Cad frunze ruginii si bate vintul
Cit de frumos e cerul instelat
Intunericul domina iar pamintul
Iar frigul cel sinistru ne-a inspaimintat.
Picaturile de ploaie tot asteapata
Sa-si gaseasca loc pe al meu geam
Plinge toamna lina,tremurata
Asta seara peste al meu neam.
Si negura se lasa peste noapte
Iar luna e in cer aprinsa
Vintul la freasta imi spune soapte
Si undeva in inima tristetea mii atinsa.
Cit de frumoasa este asta noapte
Acesta toamna plina de alinare
Si cindva eu totusi poate
Am s-o las adinc in neuitare.
Aceasta noapte este plina de mister
Plina de tristete si de nemurire
Iar luna scutur din cer
Pe inima o mantie de fericire.
Vintul friguros imi rascoleste
Tot ce-a ramas in mine mai frumos,
Iar toamna neuitata iar imi aminteste
Cit totul e de tris si dureros.
Aceasta noapte e ca o poveste
De parca ingerii danseaza afara
Nimic n-a disparut,magia este
Amintindu-mi clipele de vara!
sâmbătă, 2 octombrie 2010
Culorile Toamnei
E toamna asta….atata de frumoasa
O muza delicata ,sa-i dedici poeme
Culorile copacilor din jur far’ de cusur
Sunt inundate-n mari de crizanteme .
Mireasa sufletului meu ,
Se apropie caderea frunzelor lovite
de vanturi brume grele si de ploi
Ce te vor imbraca in mantii gri cernite.
Si-ti vor acoperi cu tina si noroi
maiestrul tau covor din frunze moi
Unde ai sa-ti pui culorile adunate ?
la mine-n suflet este loc mereu
Cu dragoste-am sa le adun pe toate
Imensul evantai din frunze colorate
O muza delicata ,sa-i dedici poeme
Culorile copacilor din jur far’ de cusur
Sunt inundate-n mari de crizanteme .
Mireasa sufletului meu ,
Se apropie caderea frunzelor lovite
de vanturi brume grele si de ploi
Ce te vor imbraca in mantii gri cernite.
Si-ti vor acoperi cu tina si noroi
maiestrul tau covor din frunze moi
Unde ai sa-ti pui culorile adunate ?
la mine-n suflet este loc mereu
Cu dragoste-am sa le adun pe toate
Imensul evantai din frunze colorate
vineri, 1 octombrie 2010
Cafea cu suflet
Vântul adie, uşor, frunzele ruginii ale copacilor înalţi, mireasma lunii Octombrie se face simţită, toate acestea îmi oferă linişte în suflet... pace... chiar şi acea fericire greu de găsit. Iubesc toamna pentru aroma timpului trecut pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul, pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte de cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile, deschid geamul larg, cu cană de cafea în mână, savurez aroma şi privesc în depărtare... e încă linişte... şi aştept.
Închid ochii şi respir primele secunde din octombrie. Nu ar fi interesant să retrăim amintirile sufletului atunci când le ducem dorul? E adevărat că şi nostalgia îşi are rolul ei în viaţă, dar... Când simţi că nu poţi întoarce timpul... Că îl vrei înapoi. Nu ai nici o cale de ieşire în labirintul vieţii. Sufletul meu vă oferă o reţetă: Starea de bine.
Se ia una bucată seara fără nici un plan, împănata cu gânduri şi dor nebun. De asemenea, se iau câteva bucăţele de prieteni, se scutură bine de plictiseală după care se pudrează cu chef de povestit.
În ceaţa depărtării din sufletele noastre,
În doruri necuprinse, pierdute-n destrămare
Ai regăsit speranţa iluziilor albastre
Zbătându-se în pieptul lovit de remuşcare
Ca păpădia smulsă de-a vântului aripă,
Ca norii risipiţi în zări adânci, pribege,
Iubirea noastră astăzi din lanţuri se ridică
Căutând cu disperare noi patimi să închege...
Zadarnic amintirea încerca să deştepte
Dorinţe adormite în umbra nerăbdării
Când într-o zi iubitul pe mine o să m-aştepte...
Atunci eu voi fi strajă la poarta nepăsării.
Închid ochii şi respir primele secunde din octombrie. Nu ar fi interesant să retrăim amintirile sufletului atunci când le ducem dorul? E adevărat că şi nostalgia îşi are rolul ei în viaţă, dar... Când simţi că nu poţi întoarce timpul... Că îl vrei înapoi. Nu ai nici o cale de ieşire în labirintul vieţii. Sufletul meu vă oferă o reţetă: Starea de bine.
Se ia una bucată seara fără nici un plan, împănata cu gânduri şi dor nebun. De asemenea, se iau câteva bucăţele de prieteni, se scutură bine de plictiseală după care se pudrează cu chef de povestit.
În ceaţa depărtării din sufletele noastre,
În doruri necuprinse, pierdute-n destrămare
Ai regăsit speranţa iluziilor albastre
Zbătându-se în pieptul lovit de remuşcare
Ca păpădia smulsă de-a vântului aripă,
Ca norii risipiţi în zări adânci, pribege,
Iubirea noastră astăzi din lanţuri se ridică
Căutând cu disperare noi patimi să închege...
Zadarnic amintirea încerca să deştepte
Dorinţe adormite în umbra nerăbdării
Când într-o zi iubitul pe mine o să m-aştepte...
Atunci eu voi fi strajă la poarta nepăsării.
Păstrez
Păstrez
Păstrez în mine, incandescența privirii tale de dincolo de depărtare și misterul tăcerii în neasemuita ei lumină. Nu știu de unde și când gândul meu s-a aliat gândului tău și parcă de atunci vânturile s-au oprit, apele s-au retras în matca lor și cerul a zâmbit brusc cu o scânteiere de lumină. Există în toată ființa mea un tremur continuu, o pulsație necunoscută, ca un adaos la ceea ce a fost. În mâini țin încă fluierul la care ți-am cântat demult și ecoul cântecului răsună și acum în inimă, prelung. Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău. Nu ne mai doare asprimea cuvântului rostit în singurătate și nu mai arde zâmbetul schițat în colțul gurii, semn al resemnării și înfrângerii. Nopțile sunt zile acum, zilele sunt clipe continue, vibrații necontenite ale umbrelor de gând și cuvânt. Ne-a cuprins credința vie și nesupusa voință a unui sentiment ce nu se vrea niciodată îngenuncheat. Zburăm învăluindu-ne, ne destăinuim păsărilor albe ce zboară neobosite deasupra valurilor prietene, care tot vin și pleacă murmurând aceeași melodie. Ne dezvăluim lupilor albi din pădurea visului ce ne-au chemat mereu ispitindu-ne. Ochii s-au umplut de lumină și strălucirea ei transformă clipa în diamant. E atâta soare în jurul nostru și atâta iubire! Atâta lumină!
Păstrez în mine, incandescența privirii tale de dincolo de depărtare și misterul tăcerii în neasemuita ei lumină. Nu știu de unde și când gândul meu s-a aliat gândului tău și parcă de atunci vânturile s-au oprit, apele s-au retras în matca lor și cerul a zâmbit brusc cu o scânteiere de lumină. Există în toată ființa mea un tremur continuu, o pulsație necunoscută, ca un adaos la ceea ce a fost. În mâini țin încă fluierul la care ți-am cântat demult și ecoul cântecului răsună și acum în inimă, prelung. Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău. Nu ne mai doare asprimea cuvântului rostit în singurătate și nu mai arde zâmbetul schițat în colțul gurii, semn al resemnării și înfrângerii. Nopțile sunt zile acum, zilele sunt clipe continue, vibrații necontenite ale umbrelor de gând și cuvânt. Ne-a cuprins credința vie și nesupusa voință a unui sentiment ce nu se vrea niciodată îngenuncheat. Zburăm învăluindu-ne, ne destăinuim păsărilor albe ce zboară neobosite deasupra valurilor prietene, care tot vin și pleacă murmurând aceeași melodie. Ne dezvăluim lupilor albi din pădurea visului ce ne-au chemat mereu ispitindu-ne. Ochii s-au umplut de lumină și strălucirea ei transformă clipa în diamant. E atâta soare în jurul nostru și atâta iubire! Atâta lumină!
Cântecul lebedei
Cântecul lebedei
Cântecul lebedei s-a stins și muzica din mine zace undeva, sub copacul lovit de furtună. O chitară veche cu strune rupte, a cărei viață este în mâna ta. Cel ce îi ține răsuflarea. Mesagerul ce șoptește iubirea. În mâinile tale chitara cântă cu un tremur continuu, cu o pulsație necunoscută, ca un adaos a ceea ce a fost. Ecoul cântecului răsună stins ca și cum sunetul obosit și lovit se aude doar în inimă, prelung și trist. O parte din mine există aici, dincolo de vis, dincolo de poveste, iar cealaltă e alături de soare și legendă, o umbră care te urmează, un fior care-ți umezește uneori buzele și-ți răcorește fruntea. Peste ochii mei cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire, diafană. S-au umplut de soare cu tremur închis de cuvânt. Sunt începutul unui mare cântec, la ceas târziu de noapte. În palma întinsă s-au strâns atâtea bucurii. Simți surâsul ca o chemare continuă, dintotdeauna? Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău și adierea unei respirații care-ți încălzește obrazul. Pentru toate acestea aș vrea să opresc timpul în loc. Poate n-am știut să zbor. Poate aripile mi-au fost frânte de o mână nevăzută care m-a îndoliat și mi-a udat obrajii. Poate n-am știut să cânt, dar cântec s-a numit începutul de drum și sfârșitul de legendă, lumina palidă a dimineții care mi-a bătut la fereastră. Poate n-am știut să lupt, dar luptă este orice gest pe care îl facem în rotirea efemeră în jurul soarelui. Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața.
Am rămas fărâma unei umbre pe pământul gol, arsă de fierbințeala soarelui și stropul de infinit de la margine de zare. O urmă de pas, întipărită pe nisip. Privește în jur...și cu ochii minții vei vedea întreaga mea ființă lângă tine. Privește în adâncul tău și mă vei zări de veghe lângă inima ta, încercând să risipesc cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze, înălțând, o altă viață. Un legământ ciudat mă face să rămân lângă tine, cu speranță și zâmbet în privire.
Cântecul lebedei s-a stins și muzica din mine zace undeva, sub copacul lovit de furtună. O chitară veche cu strune rupte, a cărei viață este în mâna ta. Cel ce îi ține răsuflarea. Mesagerul ce șoptește iubirea. În mâinile tale chitara cântă cu un tremur continuu, cu o pulsație necunoscută, ca un adaos a ceea ce a fost. Ecoul cântecului răsună stins ca și cum sunetul obosit și lovit se aude doar în inimă, prelung și trist. O parte din mine există aici, dincolo de vis, dincolo de poveste, iar cealaltă e alături de soare și legendă, o umbră care te urmează, un fior care-ți umezește uneori buzele și-ți răcorește fruntea. Peste ochii mei cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire, diafană. S-au umplut de soare cu tremur închis de cuvânt. Sunt începutul unui mare cântec, la ceas târziu de noapte. În palma întinsă s-au strâns atâtea bucurii. Simți surâsul ca o chemare continuă, dintotdeauna? Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău și adierea unei respirații care-ți încălzește obrazul. Pentru toate acestea aș vrea să opresc timpul în loc. Poate n-am știut să zbor. Poate aripile mi-au fost frânte de o mână nevăzută care m-a îndoliat și mi-a udat obrajii. Poate n-am știut să cânt, dar cântec s-a numit începutul de drum și sfârșitul de legendă, lumina palidă a dimineții care mi-a bătut la fereastră. Poate n-am știut să lupt, dar luptă este orice gest pe care îl facem în rotirea efemeră în jurul soarelui. Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața.
Am rămas fărâma unei umbre pe pământul gol, arsă de fierbințeala soarelui și stropul de infinit de la margine de zare. O urmă de pas, întipărită pe nisip. Privește în jur...și cu ochii minții vei vedea întreaga mea ființă lângă tine. Privește în adâncul tău și mă vei zări de veghe lângă inima ta, încercând să risipesc cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze, înălțând, o altă viață. Un legământ ciudat mă face să rămân lângă tine, cu speranță și zâmbet în privire.
Vibrez
Vibrez
Plutesc ca un fluture spre orbitoarea lumină a iubirii, până aproape de epuizare. Vibrez, încă mai vibrez în apropierea ta și în saltul spre cer, aprind o candelă. Mă strecor în gândurile tale și încerc să sfâșâi noaptea căptușită cu stele mărunte de durere și dor. Pășesc peste arcada pleoapelor tale ca pe un pod ce duce la lumină. Îmi doresc să te găsesc răsturnat în palmele puternice ale soarelui, dar tu mă cauți și nu știi că am rămas aproape. Gândurile fugare m-au despuiat pentru încă un mileniu din coasta ta și mi-am înfiripat aripi fâlfâietoare cu tăria albastrului de mănăstire. Fiecare privire arde și ne întoarce pe poteca de argint unde pașii noștri au fost alături. Fiecare privire e un semn pentru o nouă îmbrățișare. Te privesc neîncetat, cu lăcomie până în suflet, până când sufletul ți se transformă într-un râu limpede de toamnă aurie. Nu-ți întoarce privirea! Fără teamă orizonturile fumurii îți vor aduce pulberi de stele în ochi. Spaima ochilor tăi aruncă deșert de fum peste drumurile întortochiate ale destinului meu.
Sunt un fluture uriaș peste pleoapa ta și pipăi aerul ca să-ți ajung în suflet, în roua scânteietoare a privirilor tale. Bătaia aripilor crește limbi de foc ce se întețesc continuu.
Sub streașina gândurilor cântecele au amuțit. Șoptim cu greu cuvinte de dragoste și zăpada sufletului se așterne calmă, ca un vis care a început de mult, pe petala unei flori ce tremura în mâinile mele. Pasc gândurile triste aduceri aminte, clipe de foc ascuns ce pârjolește cu limbi amare frunze și flori zdrobite-n trotuare. Nu-ți cer nimic...doar lasă-mă să înfloresc bătăile-mi de-aripă până vine iarna. Căci va veni devreme, aripile mi se vor încărca de nea și nu voi mai putea măsura tristețea. Aburul iubirii încă mă ridică și sunt ușoară ca un fulg. Urma mi se usucă în văzduh și nu mai am umbră.
Plutesc ca un fluture spre orbitoarea lumină a iubirii, până aproape de epuizare. Vibrez, încă mai vibrez în apropierea ta și în saltul spre cer, aprind o candelă. Mă strecor în gândurile tale și încerc să sfâșâi noaptea căptușită cu stele mărunte de durere și dor. Pășesc peste arcada pleoapelor tale ca pe un pod ce duce la lumină. Îmi doresc să te găsesc răsturnat în palmele puternice ale soarelui, dar tu mă cauți și nu știi că am rămas aproape. Gândurile fugare m-au despuiat pentru încă un mileniu din coasta ta și mi-am înfiripat aripi fâlfâietoare cu tăria albastrului de mănăstire. Fiecare privire arde și ne întoarce pe poteca de argint unde pașii noștri au fost alături. Fiecare privire e un semn pentru o nouă îmbrățișare. Te privesc neîncetat, cu lăcomie până în suflet, până când sufletul ți se transformă într-un râu limpede de toamnă aurie. Nu-ți întoarce privirea! Fără teamă orizonturile fumurii îți vor aduce pulberi de stele în ochi. Spaima ochilor tăi aruncă deșert de fum peste drumurile întortochiate ale destinului meu.
Sunt un fluture uriaș peste pleoapa ta și pipăi aerul ca să-ți ajung în suflet, în roua scânteietoare a privirilor tale. Bătaia aripilor crește limbi de foc ce se întețesc continuu.
Sub streașina gândurilor cântecele au amuțit. Șoptim cu greu cuvinte de dragoste și zăpada sufletului se așterne calmă, ca un vis care a început de mult, pe petala unei flori ce tremura în mâinile mele. Pasc gândurile triste aduceri aminte, clipe de foc ascuns ce pârjolește cu limbi amare frunze și flori zdrobite-n trotuare. Nu-ți cer nimic...doar lasă-mă să înfloresc bătăile-mi de-aripă până vine iarna. Căci va veni devreme, aripile mi se vor încărca de nea și nu voi mai putea măsura tristețea. Aburul iubirii încă mă ridică și sunt ușoară ca un fulg. Urma mi se usucă în văzduh și nu mai am umbră.
Te caut
De cind ma primblu prin lume
Mereu in cautarea ta,
Unde te ascunzi tu, unde?
De nu te pot gasi in ea.
Te-am cautat adinc in noapte
Te-am cautat prin pustii,
Vreau sa aud a tale soapte,
Te astept, de ce nu vii?
Astept acea zi sau noapte
Cind caile noastre se vor intilni,
Astept sa aud a tale soapte,
Te astept, de ce nu vii?
Iar ramin in cautare,
In asteptarea acelei zi,
Cind imi vei aparea in cale,
Cind pe tine te voi gasi.
Acest vis frumos si dulce
Mereu il voi urmari,
Timpul vine si se duce
Eu oricum te voi gasi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)