra” Thatch a dat foc orasului omonim de pe insula, pe 28 noiembrie 1717. Piratul, care isi teroriza victimele tinand lumanari aprinse in barba sa stufoasa a distrus jumatate din oras si apoi a fugit cu un vas francez care transporta zahar.
Insula Roatan este inconjurata de recifuri abrupte si canale superficiale, inaccesibile vaselor mari, comerciale. Astfel, simtindu-se in siguranta, nu mai putin de cateva sute de pirati s-au adapostit aici, inclusiv piratii legendari Laurens de Graff si Henry Morgan. De aici, ei au putut ataca galioane spaniole care transportau portelanuri din Asia si argint din Peru. Conform unor zvonuri, vanatorii de comori ar fi gasit o parte din averea lui Henry Morgan pe aceasta insula, in anii ‘60, iar cealalta parte inca si-ar mai astepta noul proprietar. Localizarea arhipelagului Cayman in mijlocul canalului dintre Mexic si Cuba l-a transformat in baza perfecta pentru grupurile de pirati. Insulele exploateaza istoria lor in piraterie printr-un festival anual care are loc in noiembrie: “Saptamana Piratilor”.
Henry Morgan, Francis L’Ollonais si Pierre LeGrand s-au stabilit la Tortuga, Haiti pentru perioade mai lungi de timp. Fluxul de pirati a inceput in jurul anului 1630. Ei atacau galioanele spaniole care transportau, de data aceasta, matasuri si condimente din China.
In timpul “varstei de aur” a pirateriei, insula Saint Croixera abandonata, un petic de harta nerevendicat de vreun stat. Era perfecta pentru un adapost temporar al piratilor. In 1717, piratul John Martel si echipajul sau au fost masacrati aici de un mercenar britanic. Supravietuitorii au fost abandonati pe insula si au fost cat pe ce sa moara de foame. Ulterior, au fost gasiti inca in viata de catre alte vapoare pirateresti si au fost dusi pe Virgin Gorda. Virgin Gorda. Insula are o linie neregulata a tarmului, plina de golfulete. Printre cei care s-au ascuns aici se numara “Barba-Neagra” si William Capitanul Kidd. De asemenea, “Black Sam” Bellamy si gasca lui de nelegiuiti au avut tabara aici, chiar sub nasul unui guvernator britanic.
Insulele Pearl de pe coasta statului Panama a atras lacomia spaniolilor, printre care si Vasco Nunez de Balboa, datorita bogatiei sale in perle si aur. Peste cateva decenii, Insulele Pearl au devenit un magnet pentru tot felul de pirati care veneau aici in cautarea bogatiilor. Insula San Jose este una dintre cele mai importante din arhipelag si se afla in mijlocul Golfului Panama, la doar 90 de kilometri de Panama City.
Insula Saint Kitts a fost atacata de francezi, la sfarsitul secolului al XVII-lea, cu ajutorul britanicului William “Capitanul” Kidd. El a schimbat repede taberele furand una dintre navele frantuzesti. A navigat inspre Marea Britanie, unde a fost intampinat ca un erou pentru tradarea francezilor.
Britanicii ii incurajau pe pirati sa se stabileasca pe insula Port Royal, Jamaica si sa atace navele spaniole si frantuzesti. A functionat drept cartier general pentru pirati, pana in 1692, cand un cutremur puternic a scufundat jumatate din oras omorand mii dintre locuitori. Port Royal a fost unul dintre porturile principale din Jamaica pana la data de 7 iunie 1692 cand a fost distrus complet de un cutremur de pamant urmat de un tsunami. Orasul era asezat pe o limba de pamant formata din nisip. In timpul cutremurului au murit ca. 3000 de persoane- aproximativ jumatate din populatia orasului. Reconstruirea ulterioara a orasului a fost zadarnicita in anul 1710 de un incendiu si o serie de uragane. La data de 14 ianuarie 1907 orasul este partial distrus de un nou cutremur de pamant. In prezent pe locul orasului se afla un sat de pescari fara importanta cu ca. 2000 de locuitori. In perioada de inflorire a orasului, Port Royal a fost unul dintre cele mai bogate si mai desfranate orase din lume. Acest lucru a fost faovorizat de pozitia ei favorabila pirateriei, localitatea fiind asezata pe drumul galioanelor spaniole dintre Panama si Spania.
Pe insula Nassau, New Providence, Bahamas exista un sat de corturi. Printre acestia se numara Barba-Neagra, Anne Bonny sau Calico Jack Rackham. Aceasta a fost prima “republica” piratereasca din Caraibe, pana cand britanicii au trimis un fost pirat cu misiunea de a “curata” insula. Pana in 1725, majoritatea piratilor fugisera. Multe dintre vasele incarcate cu bogatii s-au scufundat, iar unele epave nu au fost inca gasite.

Comoara piratului Barba Neagra

Edward Teach cunoscut si ca piratul Barba Neagra, si-a petrecut numai 2 ani (1716-1718) pradand marile. Insa, aceasta scurta perioada i-a fost suficienta pentru a strange o comoara imensa. In timp ce spaniolii erau ocupati sa puna mana pe aurul si argintul din Mexic si America de Sud, Barba Neagra si camarazii sai au asteptat rabdatori, dupa care s-au napustit asupra corabiilor incarcate cu comori pradandu-i pe spanioli, cand acestia se intorceau spre Batranul Continent. Barba Neagra a devenit, in scurt timp, cel mai de temut pirat, capatand o reputatie de oportunist crud si lacom.
Povestea piratului Barba Neagra a servit drept sursa de ispiratie pentru scenaristii trilogiei Piratii din Caraibe.
Domina prin teroare asupra Indiilor de Vest si coasta Atlanticului a Americii de Nord, avand cartiere generale atat in Bahamas, cat si in Carolina de Nord. Si-a gasit sfarsitul in noiembrie 1718, cand locotenentul britanic Robert Maynard l-a decapitat si i-a atarnat capul pe corabia sa, ca trofeu. Barba Neagra a recunoscut in fata calailor sai ca si-a ascuns comoara, insa nu a dezvaluit unde. Fapt care i-a determinat pe nenumarati vanatori de comori sa o caute pana si astazi. Corabia scufundata a lui Barba Neagra, Queen Anne’s Revenge, se crede ca a fost descoperita in 1996 langa Beaufort, Carolina de Nord, insa incarcatura nu era la bord. Comoara ar putea fi ascunsa oriunde, respectiv posibil pe ins. Caraibe, in Golful Chesapeake din Virginia, sau in zecile de grote din ins. Cayman. Cert este ca nimeni nu a reusit sa o gaseasca si multi inca o mai cauta.

Pirati celebri

Henry Morgan a fost un pirat renumit englez care a trait in secolul al XVII-lea. Morgan a fost preocupat de intocmirea unui Codex al piratilor care poate fi gasit in “Archivo General de Indias” in Sevilla. Acest codex a fost transcris de “Archivo General de Indias in Sevilla” care a fost medicul lui Morgan. De exemplu daca un pirat pierdea intr-o lupta bratul drept primea 600 de piastri sau cinci sclavi. Pe acel timp cu doi piastri se putea cumpara o vaca. La fel era precizata o forma democratica de alegere a unui capitan ca si impartirea prazii. Morgan a fost un strateg iscusit, insa un marinar nepriceput, cu toate ca sub conducerea lui personala pe mare piratii n-au obtinut nici o victorie, el a fost unul dintre cei mai temuti pirati din Marea Caraibilor.
Francis Drake a fost un corsar, navigator, negutator de sclavi si inginer englez din era elisabetana. Drake a fost numit in anul 1581 cavaler de catre regina Elisabeta I a Angliei. El a fost al doilea comandant in flota engleza ce a luptat impotriva Armandei spaniole in 1588. El a murit de dizenterie dupa ce a atacat fara succes San Juan, Puerto Rico in 1596. Faptele lui sunt semi-legendare si au facut din el un erou pentru englezi, dar pentru spanioli el este asemenea unui diavol. Drake a fost cunoscut ca si “”El Draque” (Dragonul) datorita actiunilor sale. Regele Filip al II-lea a oferit o recompensa de 20 000 de ducati (cam 10 mil. de dolari dupa standardele din 2007) pentru capul lui. In timp ce in Anglia era plans, in Spania erau sarbatoare si bucurie.

Pirati si negustori de sclavi

Din 1680 pana in 1725, Madagascarul a devenit o fortareata a unor piratilor celebri; William Kidd, Henry Every, John Bowen si Thomas Tew au transformat Golful Antongil si Nosy Boraha ( St. Mary ) (o insula de 12 mile in largul coastelor Madagascarului) in baze de operatiuni. Piratii pradau corabii comerciale care aveau ruta pe Oceanul Indian, Marea Rosie si Golful Persic. Ei vizau mai ales corabii care se indreptau spre Europa incarcate cu matasuri, panza, mirodenii si bijuterii. Corabiile capturate pe ruta opusa (care se indreptau catre India) erau usurate de incarcatura lor constand in monede, aur si argint. Piratii jefuiau atat corabiile de marfa ale Indiei, care navigau intre porturile aflate la Oceanul Indian, cat si cele apartinand Companiilor pentru India de Est ale Frantei, Marii Britanii si Olandei. Flota care naviga pe ruta Surat (in India) si Mocha (de pe Peninsula Arabica) au devenit, in scurt timp, tinta preferata datorita pelerinilor musulmani instariti care adesea, in drumul lor la Mecca, duceau cu sine pietre pretioase si alte obiecte de valoare. Negustorii din India, mai multe porturi din Africa si Insula Reunion erau dispuse sa faca afaceri cu bunurile furate de catre pirati. De asemenea, marinarii prost platiti de pe vasele comerciale din Oceanul Indian nu vedeau nici un motiv de a opune rezistenta piratilor sau de a-si risca vietile. S-a ajuns, adesea, ca piratii sa isi recruteze membrii echipajului chiar de pe corabiile pe care le pradau.
In ceea ce priveste pirateria din zona Madagascarului, ar trebui sa citim povestile legendare despre un asa zis stat pirateresc numit Libertalia.

Pirati romani

Radu Theodoru a scris de corsarul Mana de Fier, aflat in slujba lui Stefan cel Mare, dar fictiunea e fictiune, ca si Spanu din Toate Panzele Sus de Radu Tudoran. Deasemenea in hrisoave apar si referiri la piratii de la Dunare.

Pirateria in zilele noastre

Pirateria in Somalia se refera la actele de piraterie care se petrec in fata coastelor Somaliei. Aceste evenimente petrecute in apropiere de Cornul Africii ameninta serios o ruta importanta internationala a navelor comerciale, ca si ajutorul acordat tarilor in curs de dezvoltare. In fata costelor somaleze in Oceanul Indian si Marea Rosie opereaza ca. o mie de pirati. Razboiul civil din Somalia creeaza conditii prielnice actiunilor piratilor bine inarmati, care sunt sprijiniti oameni de afaceri implicati in contrabada cu arme si munitie. Deoarece guvernul provizoriu somalez nu are mijloacele necesare de a impiedica aceste acte criminale, au inceput unele state de a trimite in regiune propriile nave militare.
Cauza pirateriei este determinata in parte de faptul ca regimul decentralizat somalez, care n-a reusit sa impiedice pescuitul navelor straine in apele teritoriale ale Somaliei. Pescarii somalezi au cautat sa-si faca dreptate prin alungarea navelor straine. Prin pozitia Somaliei pe drumul comercial nautic acesti pescari inarmati care la inceput au cautat impiedicarea pescuitului ilegal in apele lor, nefiind sub control guvermnamental au devenit o parte din ei prin anii 1990 pirati. Expertul kenian Andrew Mwangura afirma ca originea pirateriei se datoreaza 90 % pescuitului ilegal in apele somaleze. Atacurile piratilor incep la Mogadishu (sudul Somaliei) si se continua spre nord in Golful Aden. Cele mai multe atacuri au avut loc in regiunea Puntland din nord-estul Somaliei, in porturile Eyl, Harardheere si Hobyo. Cand s-a constatat ca pirateria este o afacere rentabila, a atras atentia afaceristilor dubiosi care au inceput sa recruteze pirati si sa le asigure arme moderne. sursa:ropo.ro

Templierii, ocrotitori ai relicvelor

2011-06-23T14:01:00.000+03:00

Ordinul Templierilor a avut parte de o ascensiune neasteptata, devenind cea mai mare corporatie internationala. Au construit temple in toata Europa, au acumulat o avere uriasa, din cauza careia imperiul lor se va prabusi. Au inventat bancile, devenind, dupa biserica, una dintre cele mai mai bogate institutii. Cu toate acestea, Ordinul s-a prabusit la fel de brusc precum a luat nastere.
In urma cruciadelor, templierii au intrat in posesia celor mai controversate si cunoscute relicve ale crestinatatii. Relicvele sunt moastele unor oameni sau diverse obiecte de cult ce apar in Noul Testament.

GOANA DUPA RELICVE

Crucea lui Iisus

Legenda crucii incepe in anul 326, cand a fost descoperita de mama lui Constantin I, Imparateasa Elena.
In locul unde se spune ca a fost inmormantat Iisus a gasit 3 cruci vechi intr-o caverna.
Nu se stie exact cum Elena a determinat care dintre ele era cea pe care Iisus a fost rastignit.
La intoarcerea Elenei, crucea a fost tinuta la Ierusalim pana in anul 614, cand Chrosroes al II-lea al Persiei a capturat Ierusalimul, ducand crucea in Persia.
Dupa 30 de ani, imparatul roman Heraclius l-a invins pe Chrosroes si a luat relicva ducand-o la Constantinopol. Mai tarziu, va ajunge inapoi la Ierusalim.
Se spune ca sfanta cruce a fost tinuta ascunsa de crestini pana in anul 1009.
Crucea a ramas in mainile crestinilor pana in anul 1187, unde in urma bataliei de la Hattin, liderul musulman Saladin a capturat-o.
In pofida eforturilor lui Richard I, in timpul celei de-a treia Cruciada, crucea ramane in mainile musulmanilor. Se spune ca au fost aduse in Europa mai tarziu de catre templieri fragmente din cruce, insa daca am aduna toate fragmentele am forma o cruce de sute de ori mai mare decat cea originala.
Desi o relicva foarte cautata in acea vreme, in ziua de astazi nu mai exista nicio dovada ca ar exista.
Bucata de lemn din crucea pe care a fost rastignit Iisus era probabil cea mai populara relicva ale acelor timpuri, dar si cel mai usor de falsificat. In perioada Evului Mediu circulau si multe falsuri. Au avut templierii cu adevarat o bucata din crucea lui Iisus? Probabil nu vom stii niciodata, insa cu siguranta aceasta s-a pierdut printre numeroasele falsuri aparute in Evul Mediu.

Capul lui Ioan Botezatorul

Ioan Botezatorul a fost decapitat, capul sau a fost adus Salomeei pe o tava. Trupul sau a fost dus in orasul Samaria (astazi Sabastya, Israel) unde ar fi fost ingropat. Imparatul roman anti-crestin Julianus Apostata (360 – 363) ar fi ars ramasitele lui Ioan Botezatorul, imprastiindu-i cenusa. Capul a fost salvat si dus in Alexandria, iar mai apoi la Constantinopol. Traseul nu s-a terminat aici, dupa 400 de ani a fost mutat de catre regele francon Pippin III in provincia Poitou (Franta).
Cavalerii templieri au marturisit ca se inchinau la un obiect neobisnuit, unii spunand ca ar fi fost capul lui Ioan Botezatorul. Au fost oare templierii in posesia acestei relicve? Misterul continua, deoarece in acea vreme circulau mai multe capete ale lui Ioan Botezatorul.
Sunt cercetatori care sustin ca templierii ar fi practicat un “cult al capului taiat”. Acuzatia aceasta este mentionata si in actul de punere sub acuzatie, redactatat inainte de arestarea templierilor din Franta, in 1307. Idolatrie, sau venerarea unor moaste, nu vom discuta aici. Capul taiat se spune ca ar fi fost defapt capul Sfantului Ioan Botezatorul. Mai exista o teorie, ca acel cap era un craniu de fetita, invelit intr-o stofa rosie pe care era o eticheta ce purta o inscriptie ciudata in latina “Caput LVIII m” (Cap 58 m).

Coroana de spini a lui Iisus

Se spune ca Templierii se aflau si in posesia “Coroanei de Spini”, purtata de Iisus cand a fost rastignit. Coroana de spini, conservata multa vreme la Constantinopol, a fost fragmentata cu intentia de a dona macar cate un spin mai multor biserici si sanctuare.
Coroana de spini a fost adusa in Europa probabil de catre Templieri, putand fi gasite mici bucati din ea in Roma, Pisa, Napoli, Barcelona, Seville, Oviedo, Catedrala de la Notre Dame, Ghent, Weverlgham, Trier si Worcester.

Sfanta Euphemia din Chalcedon

Euphemia a fost o martira a crestinatatii deoarece a murit pentru credinta ei, probabil intre anii 304 – 307 e.n.
In anul 620, din pricina invadatorilor persi, moastele Sfintei Euphemia au fost transferate la Constantinopol. Din pricina doctrinei iconoclasta, corpul Euphemiei a fost aruncat in mare, de unde a fost recuperat de doi frati pescari, Sergius si Sergonos. Acestia au dus corpul preotului local unde a fost tinut in secret intr-o cripta. Moastele a fost mai apoi transportate in insula Lemnos, iar in anul 795 au fost aduse inapoi la Constantinopol.
Mai tarziu, corpul Sfintei Euphemia a fost furat de catre Cruciati. Capul ei a fost luat de catre Cavalerii Templieri si dus in Nicosia, Cipru. Astazi se crede ca majoritatea relicvelor ei sunt tinute in basilica Sfanta Euphemia din Rovinj, Croatia.

Lada lui Iisus

A fost descoperita o lada in care se puneau oasele celui decedat.
Pe lada erau inscriptionate cuvintele: “Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus”. Acea inscriptie nu demonstreaza ca ar fi apartinut unor rude de-ale lui Iisus. Numele de Iisus, Iosif, Ioan, erau foarte populare in acea vreme.
Studiile au aratat ca acea lada corespundea perioadei in care a trait Iisus, insa textul a fost gravat mai tarziu. Cercetatorii au ajuns la concluzia ca inscriptiile apareau ca fiind noi, scrise modern de cineva ce incerca sa reproduca caractere vechi. Templierii erau in posesia a unei cruci ce se spune ca era facuta din ramasitele acelei lazi.

Crucea din bronz fabricata din ligheanul folosit de Iisus

Templierii au avut si o cruce ce se spune ca a fost fabricata din lighenul in care Iisus a spalat picioarele discipolilor sai inainte de “Cina cea de Taina”.

Lancea lui Iisus

Cunoscuta si sub numele de Sulita Destinului, se spune ca a fost folosita de catre un soldan roman pentru a strapunge pieptul lui Iisus. Precum multe alte relicve si aceasta a fost in posesia templierilor. Legendele spun ca cei ce erau in posesia lancii controlau soarta lumii. Lancea a fost ravnita de multi, printre care Napoleon Bonaparte si Hitler. Hitler a intrat in posesia relicvei, iar dupa moartea sa a fost gasita ingropata langa Nuremberg. Desi a provocat numeroase controverse, se pare ca lancea dateaza de acum 2000 de ani, din perioada lui Iisus. Anumite elemente decorative au fost adaugate anterior. Lancea se afla astazi la Viena.

Sfantul Giulgiu

Sfantul Giulgiu a fost disparut misterios pentru o perioada de circa 100 de ani. In anul 1204, in timpul celei de-a patra Cruciade, panza a disparut de la Constantinopol si nu a iesit la suprafata pana in mijlocul celui de-al XIV-lea secol. Vaticanul a declarat ca acestia l-au tinut in secret si l-au venerat. Surprinzator sau nu, perioada in care panza a fost in mainile templierilor coincide cu rezultatul datarii giulgiului.

Sfantul Graal sau “sang real”

Iosif din Arimateea s-a ingrijit de inmormantarea lui Iisus. El a colectat sangele trupului lui Iisus intr-un vas si la tinut intr-un loc secret. Aceasta intamplare nu este consemnata in niciuna din cele patru Evanghelii. Templierii ar fi descoperit acest vas dupa prima Cruciada, cand au cucerit Ierusalimul, in data de 17 iulie 1099. In acest moment, legendele se complica. Se spune ca acestia l-ar fi transformat in misteriosul si mult adoratul obiect de cult, sub denumirea de Sfantul Graal. Exista si controverse, cum ca numele acestui obiect ar fi defapt “Sang real” (sangele adevarat al Domnului) si ar face referire la sangele lui Iisus, nu la denumirea data acestei cupe sau vas.
In lucrarea Parzival, scrisa de Wolfram von Eschenbach, intre anii 1197 si 1210, Graalul este o piatra pura si luminoasa, cazuta din cer. In romanul anonim Perlesvaus, el este descris ca cinci lucruri diferite.
Nu exista o singura poveste a Graalului si nici macar un singur Graal. Poate fi un obiect pamantesc, sau pur si simplu obiectivul unei cautari spirituale.

Ceremoniile initiatice secrete

In jurul templierilor s-au format diverse legende, iar zvonurile despre ceremoniile lor secrete au creat neincredere.
Se spune ca templierii venerau in secret, cel putin, o invatatura secreta si ca Templierii ar fi devenit gnostici, incluzand filozofia elenistica in teologia crestina.
Initierea era cunoscuta sub numele de Receptie, iar cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni in randurile inchizitorilor medievali in timpul proceselor ulterioare.
Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea intregii averi Ordinului si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Membrii deveneau frati pe viata, desi unora le era permis sa se alature si pe o anumita perioada de timp. Unui om insurat ii era permis sa se alature doar daca avea permisiunea sotiei, insa nu avea voie sa poarte mantaua alba. Desi acest lucru nu era o necesitate, unii membri fiind acceptati si fara permisiunea sotiei.
Cavalerii templieri aveau pe robe o crucie rosie, simbol al martirului. Era considerata o mare onoare sa moara in lupta, fapt ce asigura un loc in rai. Era o lege de capatai care sublinia faptul ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea niciodata, decat daca steagul templierilor ar fi cazut. Acest principiu, precum si reputatia lor pentru curaj, pregatirea lor excelenta si armamentul greu, au facut din templieri una din fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.

De la bogatie la esec

Ascensiunea Ordinului
La Consiliul bisericesc de la Troyes din anul 1127, Marele Maestru Hugues de Payens impreuna cu alti patru cavaleri au pledat pentru recunoasterea Ordinului. Cel putin, acesta era motivul oficial. Insa mai aveau un scop, organizarea unor turnee pentru obtinerea unor donatii pentru Ordin, ceea ce avea sa se si intample. Acestia au plecat mai apoi, fiecare pe o alta ruta, fiind primiti in orase, ca marea speranta a crestinismului. Li s-au acordat sume mari de bani, mosii, case paduri si diverse bunuri. Templierii au dezvoltat cu timpul si numeroase afaceri pe care le-au eficientizat sau chiar revolutionat. Au inventat operatiunile bancare, care sunt valabile si astazi.
Toate aceste lucruri au facut ca Ordinul sa devina unul dintre cele mai puternice si prospere din Europa. Bogatiile lor s-au marit an de an, donatiile incetand doar la momentul caderii Ordinului.
Templierii au inzecit averile prin activitatile lor comerciale. Tot ei asigurau transportul pe mare. Nu erau numai protectori ai relicvelor ci si ale marfurilor, asigurand o protectie pe durata transporturilor.
Sursa cea mai mare de venit a templierilor era cea bancara. In fortaretele Ordinului se pastrau diverse valori, artefacte, relicve si bani, detinand in permanent un urias capital.
Templierii au avut un profit imens si de pe urma numeroaselor pelerinaje care se faceau in Tara Sfanta.
Numerosi regi cand plecau la razboi le incredintau bijuteriile si lucrurile de valoare pentru a fi pastrate in siguranta.
Capitalul templierilor circula, nu zacea in banci, chiar ofereau imprumuturi celor ce le cereau ajutorul.
Templierii au inventat “cambia”, sau biletul de plata la ordin, care se folosesc chiar si astazi.
Prabusirea Ordinului
Ordinul Templierilor a avut parte de o dezvoltare si extindere spectaculoasa, insa avea sa cunoasca si o cadere dramatica. Mamelucii din Egipt impreuna cu sultanii lor, decisesera sa alunge ultimele ramasite ale statului cruciat.
In anul 1291 au asediat Acra, iar in urma unui carnagiu nemaiintalnit crestinii au pierdut batalia. Din cei cinci sute de templieri au scapat doar zece. In urma infrangerii, a disparut si stapanirea lor in Tara Sfanta.
Mai tarziu, regele Filip avea sa puna capat Ordinului Templierilor, a caror avere era ravnita de multi.
Regele Filip al IV-lea al Frantei era indatorat puternic ordinului si era invidios pe bogatia lor, dorindu-si dintotdeauna sa si-o insuseasca. Incercand sa-i elimine, a inceput sa faca presiuni asupra papei Clement al V-lea. Filip, iar in data de 13 octombrie 1307 a arestat multi membri ai Ordinului, inclusiv pe Marele Maestru Jacques de Molay (mai jos in imagine).
Jacques de Molay a fost interogat si supus unor torturi pentru a marturisi secretele ceremoniilor templierilor. In urma torturii Jaques de Molay le-a spus ca ritualul de initiere al templului includea si “negarea lui Hristos si scuiparea crucii”.
Papa Clement, sub presiunea regelui Filip, a dizolvat cu forta intregul ordin.
Papa a dorit totusi sa afle versiunea lui Jacques de Molay si a trimis doi cardinali la Paris, in decembrie 1307. In fata cardinalilor, de Molay si-a retras confesiunile anterioare.
Averile templierilor erau foarte ravnite. Marturiile, desi obtinute sub presiune, au provocat un scandal teribil la Paris. In 22 noiembrie 1307 Papa a cerut tuturor monarhilor crestini din Europa sa aresteze templierii si sa le confiste averile.
La Paris, au fost arsi zeci de templieri. Sub presiunea lui Filip ce ameninta cu actiuni militare daca papa nu ii respecta dorintele, Clement a acceptat in cele din urma dizolvarea ordinului.
La Consilul de la Viena, in data de 22 martie 1312, ordinul a fost desfiintat printr-un decret de catre Papa.
Jaques de Molay si asociatul sau, Geoffrey de Charney au fost declarati vinovati de erezie si au fost condamnati sa arda pe rug, fapt intamplat la Paris, 18 martie 1314.
O legenda spune ca Molay, cuprins de flacari, a strigat ca amandoi – papa Clement si regele Filip – se vor intalni in curand fata lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o luna mai tarziu, iar regele Filip intr-un accident de vanatoare inainte de sfarsitul anului.
Chiar daca aceasta poveste nu este decat o legenda, dovezile istorice indica faptul ca Papa Clement V a murit la o luna dupa De Molay, iar Filip IV la sapte luni dupa aceea.
Templierii au jurat sa ramana saraci, dar au ajuns si mai bogati. Au fost prinsi si executati cand erau in plina glorie, ramanand in istorie si lasand in urma doar teorii si controverse.
sursa:ropo.ro

Burebista Celtoctonul – Nimicitorul de celti

2011-06-23T13:57:00.002+03:00

„Boerebistas, barbat get, luand conducerea neamului sau, a ridicat pe oamenii acestia ticalositi de nesfarsitele razboaie si i-a indreptat prin abstinenta si sobrietate si ascultare de porunci, asa incat, in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celti, cei ce se amestecasera cu tracii si cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe taurisci, i-a nimicit cu desavarsire…” – Strabon, Geographia.
Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia”. Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.

Pastrand proportiile, putem compara pe “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” chiar cu Alexandru Macedon… un lider ce a reusit intr-un timp foarte scurt sa ii uneasca pe cei de un neam cu el, sa supuna semintii indepartate si sa sfarseasca neinfrant in lupta o existenta demna de marile personalitati ale istoriei. Si tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odata cu el ceea ce realizase. Ucisi in urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lasat in urma imperiile pe care le creasera, acestea fiind sfasiate si impartite intre cei care le-au urmat la conducere.
Cine a fost, insa, Burebista, care au fost realizarile sale si cine au fost personajele cheie care i-au influentat decisiv actiunile, va invit sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.
Burebista – un personaj enigmatic
Aproape orice manual de istorie, in special din seria celor post-decembriste, sustinea ca Burebista, marele rege al daco-getilor s-a inscaunat rege in anul 82 i.Hr si a cazut prada unui complot al nobililor in anul 44 i.Hr., acelasi an in care isi pierdea viata, intr-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar daca nu sunt departe de adevar, astfel de afirmatii sunt, insa, nesigure. Cu siguranta ca atari probleme nu s-ar fi ridicat daca, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi pastrat macar una. Poate cea mai importanta dintre aceste lucrari, “Istoria Getilor”, scrisa de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr) sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), asa cum mai era cunoscut istoricul antic, mai exista inca in secolul al VI-lea d.Hr., dupa cum afirma un alt istoric important, gotul Iordanes. Chiar daca acesta din urma face o grava confuzie confundandu-i pe goti cu geti, cel mai probabil in ideea de a gasi pentru neamul sau un trecut stralucit, informatiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt in masura sa faca oarecare lumina asupra trecutului lui Burebista:
“Apoi, in vreme ce la goti (geti) domnea Buruista, a venit in Gotia (Getia) Deceneu, pe vremea cand Sylla a pus mana pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regala. Dupa sfatul acestuia, gotii (getii) au inceput sa pustiasca pamanturile germanilor pe care acum le stapanesc francii”.

Se intelege astfel ca Burebista domnea deja in anul 82 i.Hr., an in care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Ca inscaunarea sa nu putea fi departe de aceasta data o arata insasi durata domniei lui. Numai daca presupunem ca moartea sa a avut loc in anul 44 d.Hr, si avem deja 38 de ani in care Burebista a stapanit peste intregul neam al daco-getilor. Cu atat mai mult daca sustinem acea opinie a istoricilor care afirma ca tragicul sfarsit al regelui dac a avut loc cu putin timp inainte de razboaiele panonice ale lui Octavianus (35-33 i.Hr). Evident, o domnie atat de indelungata nu era ceva neobisnuit pentru lumea antica. Acelasi Iordanes vorbeste de un urmas al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani, dupa cum sustine istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a domnit 48 de ani (111-63 i.Hr.). Chiar daca nu il putem alatura regilor din sudul si nordul Dunarii, trebuie amintit si monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 – 2184 i.Hr.).

Nu trebuie uitata, insa, nici acea parte a istoricilor care neaga vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes si implicit ca Burebista ar fi fost un rege al dacilor in anul 82 i.Hr. Opinia acestora se bazeaza pe un document contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata in cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de azi). Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolisului, ca unul dintre cei mai de seama cetateni, iar printre faptele sale se numara si o misiune diplomatica efectuata undeva intre anii 70-62 i.Hr., la tatal unui important rege dac, in cetatea Argedava (o locatie inca neidentificata, aflata probabil undeva pe cursul raului Arges). De aici si pana la supozitia ca este vorba de o misiune pe langa tatal lui Burebista, nu a mai fost decat un pas, ceea ce ar echivala cu o restrangere substantiala a anilor de domnie ai acestuia. Informatia este, insa, supusa unor opinii total divergente in randul oamenilor de stiinta, nu putini fiind aceia care sustin ca regele la care soseste Acornion in calatoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia durabila si ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, razboaiele lui Burebista cu celtii, care au loc in jurul anului 60 i.Hr., se petrec dupa unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat intr-un timp extrem de scurt.
Cu siguranta, insa, ca faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa inca neelucidata.

Cei trei colosi ai Europei si cosmarul celtilor
Premizele pentru o unire a triburilor dacice intr-un singur neam erau deja create in momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele vremii arata, fara putinta de tagada, o migratie a clasei razboinice dace din nordul Dunarii catre Transilvania, acolo unde se naste un puternic centru politico-religios al stramosilor nostri. In Germania, Ariovistus incercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, in timp ce Mithridades al VI-lea Eupator intemeiase in Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetatii Eterne. Roma isi amplifica tendintele expansioniste si chiar si la celti si la tracii sud-dunareni aparusera tendintele de unificare. Dacilor nu le lipsea decat un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosinta, Burebista.

Este cert ca denumirea de rege in lumea barbara desemna, mai degraba, un sef de trib sau al unei uniuni de triburi. Faptul ca Burebista este numit “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” (un fel de rege al regilor) nu poate insemna decat ca el reusise sa se impuna in fata liderilor locali si sa ii supuna pe acestia sub o singura conducere, fapt nemaintalnit in lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista sa nu fi avut de infruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, sa fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul ca, dupa moartea sa, Dacia ce Mare se imparte in patru, apoi cinci parti, conduse de lideri mai putin insemnati, probabil urmasii sau chiar sefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor intr-un singur neam nu era decat primul pas din tumultuoasa domnie a lui Burebista.

Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalti doi colosi ramasi in lupta pentru Europa, odata cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori “ticalositi de nesfarsitele razboaie”, suficient cat sa il faca un rival de temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme sa ii infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. In lupta data intre anii 73-72 i.Hr de guvernatorul Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniti de o armata de barbari, prezenta lui Burebista ca adversar al romanilor este una cat se poate de probabila. Era doar prima lupta a regelui daco-get cu Roma si, totodata, prima dovada pentru el ca romanii nu sunt invincibili. Luptele cele mai aprige se dau insa cu celtii razboinici aflati pe teritoriul Daciei.

O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru “lumea civilizata”. Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani “boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului”. Acelasi Strabon sustine ca Burebista a “pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci”. Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.

Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflati la gurile Tisei. Fosti aliati ai dacilor in campaniile de jaf de la sudul Dunarii, ei devin adversari ai lui Burebista si sunt aproape stersi din istorie de uriasa armata a dacilor. Ca astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Este greu de imaginat ca, atata vreme cat Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi incercat o campanie impotriva latinilor stiind ca poate fi impresurat de celtii cei razboinci si imprevizibili. Doar un nebun ar fi riscat un razboi pe cel putin doua fronturi, astfel ca, o campanie indreptata initial spre celti si apoi spre cetatile de la Marea Neagra si catre Balcani este cea mai plauzibila desfasurare a lucrurilor.
Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?

Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus – Decebal.
El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului sau.
sursa:ropo.ro

Decebal – in spiritul darz al dacilor

2011-06-23T13:56:00.000+03:00

Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi acasa…Pe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere! In sanul niciunei alte semintii de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de tragediile antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!
Care este numele tau, Marite Rege?
Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in inscriptii din cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita mentionat ca numele de Decebal a supravietuit in mod bizar in Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajati de Roma dupa retragerea aureliana. Cum altfel ne putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.

Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, continea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un taraboste din sud-vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor militare primeste din partea populatiei dace numele de razboi de Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul). De asemenea, razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei. Printr-un gest nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu inca din timpul vietii.
Strateg desavarsit, diplomat iscusit, conducator intelept
“Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani” – Dio Cassius – Historia
Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai mare si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele cucerind provinciile getilor din sudul Dunarii. Constatam ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de puternici incat continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus Augustus si Marcus Antonius. Incet, incet, romanii isi dau seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase. Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in Carpati. Prin urmare, generalul Aelius Catus muta la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de expansiune economica urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua legiuni trimise sa le faca fata. Pana la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De partea stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii. Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul Diurpaneus.
Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac, stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si Carpatii Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse in Dacia drept trofee de razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare. Imparat intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus, trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate insa de Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este comparabil ca proportii cu infrangerea suferita de generalul Varus in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de Augustus. Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani. Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata sa-l recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure ajutoare militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si constructori care sa-i ridice cetati si forturi.

Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus
” Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi comori “ – Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)
Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A doua zi, in mare graba, conspiratorii si generalii romani il aleg imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica (celtiber). Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai reprezentau de multa vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliati cu popoarele iraniene precum sarmatii, scitii si roxolanii, dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a credinciosilor lui Zamolxis. Nu voi insista asupra desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor confruntari. Suntem tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul adoptiv al lui Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete…

Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana pe care i-a propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut fata unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea, planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei! In plus, regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal (constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in Moesia niste fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul critic desfasurat in perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele Istrului. Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius cat si de imortalizarea sa pe Columna din Roma.
Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica cadere si distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona. Linia de aparare inchipuita de regele dac trebuia sa se intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam Romania. Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor istorice putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea militara si deciziile romanilor.
Cum moare un Semizeu
Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american. In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe care erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba de mormantul decurionului Tiberius Claudius Maximus, cel care a dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii. Drama imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din Carpatii Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul edificator de Bicisnic – om de nimic, tradator, lichea), nobilul dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de directia si traseul pe care se retragea regele sau.

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in mare graba in urmarirea regelui. Insotitorii sai sunt ucisi, romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va avea soarta trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa, Decebal isi scoate de la brau, sica, traditionalul pumnal curbat dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta lume este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din partea imparatului. Capul si mana dreapta a regelui-erou sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse si expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor Imperiului…

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile realiste de pe Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822, cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal, privita de asta data din punct de vedere strict spiritual. Astazi, atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat. Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pamant, fie pe lumea cealalta.
sursa:ropo.ro

Stefan cel Mare – Un sfant pe tronul Moldovei

2011-06-23T13:53:00.002+03:00

„O, barbat minunat, cu nimic mai prejos decat comandantii eroici pe care atata ii admiram, care in vremea noastra a castigat, cel dintai dintre principii lumii, o biruinta atat de stralucita asupra turcului! Dupa credinta mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii, si mai cu seama cinstea de capetenie si conducator impotriva turcului, cu sfatul, intelegerea si hotararea tuturor crestinilor, de vreme ce ceilalti regi si principi catolici se indeletnicesc cu trandavia si placerile ori cu razboaiele civile” – cronicarul polonez, Jan Dlugosz (1415-1480)
O crima ce a schimbat fata Europei
In noaptea de 17 octombrie 1451, Moldova cunostea o crima ale carei repercusiuni nu ar fi putut nimeni sa le intuiasca. Ar fi parut, poate, doar o alta crima din lunga serie fratricida ce a insangerat monarhiile europene dar, de data aceasta, moartea unui monarh avea sa schimbe pentru totdeauna mersul istoriei. Domn in Moldova era la acea vreme Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun si tata al unui tanar cu evidente calitati de lider militar si politic, un tanar scolit la curtea lui Iancu de Hunedoara, de care se lega speranta continuitatii la tron a familiei domnitoare, Stefan. Petru al III-lea Aron, frate vitreg al lui Bogdan, un avid pretendent la tronul Moldovei, patrunde in noaptea tarzie de toamna pe domeniul de la Reuseni, acolo unde se afla familia domnitorului si, cu ajutorul a circa 100 de mercenari, il captureaza si il decapiteaza pe loc pe domnul Moldovei. De acum, puterea se afla in mainile sale. Nu mai ramanea decat un singur amanunt, prinderea tanarului de numai 18 ani, Stefan, cel care, ingrozit de moartea brutala a tatalui sau, fugise intr-una dintre padurile din apropiere. Pentru Petru Aron, uciderea posibilului sau inlocuitor nu mai era, probabil, decat o problema de timp.
Voievodul, de acum, Aron impinge la moarte un alt urmas al lui Alexandru cel Bun, pe Alexandrel, zis si Olehno, pe care il invinge in lupta de la Movile, in martie 1455. Stefan era de negasit, dar Aron nu parea sa mai dea mare importanta acestei probleme. In schimb, el se inchina turcilor acceptand sa plateasca un tribut de 2000 de galbeni (o suma imensa la acea vreme), tribut ce ar fi trebuit sa creasca anual, totul in schimbul protectiei Curtii Otomane.

Urat de boieri si parasit de cei apropiati, Petru Aron afla cu stupoare ca, la sase ani dupa uciderea miseleasca a lui Bogdan, Stefan se indrepta spre Moldova cu o armata de 6000 de oameni, mare parte munteni pusi la dispozitie de varul sau, Vlad Tepes, cerand tronul si razbunarea sangelui varsat la Reuseni. Cu o armata stransa in pripa, Aron este, insa, incapabil sa se opuna mult mai tanarului sau oponent, si este infrant la 12 aprilie 1457 la Doljesti pentru ca, la scurt timp, la Orbic, oastea sa sa fie imprastiata definitiv. Petru scapa cu viata si ia drumul pribegiei spre Polonia, acolo unde spera sa primeasca ajutor grabnic in inlaturarea “obraznicului Stefan”, iar pe locul numit Direptate, pe Siret, tara il aclama ca domn pe fiul lui Bogdan al II-lea. Pentru Moldova incepuse cea mai glorioasa pagina din toata istoria ei.
Lupta de la Baia si dezastrul Semilunii de la Vaslui
Victoria asupra lui Petru Aron nu rezolva nicidecum problema stapanirii Moldovei. Stefan stia ca ucigasul tatalui sau ar fi putut veni oricand asupra sa cu oaste polona si, pentru a impiedica un atare risc, el accepta suzeranitatea regelui polon Cazimir si ii cedeaza acestuia Hotinul. In schimb, Polonia se angaja sa nu permita lui Petru Aron sa mai calce vreodata pamantul Moldovei. Aron constientizeaza inutilitatea prezentei sale la curtea lui Cazimir si se refugiaza in Ardeal, acolo unde spera la ajutor din partea regelui maghiar, Matei Corvin. Fara a se lasa intimidat de una dintre cele mai impunatoare armate ale Europei, Stefan, sustinut tacit de polonezi, ataca cetatea Chiliei, domeniu aflat sub protectie ungara inca de pe vremea lui Petru al II-lea. Atacul esueaza, iar domnul Moldovei paraseste teatrul de lupta cu o rana la glezna ce nu avea sa se mai inchida pana la sfarsitul vietii sale. Nu era, insa, decat o amanare. Trei ani mai tarziu, in 1465, Stefan avea sa cucereasca mult ravnita “poarta” a Moldovei. Intre timp, recuperase Hotinul de la polonezi.
Constientizand ascendentul dat de sustinerea Poloniei, chiar daca acesta era doar unul formal, Stefan ataca localitatile secuiesti din Ardeal in speranta de a-l captura pe Aron. Aceasta scapa din nou cu fuga si se refugiaza la curtea lui Matei Corvin, acolo unde cere insistent o interventie armata a Ungariei in Moldova. Drept raspuns, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de care Stefan nu era strain. La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin avea sa ia si Suceava.

La 15 decembrie 1467, Stefan , alaturi de 12.000 de osteni asediaza Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase orasul din toate partile. Luptele sunt extrem de violente, cu multe victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase Stefan voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa ajunga, alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era decat inceputul. Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc deschis jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in Ardeal, pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta de a se fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul Moldovei urcase un principe demn de orice natiune europeana. Petru Aron este momit cu o scrisoare falsa si adus in fata lui Stefan. Soarta sa avea sa fie aceeasi cu a victimei sale de la Reuseni, Bogdan al II-lea, tatal domnitorului moldav.
Dar problemele lui Stefan erau departe de a fi rezolvate. Asupra sa apasa inca birul acceptat de Petru Aron, iar cutezanta de a nu-l plati Inaltei Curti de la Stambul ar fi insemnat asmutirea asupra Moldovei a celui mai puternic imperiu al vremii. Stefan isi calculeaza, insa, bine miscarile. Stie ca, atata vreme cat pe tronul Tarii Romanesti se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes, un domnitor vandut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel putin doua parti. Nu ramanea decat ca Stefan sa impuna in Muntenia un domnitor supus cauzei crestine care sa il sprijine in lupta impotriva necredinciosilor. Astfel, intre 1470-1474, voievodul moldav cucereste Braila, cel mai important port valah, Cetatea de Floci si Ialomita. Radu cel Frumos nu i se poate opune. Cere, in schimb, tatarilor sa invadeze Moldova. La 20 august, la Lipniti, Stefan ii infrange si pe acestia intr-o lupta sfarsita catastrofal pentru tatari. Insusi fiul hanul este capturat si ucis atunci cand tatal sau ameninta pe domnitorul Moldovei cu noi pradaciuni.

Radu decide sa actioneze, dar este infrant chiar la intrarea in Moldova. In anul 1471. Doi ani mai tarziu, la 18 noiembrie, Stefan il infrunta din nou pe domnitorul muntean si il invinge iarasi la Ramnicu Sarat. In locul sau, voiedovul in inscauneaza pe Laiota Basarab. O incercare a turcilor de a remedia situatia se termina dezastruos. Toata armata lor, circa 13.000 de oameni, este nimicita, iar 2300 de prizonieri sunt trasi in teapa. In acelasi an, insa, Laiota il tradeaza pe Stefan si trece de partea turcilor. Un altul ar fi renuntat, dar nu si domnitorul moldovean. El isi alege un nou protejat, pe Basarab cel Tanar, zis si Tepelus, pe care il trimite cu o armata impotriva lui Laiota. Tepelus nu se ridica, insa, la asteptarile lui Stefan si, la 5 octombrie 1474, este infrant de tradatorul Laiota. Doua saptamani mai tarziu, dupa ce cucerise cetatea Teleajenului, Stefan il invige si pe fostul sau aliat si reinstaureaza domnul pe care si-l dorea.

In schimb, actiunile sale rascolisera suficient mandria turcilor. Decis sa puna odata pentru totdeauna capat spinoasei probleme a Moldovei, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o armata imensa, numarand circa 120.000 de oameni, in frunte cu Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie rebela sub vesnica ascultare. Nu stia, insa, ca isi trimisese cei mai multi dintre osteni la moarte.

Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce Matei Corvin nu trimite decat 1800 de cavaleri. In graba, din Ardeal, domnitorul strange inca 5000 de secui, alaturi de cei 40.000 de moldoveni, atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a Moldovei. Urmand vechiul obicei, el pustieste totul in calea atacatorilor, ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp pentru a alege locul ideal pentru batalia ce avea sa vina inevitabil. Iar locul il gaseste in mlastinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan isi aduna oastea in negura diminetii si ataca frontal uriasa oaste a turcilor. Inclestarea este una de o rara violenta dar, dupa ceasuri de lupta surda, moldovenii incep sa bata in retragere. Este momentul in care insusi voievodul se avanta in prima linie incuranjandu-si oamenii si dand turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau, din spate, un detasament ascuns in padurile din apropiere, navaleste asupra otomanilor starnand o panica de nedescris. Turcii nu mai asculta de ofiteri si incep sa se calce in picioare in speranta desarta de a scapa cu viata. Totul se transforma in cel mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata cu zeci de mii de victime. Fugariti pana la Dunare, putinii supravietuitori isi pierd viata in apele inghetate ale Dunarii. Fusese cea mai mare infrangere a Islamului din fata unei armate crestine!

Drept raspuns, Stefan, pe care polonezii il numeau deja “cel Mare”, este numit de catre papa de la Roma “atlet al lui Hristos”, in timp ce Matei Corvin isi aroga drepturile victoriei. Aurul necesar unei noi rezistente in fata turcilor pleaca spre tronul Ungariei, in timp ce voievodului Moldovei nu ii parvin decat felicitarile curtilor europene. Impresionanta ramane scrisoarea lui Stefan cel Mare catre monarhii apuseni, scrisoare redactata la 25 ianuarie 1475, la doar 15 zile de mareata sa victorie:
“Prea luminatilor, prea puternicilor si alesilor domni a toata crestinatatea, carora aceasta scrisoare a noastra va fi aratata sau de care eaq va fi auzita. Noi, Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei, ma inchin cu prietenie voua tuturor carora va scriu si va doresc tot binele si va spun domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati, si in fiecare zi se gandeste cum sa nimiceasca toata crestinatatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre ca pe la Boboteaza trecuta, mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire in numar de 120.000 de oameni, ala carei capitan de frunte era Soliman Pasa beglerbegul… Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeul nostru atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare, si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre, pentru care lucru sa fie laudat Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, paganul imparat al turcilor isi puse in gand sa-si razbune si sa vina, in luna lui mai, cu capul sau, si cu toata puterea sa impotriva noastra si sa supuna tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta, care e tara noastra, va fi pierduta – Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -, atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie. De aceea, ne rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri intr-ajutor impotriva dusmanilor crestinatatii, pana mai este vreme, fiindca turcul are acum multi potrivnici si din toate partile are de lucru cu oameni ce-i stau impotriva cu sabia in mana. Iar noi, din pareta naostra, fagaduim, pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei mele, ca vom sta in picioare si vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru. Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, noi i-am taiat mana dreapta. Deci fiti gata fara intarziere. Data in Suceava, in ziua de Sfantul Pavel, luna ianuarie in 25, anul Domnului 1475. Stefan voievod, domnul tarii Moldovei”.

Lupta de la Razboieni si umilirea Poloniei in Codrii Cosminului
Era evident ca marele Mahomed al II-lea nu putea accepta o rusine asa cum fusese cea de la Vaslui. De aceasta data, decide sa ia problema in propriile maini si sa scape de incomodul domnitor moldovean. Astfel, la 13 mai, 1476, sultanul pleaca din Adrianopol in fruntea unei armate de-a dreptul uriase, 150.000 de oameni, carora Laiotas Basarab le promisese ajutorul a inca 12.000 de munteni. Stefans e vede din nou singur in fata Imperiului Otoman. Fara sa dispuna de rezervele uriase de oameni de care se bucura Mahomed, el strange doar 20.000 de osteni. 20.000 in fata a peste 160.000 de turci.

Singura solutie este intarirea unui fort la Paraul Alb, sau Valea Alba, acolo unde Stefan isi maseaza mica armata. Spre uimirea lui Mahomed, voievodul moldav ataca primul, la 26 iulie, si chiar reuseste sa respinga primele valuri ale turcilor. Numarul acestora era insa urias, iar Stefan se vede nevoit, intr-un final, sa se retraga, lasand in urma un numar mare de morti dintre proprii sai osteni. Sultanul este sigur de victorie si se indreapta spre Suceava, cetatea de scaun, acolo unde esueaza in fata aparatorilor condusi de Sendrea, cumnatul lui Stefan. Hotinul, aparat de starostele Vlaicu, rezista si el. Neamtul, aflat in grija hatmanului Arbore iese invingator in luptele cu Mohamed. Cat despre Chilia si Cetatea Alba, turcii nu se mai gandesc sa le cucereasca. O furtuna puternica le distrusese o mare parte a flotei din Marea Neagra. Si astfel, cuceritorul Bizantului, se intorcea din Moldova neinvins, dar fara sa fi cucerit nimic, hartuit din spate de noua oaste a lui Stefan, asemenea unui fugar si nu unui invingator, asa cum se pretindea. Drept raspuns, Stefan cel Mare il aduce pe tronul Valahiei pe Vlad Calugarul. Tepelus urmase gestul lui Laiota si tradase si el.

Dar nici acest al treilea protejat crestin al lui Stefan nu rezista prea mult in fata turcilor. Mai mult, el se alatura acestora in ceea ce avea sa fie cea mai mare lovitura peste domnitorul Moldovei, pierderea Chiliei si a Cetatii Albe din anul 1484. Singura speranta a domnitorului ramane o alianta militara cu Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in conditii umilitoare pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost nevoit sa ingenuncheze si sa jure credinta mandrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca intelegerea nu a fost respectata. Polonia nu a trimis lui Stefan decat 3000 de soldati. Mai mult, Cazimir incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in voie sortii.

Drept raspuns, domnitorul cauta ajutor in Ungaria si, asigurat de protectia acestora, invadeaza Polonia si ocupa Pocutia, teritoriu asupra caruia Stefan avea drepturi de mostenire de la Petru al Musatei si Alexandru cel Bun. Cazimir nu reactioneaza si, la numai doi ani dupa atacul moldovenilor, se stinge din viata lasand locul fiului sau Ioan Albert. Un alt fiu al sau Vladislav, conducea Boiemia, in timp ce un altul, Alexandru, era mare duce al Lituaniei. Ramanea cel de al patrulea fiu, Sigismund cel fara de tara, pe care Ioan Albert decide sa il aseze in fruntea Moldovei. Astfel, sub un pretext mincinos, recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, Ioan Albert patrunde in Moldova, la 9 august 1497, in fruntea a 100.000 de osteni. Prima solie a lui Stefan este primita cu bunavointa si asigurata de bunele intentii ale polonezilor. Ruta urmata era, insa, alta decat cea catre Chilia. Stefan intelege planul lui Ioan Albert si vede cum armata acestuia se indreapta catre Suceava. Trimite o a doua solie si abia cand mesagerii sai sunt arestati intelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Stefan cel Mare cere ajutorul turcilor si ardelenilor.

La 24 septembrie, polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar incercarile lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata ca sa poata fi cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp ce ardelenii se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni. Afectati de lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi sa incheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile impuse de Stefan. Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe aceeasi ruta secatuita de tactica pamantului parjolit, fara ingaduinta de a jefui vreo asezare de pe teritoriul Moldovei. Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici de aceasta data nu isi tin promisiunea. Constient de o noua incalcare a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu circa 40.000 de osteni. In “apropiere de fagetul Cosminului”, voievodul in ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa inconjoare padurea. Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa poate fi pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan dadea inca odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a fost distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga. Urmarirea fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte crancene avand loc la Lentesti si apoi la Cernauti. Stefan isi permite chiar sa se lipseasca de un corp de oaste pe care il trimite sa lupte impotriva unui detasament de calareti mazuri veniti in ajutorul polonilor. Si din nou moldovenii ieseau invingatori. Polonia isi lingea ranile deschise si zecile de mii de morti lasati in pamantul Moldovei. Era una dintre cele mai mari infrangeri din istoria sa medievala. Pocutia ramanea a Moldovei pana dupa moartea lui Stefan, survenita la 2 iulie 1504, si asta pentru ca nimeni nu mai cuteza sa il infrunte pe Sfantul Luptator si ctitor de biserici de pe tronul de la Suceava.

sursa:ropo.ro

Corvinestii – o dinastie sclipitoare

2011-06-23T13:52:00.000+03:00

Dintre toate regiunile care formeaza Romania de astazi, Transilvania este cea care a trecut, probabil, prin cele mai mari transformari sociale si politice, fiind in acelasi timp locul in care identitatea nationala s-a format tardiv, iar elementele etnice au fost sufocate permanent de cele straine.
Romanilor nascuti in Ardeal nu li s-a permis vreme indelungata sa-si dezvolte o cultura si o religie specifica, in consens cu cea a “fratilor” de peste granita. In general, transilvanenii erau priviti si tratati ca niste musafiri in propriul lor stat condus de straini si ctitorit de o biserica straina. In spiritul acestei legi nescrise, orice reprezentat al poporului roman trebuia sa faca concesii si sa adopte cutumele religioase si culturale ale stapanitorilor. Asa se face ca Ardealul a dat istoriei elemente valoroase in domenii diferite, fie militare, politice sau culturale, insa ele au fost pierdute pentru noi. Ascensiunea ierarhica a fost platita cu un pret, iar astazi, istoria maghiara ii revendica in paginile ei.

Una dintre cele mai ilustre figuri romanesti este Iancu de Hunedoara (Ioan, care a devenit Iancu pentru a evita confuzia de nume cu un alt frate, Ioan de Hunedoara), iar nobila sa familie reprezinta unul dintre cele mai graitoare exemple ale asimilarii elementelor romanesti de catre alte culturi. Acest proces a dat statului ungar pe unul dintre cei mai mari generali ai sai, Iancu de Hunedoara, pe unul dintre cei mai straluciti regi, Matei Corvin si un ilustru arhiepiscop si diplomat: Nicolae Olahul.
Vitejia le curgea in sange…
Descendenta romaneasca a Corvinestilor este, pentru istoricii romani, mai presus de orice indoiala. Tatal lui Iancu era Voicu, care era, la randul sau, fiul lui Serb. Cum se pare ca vitejia era o trasatura de caracter gravata in tiparul ADN al Corvinestilor, Voicu primeste in anul 1409 de la regele Sigismund domeniul regal al Hunedoarei, ca o rasplata pentru “stralucitele sale merite”. Acest mic teritoriu este doar primul dintre cele care vor intra in anii urmatori in posesia familiei. Data de nastere a viitorului mare om politic si de arme este incerta, insa documentele istorice indica anul 1386 ca fiind anul nasterii lui Ioan sau Iancu. Desi acesta nu apare in clar, ea poate fi dedusa din descrierea faptelor si campaniilor acestuia. Astfel, intre anii 1431-1432, il aflam in subordinea Episcopului de Zagreb, avand in comanda sa 12 calareti. Mai departe, isi desavarseste cunostintele tehnice militare timp de doi ani sub comanda ducelui Milanului, Filip. Se reintoarce in tara, iar in 1435, primeste din partea Imparatului Sigismund un nou domeniu, districtul Comiat din Banat, ca o garantie pentru suma de 1500 de florini pe care o impumutase regelui. Trei ani mai tarziu, Iancu devine Ban de Severin. Situatia materiala infloritoare a familiei le permite sa-si imprumute conducatorii, avizi de fonduri pentru sustinerea materiala a luptelor in care erau angajati.

Astfel incat, in 1439 il gasim pe noul rege Albert dator celor doi frati, Iancu si Ioan, cu 2757 de florini, reprezentand cheltuielile facute cu apararea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia. Drept garantie pentru aceste sume mari, primesc in custodie alte targuri din comitatul Bodrog. Pentru sumele pe care le investesc in echipamentul militar si in costurile de expeditie, cei doi primesc zalog districtul Icus din Timisoara, targul Marginea si alte donatii importante: comunele mari din comitatul Hunedoarei si domeniul Bosar din Banat, impreuna cu toate satele si veniturile sale. Aceasta ultima donatie este o rasplata si un semn de apreciere pentru vitejia de care Ioan a dat dovada in timpul luptelor cu turcii din Muntenia.

In fruntea regatului Ungariei
In 1441, o noua donatie, de data aceasta, facuta numai lui Iancu, prin care ii revine targul Dobra din comitatul Hunedoarei. Tot in acest an, Iancu devine Voievod al Transilvaniei si comite de Timisoara. Iancu avea sa paseasca pe cea mai inalta treapta ierarhica abia cinci ani mai tarziu, in 1446, cand moartea regelui Vladislav il propulseaza in functia de guvernator al Ungariei, ales la data de 5 iunie. Personalitate chibzuita, Iancu de Hunedoara isi da demisia din aceasta functie sase ani mai tarziu, din cauza acelorasi nobili care ii propusesera scaunul. Regele care i-a urmat, Ladislau Postumul, nu poate inchide ochii in fata meritelor acestui nobil roman, prin urmare, ii ofera, in semn de recunostinta pentru meritele sale si serviciile pe care le adusese statului maghiar, orasul si districtul Bistritei, precum si demnitatea de comite perpetuu al Bistritei.

Tot ca o incoronare a faptelor sale meritorii, regele Ladislau hotaraste ca la blazonul Corvinestilor sa se adauge, pe langa corbul cu un inel in cioc (de unde si numele familiei), si stema unui leu in picioare tinand o coroana de aur, un simbol al vitejiei familiei si o incununare a serviciilor aduse statului. Un an mai tarziu, i se intareste posesiunea unor cetati si districte si primeste titlul de capitan suprem al armatei unguresti. Dupa cum indica documentele vremii, nici unul dintre contemporanii sai nu era mai vrednic sa poarte acest titlu in timpul neostoitelor lupte cu armatele turcesti conduse de catre Mahomed al II-lea.De altfel, indelungata problema turceasca l-a tinut ocupat pe Iancu de Hunedoara pentru mai bine de doua decenii. Din 1437, cand il intalnim luptand impotriva acestora la Semendria, Iancu devine o prezenta nelipsita pe campul de lupta. In 1441, lupta impotriva pasei Isak, la Belgrad, un an mai tarziu poarta o victorie impotriva lui Mezed pasa, distruge un detasament turcesc la Portile de Fier si mai tarziu, decimeaza o mare parte din armata dusmana, luand cu sine o prada uriasa. Marea expeditie impotriva turcilor pe care o conduce in 1443 il poarta chiar in inima Balcanilor. Insa nu intotdeauna sortii s-au aratat de partea marelui comandant. In 1444, armata lui Iancu este infranta, iar regele Vladislav este ucis pe campul de lupta. Peste trei ani, armata ungara reia ofensiva de alungare a turcilor din Europa si de cucerire a Constantinopolului, insa cu aceleasi rezultate.

Cea mai mare victorie, o infrangere definitiva
Ultimul razboi si, in acelasi timp, ultima victorie rasunatoare purtata de Iancu, s-a dat la Belgrad, in anul 1456. In acea perioada, Belgradul era considerat a fi “cheia regatului Ungariei”, ceea ce il transforma intr-o tinta importanta pentru inamici, reprezentand in acelasi timp si o pozitie strategica pe harta luptelor militare in scopuri politice. In acel an, Mahomed al II-lea purcede la realizarea dorintelor sale care vizau marirea Imperiului Otoman, astfel incat pleaca in cucerirea Belgradului. O armata uriasa a fost mobilizata in acest scop. Sursele indica un efectiv de 200.000 de oameni, 300 de tunuri si 200 de vase.
Experimentat in luptele cu turcii, Iancu nu se lasa cu nimic mai prejos. Intareste garnizoana orasului, o pune sub comanda cumnatului sau, Mihail Szilagyi, si aprovizioneaza armata cu toate cele necesare. Batalia de la Belgrad nu a durat mult. Datorita ingeniozitatii comandantului roman, turcii dau bir cu fugitii, lasand in urma lor o prada uriasa. Vestea infrangerii grozavului comandant turc, Mahomed al II-lea, produce un val de bucurie si de speranta in intreaga Europa, ingrijorata de soarta care o pastea. O eventuala cucerire a portilor Europei de catre turci ar fi schimbat pentru totdeauna harta politica si administrativa a “batranului continent”.

Faptele de vitejie si de eroism ale comandantului roman nu mai atinsesera niciodata asemenea culmi, iar recunoasterea suprema a venit din partea Papei, care l-a numit “atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos”.

Bucuria tuturor fu de scurta durata. In fond, “atletul cel mai puternic al lui Hristos” nu era decat un om, un om supus greseilor, dar si bolilor. In acea perioada, Moartea Neagra, ciuma, umbla printre oameni, arzandu-i cu rasuflarea sa grea, aducatoare de moarte. O asemenea boala necrutatoare nu facea concesii si nu tinea cont de statutul social al celor pe care ii alegea. In decursul a cateva luni, bucuria s-a transformat in tristete, iar locul culorilor bucuriei a fost luat de cel al doliului. In data de 11 august 1456 Iancu de Hunedoara era deja prea obosit pentru a mai lupta cu ciuma. Moare la Zemun, fiind plans de intreaga sa armata pe care o comandase cu atata pricepere. Dupa dorinta sa, este inmormantat la Catedrala Alba-Iulia, alaturi de fratele sau. Un omagiu pe masura vietii pe care o lasase in urma comandantul roman, scrie Ioan de Capistrano, un calugar-ostas care luptase alaturi de Iancu de Hunedoara: “a cazut coroana regatului; s-a stins lumina lumii”.

Iancu de Hunedoara, romanul
Asa cum am aratat, Iancu, fiul lui Voicu, a trebuit sa se respecte regulile si cutumele unei societati majoritare, pentru a putea creste in scara ierarhica. De altfel, acest politician si om de arme a avut norocul de a se naste intr-o familie buna, unde abilitatile pe care altii le deprind in armata, erau integrate in mosteniterea culturala si, de ce nu, genetica, a familiei Corvinestilor. Atat Iancu, cat si fratele sau, Ioan, nu au facut decat sa duca mai departe bunul renume al tatalui lor, Voicu, si sa sporeasca averea materiala si spirituala a familiei.

Ca Iancu este fiul lui Voicu si al Elisabetei o stim, iar descendenta sa romaneasca este un fapt aproape de la sine inteles. Mai departe insa, Iancu ia in casatorie pe Elisabeta Szilagyi, o femeie din mica nobilime ardeleana, cu care are doi copii: Ladislau si Matei. Desi ambii frati calca pe urmele tatalui sau, cariera lui Ladislau va fi de scurta durata. In urma unui complot care viza indepartarea definitiva a Huniazilor de tronul Ungariei, cei doi urmasi ai lui Iancu de Hunedoara sunt chemati la curte. In loc sa fie primiti ca niste oaspeti de seama, cei doi frati sunt incarcerati. Ladislau este ucis, insa Matei scapa ca urmate a miscarilor populare de revolta impotriva regelui. Tronul ramane vacant, iar cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi, care luptase alaturi de el in multe razboaie contra turcilor, ramane vigilent si doreste sa isi aduca nepotul pe tronul Ungariei. Urmarea a fost ca in anul 1458, Matei Corvin, in varsta de numai 15 ani, a fost ales in fruntea Ungariei. Parca fara a insela asteptarile tatalui sau, acesta are o domnie echilibrata si indelungata (pana in 1490), in timpul careia Ungaria cunoaste una dintre cele mai mari infloriri culturale. Insa, din pacate pentru ceea ce ar fi putut sa reprezinte pentru cultura romana, acest capitol apartine de drept istoriei Ungariei si mai putin celei romanesti.

sursa:ropo.ro