Adieri

Dintre ramuri împletite
s-a format cărări de vise.
vise îmbrăcate, cu ale tale şoapte,
mă acoperi în voalul de mătase...
brodată-n iubire,
scăldată-n fericire,
alintată-n adieri de vânt...

Spune-mi

Spune-mi tu iubire...
spune-mi un cuvânt...
la ureche să te aud...
să te văd zărind,
pe o rază de soare,
alunecând uşor,
la mine-n braţe să te strâng.
de mână să te prind
să ne aruncăm pe aripi
de vânt...
să ne strecurăm prin fum de vise
să ne pierdem în culori
în ecouri de sărut
şi îmbrăţişări tandre
până la apus...

Scrisoare de Adio

O piatră neagră desparte o inimă de alta,o floare se desparte de petalele ei...Aşa ne despărţim şi noi...Gândurile se transformă-n fum de umbre...Sunt un vis trecător prin umbre şi lumini sub mantia dragostei...Am căutat să privesc mai întâi soarele,apoi umbra mea şi mi-am zis că omul este aruncător de umbre şi-un acumulator de lumini...O umbră mişcătoare a sufletului,viaţa mea să fie din munţii cât mai înalţi făcută,ca să pot arunca umbre cât mai adânci...Azi drumurile noastre se despart.Totul s-a sfârşit iar din rădăcina acestei iubiri să nu răsară muguri...Mantia uitării este mai presus decât cea a iubirii şi ea şi-a întors aripile spre trecutul fericirii.Alungă-mă din suflet cu un suflu de furtună...Să-ţi răsară-n cale flori de tei cu parfum de trandafiri...Să te plimbi prin parcul umbrelor şi sufletul să-ţi bântuie pe aripi de dor a vântului sculptat cu chipul meu...Eu îţi zic Adio şi te-am lăsat...

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum (partea II)

Ca o consecinţă a unei îndelungate evoluţii istorice, a deschiderii anterioare determinate de politica reformistă a împăratului Iosif al II-lea, are loc acuma mişcarea Supplexului. Sub semnul programului său va sta întreaga evoluţie viitoare a mişcării naţionale a românilor din Transilvania mai bine de un secol. Apariţia acestuia a fost pregătită îndelung de o serie de acţiuni ce au îmbrăcat, fie forma petiţiilor, fie forma ridicării în masă la luptă, dovedind că, în cadrul naţiunii române se creaseră premisele necesare apariţiei sale. Drepturile ce erau acordate naţiunii române erau minimale şi nesemnificative, ceea ce a făcut ca ridicarea românilor transilvăneni în rândul celorlalte naţiuni recunoscute de lege să fie esenţa chestiunii române.

Principalul moment, în cadrul mişcării petiţionare româneşti, premergător apariţiei Supplexului, l-a constituit  marea luptă inaugurată de Ion Inochentie Micu, episcopul greco catolic, de la Blaj. Pentru mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Ion Inochentie Micu este acela care „îi pune temelii solide programatice şi-i trasează clar drumul pentru viitor”(1). Deşi pornită, la început, din cadrele bisericii – singurul organism comun al românilor care putea face posibilă o acţiune organizată – activitatea lui Ion Inochentie Micu se extinde pe parcurs, revendicările clerului ajungând să se înbine cu cele ale naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei putea duce, atunci, lupta în folosul naţiunii române. Pe parcursul celor doisprezece ani de activitate continuă, în toate petiţiile şi cererile sale, naţiunea este întotdeauna prezentă. Între argumentele pe care le aduce, în sprijinul revendicărilor naţionale româneşti, de remarcat sunt acelea că naţiunea română este cea ma veche şi cea mai numeroasă, ea poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice şi, în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în favoruri. Între dovezile invocate în sprijinul postulatelor naţionale, Ion Inochentie Micu a acordat prioritate Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi dus la realizarea celor solicitate pentru naţiunea sa. Ca mijloace de ridicare a naţiunii, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. Acest mijloc îl considera important, deoarece, prin orizontul de cunoştiinţe ce-l oferea fiecărui individ, deschidea drumul spre bresle, preoţie şi funcţii. Era convins că „şcoala, cultura… sînt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă. Trebuie să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”(2).

În lupta sa, în slujba naţiunii, „ pentru a valorifica pe seama credincioşilor săi, şi mai târziu pe seama întregului popor român din Transilvania, drepturile conferite prin cele două diplome leopoldine, a stârnit, după cum era de aşteptat, duşmănie şi ură”(3). Aceasta cu atât mai mult, cu cât înaintaşii săi, mai mult sau mai puţin fideli regimului, nu îndrăzniseră să emită o asemenea pretenţie. În timpul dezbaterilor dietale, este nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor, chiar cu moartea, din partea nobilimii maghiare, secuieşti şi săseşti. Referitor la aceasta, la 19 iunie 1744, el arăta că „în contra lui toţi sînt iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”(4). Chemat la Viena pentru a da socoteală de îndrăzneala de a fi cerut drepturi egale pentru naţiunea română, cu celelalte naţiuni privilegiate din Transilvania, supus unor presiuni inimaginabile, Ion Inochentie Micu este obligat să ia drumul exilului, la Roma, pentru a-şi salva viaţa !. Importanţa acţiunii întreprinse de „marele vlădică” pentru istoria românilor este precis surprinsă de către D. Prodan: ” lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”(5). Lupta lui Ion Inochentie Micu a avut urmări de o valoare covârşitoare trezind neamului românesc conşiinţa drepturilor sale. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „ fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”(6).

Prin intrarea în rândul naţiunilor recunoscute, maghiari, saşi şi secui,  de legile existente, românii ar fi devenit un factor constituţional, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile care emanau din conceptul de naţio. Pentru aceasta „ s-a început îndată după moartea lui Iosif al II-lea marea luptă care, fără îndoială, formează una dintre cele mai însemnate momente ale istoriei noastre politice” (7).

În timpul frământărilor iscate de moartea împăratului Iosif al II-lea, în condiţiile unei aprige lupte a naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) pentru restituirea drepturilor ce le pierduseră în urma reformelor iosefinismului, românii, pentru a contracara aceste încercări – a căror reuşită i-ar fi adus din nou în situaţia de a fi lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi libertăţi – concep un mare memoriu, intrat în istorie cu denumirea de Supplex Libellus Valachorum. A fost pregătit şi redactat de elita intelectuală a românilor de atunci din Transilvania: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Molnar Piuariu ş.a. O noutate de prim ordin constă în apariţia, acum, in corpore, a elitei intelectuale româeşti angajate într-o mare acţiune politică!

Care sunt revendicările forte ale memoriului, ce a făcut ca privilegiaţii să i se opună cu atâta înverşunare şi ce-l ridică atât de mult deasupra încercărilor petiţionare anterioare? De la început, trebuie făcută menţiunea că Supplexul a fost elaborat în numele tuturor românilor, fără deosebire de confesiune, revendicând drepturi semnate de clerul, nobilimea, starea militară şi orăşenimea naţiunii române.

Principalele linii directoare, ale programului politic al naţiunii române, cuprinse în Supplex Libellus Valachorum prevedeau, în esenţă, ca : să fie şterse denumirile, considerate odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, acestea fiind nedemne şi nedrepte, ca acelea de „toleraţi”, „admişi” şi „ nesocotiţi între Stări”, iar naţiunea română să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; să fie respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare, aşa cum prevedea un decret al regelui Ştefan cel Sfânt, în care şi ungurii şi românii se bucură de aceleaşi imunităţi, fapt consemnat şi de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437); clerul, atât cel unit (greco-catolic), cât şi cel ortodox, nobilimea, plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie considerate, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni, iar în Dieta Transilvaniei, în scaune, districte, oraşe, naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei (8). Este de reţinut că în conscripţia din anul 1787, românii erau în număr de 1.000.000  în Transilvania,  dintr-o populaţie totală de 1.700.000 de locuitori. Diferenţa de cca. 700.000 fiind împărţită între maghiari, saşi, secui, ş.a. !!!

În actul înaintat curţii habsburgice în martie 1791, românii cereau repunerea lor în drepturile de care beneficiaseră, susţinând că prin rezolvarea acestei probleme s-ar fi ajuns la întregirea sistemului constituţional de drept al Principatului. În susţinerea ideilor principale ale memoriului, întâlnim o argumentaţie care era necesar să facă o demonstraţie cât mai convingătoare în faţa împăratului, să facă posibilă restituirea drepturilor românilor şi  nu „restituţio in integrum” preconizată de naţiunile privilegiate. Repetarea aceloraşi argumente, de mai multe ori, pe parcursul memoriului – naţiunea română este cea mai veche şi cea mai numeroasă în Transilvania, ea suportă sarcinile cele mai multe şi mai grele – avea acelaşi scop, de susţinere a unei demonstraţii cât mai convingătoare. Argumentaţia este expusă cronologic, aducând dovada recunoaşterii drepturilor naţiunii române, în trecut, de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437), de diplomele imperiale ale împăraţilor Leopold I, Maria Teresa şi Iosif al II-lea. Plecând de la numărul mare al românilor din Principatul Transilvaniei se cerea dreptul acestora de a se constitui într-o adunare naţională, pentru a-şi putea expune cererile.

Dezbaterile ce au avut loc în Dieta Transilvaniei sunt sugestive pentru felul în care a fost primită acţiunea românilor şi pentru maniera în care naţiunile privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) au înţeles să-i dea rezolvarea. Iată ce sublinia, chiar, Protocolul dietei în acest sens : „stările nu şi-au putut tăinui acea mare pornire a inimii pe care le-a pricinuit-o sosirea unui rescript regal atât de neaşteptat” (n.n.-referire la memoriu) (9), iar Protocolul deputaţilor saşi, din Dietă, menţiona că „ în momentul citirii memoriului a domnit o linişte generală şi o mare consternare se putea citi pe toate chipurile”(10).

Într-o Dietă a Transilvaniei, în care un procent din reprezentare de peste 90% revenea naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui ), s-a pus capăt cu uşurinţă acţiunii româneşti, fără a se da rezolvarea aşteptată de naţiunea română. Concesiile făcute erau minore, ele oricând putând fi înlăturate, erau „concesii care băteau pasul pe loc”(11) ; liberul exerciţiu al religiei ortodoxe şi dreptul celor aparţinând acestei religii la funcţii ce nu erau rezervate celorlalte religii privilegiate.

Urcarea pe tronul Imperiului Habsburgic a noului împărat, Francisc I – decis a nu face nici cele mai mici concesii – duce la instaurarea unui regim de mare reacţiune, astfel încât „ porţile Curţii se închideau grele şi pentru multă vreme…nu numai în faţa acţiunii româneşti, ci şi în faţa oricărei acţiuni politice”(12).

Cu toate că rezolvarea ce i s-a dat nu a venit în întâmpinarea postulatelor româneşi, Supplex Libellus Valachorum a însemnat un succes al luptei naţionale a românilor din Transilvania. Sigur, importanţa sa emană în primul rând din aceea că principiile sale fundamentale au constituit temelia viitoarelor acţiuni ale românilor. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar, ideile şi principiile sale de bază se regăsesc în noile ridicări la luptă ale naţiunii noastre pentru libertate şi dreptate socială şi naţională. „Suplicele românilor – arăta spre sfârşitul veacului al XIX- lea George Batiţiu – au avut în acele zile puţin rezultat pozitiv; ele însă, îndată din acel an s-au prefăcut pe calea cea mai firească în programa politică şi naţională la care românii au ţinut cu pietate şi cu dor fierbinte de a fi realizată. Prin acea programă continuată şi ilustrată prin scrierile istorice şi filologice ale lui Petru Maior, câte au văzut lumina, conştiinţa de sine s-a deşteptat şi întărit tot ma mult la naţiune…”(13). Un fapt deosebit de semnificativ, referitor la importanţa Supplexului, este aducerea în prim planul vieţii politice a Principatului Transilvaniei a o serie de personalităţi marcante. Dacă Ion Inochentie Micu, episcopul Blajului, apărea anterior, în lupta sa, ca un personaj singular în apărarea drepturilor naţiunii române, momentul 1791 venea să creeze un precedent prin apariţia la români a acelei elite intelectuale şi conducătoare, care de acum încolo va juca un rol atât de mare în canalizarea energiilor naţionale. Această elită românească va imprima mişcării naţionale modalităţi adecvate de expresie; în concepţia lor obţinerea de drepturi egale trebuia să preceadă unitatea integrală, ceea ce nu se putea realiza pe plan politic se transfera în plan cultural, direct subordonat obiectivelor politice, bazele ideologiei acţiunilor româneşti sunt puse – tot prin activitatea ei – prin necontenita impunere a unui adevăr ca originea latină a poporului şi a limbii sale, continuitatea pe pământul Daciei şi unitatea poporului român (14).

Pentru a sublinia şi mai mult locul Supplexului în cadrul luptei naţionale a românilor din Transilvania, marea lui importanţă pentru destinele naţiunii române, am considerat necesar să apelăm şi la cuvintele lui Alexandru Papiu Ilarian: „ nimic nu lipseşte acestui mare act naţional, nici ştiinţa, nici conştiinţa dreptului, nici concepţiunea profundă a politicii naţionale, nici curajul civic. Această petiţiune naţională e până azi evanghelul politic, cartea credinţei politice a românilor de peste Carpaţi”(15). Dar şi la caracterizarea făcută de istoricul A. Răduţiu: „ Actul  se va dovedi şi în posteritate unul fundamental pe drumul afirmării poporului român ca naţiune, marcând decisiv acest proces prin încărcătura sa doctrinară. El a fost judecat astfel nu numai în conştiinţa românească, drept parte constitutivă a acestea, ci şi, indirect, în conştiinţa ostilă a străinilor, prin vehemenţa cu care a fost contestat”(16).

Importanţa memoriului este dublată şi de faptul că el apare într-un context internaţional dominat de mari încercări de înnoire. Revoluţia burgheză din Franţa dădea o lovitură puternică sistemului feudal închistat în dogmele şi realităţile sale devenite incompatibile cu progresul omenirii, iar ideologia iluministă cucerise marile ţări ale continentului european.

Note bibliografice:

1)      David Prodan,Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.137

2)      Ibidem, p.189 şi urm.

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum ( partea I )

Supplex Libellus Valachorum a constituit actul politic fundamental al mişcării naţionale româneşti, în întreg secolul al XVIII-lea, prin care românii din Transilvania cereau curţii imperiale habsburgice repunerea lor în drepturile din care fuseseră scoşi după moartea împăratului Iosif al II-lea.

Pentru o înţelegere cât mai exactă a ceea ce a generat, în mare măsură, apariţia  mişcării Supplexului (cum este cunoscută în istorie), este necesar să facem câteva referiri la fenomenul denumit „despotism luminat” şi implicit la reformele iosefiniste. Monarhii feudali, atraşi de filosofia iluministă – în realitate mai puţin de ideile acesteia şi mai mult de faptul că ea oferea regimului feudal compromis şansa supravieţuirii – vor fi cunoscuţi sub denumirea generică de despoţi luminaţi. Ei vor determina apariţia acelui capitol al istoriei secolului al XVIII-lea cunoscut  cu numele de despotism luminat. Avându-şi rădăcinile ideologice în filosofia iluministă, acesta aduce o serie de înnoiri la toate nivelele societăţii. Este un fenomen interesant şi paradoxal în acelaşi timp, căci asistăm la aplicarea în practică a unor reforme, putem spune „revoluţionare”, pentru epoca şi sistemul de atunci. Cu atât mai mult, cu cât această „revoluţionare” a sistemului feudal era făcută de monarh, cu scopul precis de a asigura în continuare viaţa acestuia şi de a evita eventualele atitudini centrifuge de la sistem. Se schimbă „…înainte de toate, concepţia despre stat şi despre monarhul din fruntea lui. Monarhul nu trebuie să-şi mai exercite puterea absolută în virtutea dreptului divin, ci în virtutea dreptului natural şi a contractului social prin care poporul i-a delegat-o”(1). Despoţii luminaţi îşi lărgesc sfera de activitate de la politic la sectoarele social, economic, cultural, administrativ şi religios. Este vorba despre pătrunderea statului în toate sectoarele de activitate, de acel etatism menit a contribui la întărirea centralismului politic. Nu este vorba despre o desfiinţare a raporturilor feudale, ci de o reglementare a raporturilor dintre contribuabili şi proprietarii feudali, menită să sprijine dezvoltarea unui imperiu unitar conform dorinţei monarhului reformator.

Societatea transilvăneană se află în întreaga perioadă premergătoare Supplexului sub semnul încercărilor de reformă, în spiritul despotismului luminat iosefin, sintetizat în „totul pentru popor, dar nimic prin popor”. Este o aliniere a „împăratului filosof” la încercările de înnoire generală făcute în virtutea raţiunii, prin stat, prin reforme venite de sus”(2). Contaminat de ideile filosofice ale secolului său, Iosif al II-lea, odată ajuns în fruntea imperiului (1780), va urmării, neâncetat, aplicarea soluţiilor iluministe în cadrul monarhiei sale. Modelele îi erau oferite, pe lângă iluminismul francez, de cel german (Aufklorung), iar Hugo Grotius, Cristian Wolff, Samuel Pufendorf, Voltaire, Motesquieu şi enciclopediştii i-au fost principalele călăuze pe drumul reformator ce şi-l propusese. Programul lui Iosif al II-lea era menit ca, printr-o permanentă supraveghere şi direcţionare a tuturor domeniilor de activitate, să ducă la consolidarea imperiului, „ la unitatea absolută de limbă şi civilizaţie a diferitelor popoare pe care destinul le adusese sub sceptrul său”(3). O atenţie deosebită era acordată claselor producătoare şi contribuabile, care, în concepţia sa, reprezentau temelia statului, de ele depinzând buna lui funcţionare. Din aceste considerente, Iosif al II-lea va urmării ca efectele pozitive ale reformelor sale să se îndrepte către aceştia, în timp ce faţă de clasele privilegiate -  situate la celălalt pol al societăţii şi neproductive – va fi intolerabil. Această judecată reiese semnificativ din cuvintele pe care monarhul le adresa unui conducător al nobilimii maghiare din Transilvania: „ perspectivele şi libertăţile dintr-o aristrocraţie sau dintr-o republică…constau în toate ţările şi toate republicile lumii nu în abţinerea de a contribuii la obligaţiile statului, ci din contră, de a coopera mai mult”(4).

În cadrul reformelor iosefiniste, cu implicaţii majore asupra populaţiei româneşti din Transilvania, se evidenţiază  cea a desfiinţării iobăgiei. Conştient de importanţa rezolvării acestei probleme pentru viitorul statului luminist, împăratul nu ezită să intervină în anacronicul raport existent între clasele fundamentale ale monarhiei sale; încearcă să dea o rezolvare practică cu toată împotrivirea ce se anunţa, mai ales, din partea nobilimii privilegiate din Transilvania şi Ungaria, veşnic opozante şi refractare la măsurile elaborate în spiritul înnoitor al timpului. Desfiinţarea iobăgiei a fost începută prin rescriptul imperial din 16 august 1783, definitivată apoi prin Patenta imperială din 22 august 1785. Importanţa acestui capitol al reformelor iosefiniste este capitală pentru Transilvania. Nerespectarea rescriptului imperial amintit, care prin statornicirile sale însemna o ameliorare a situaţiei celor mulţi, a avut consecinţe deosebite  pentru evoluţia viitoare a societăţii transilvănene. Marea ridicare la luptă a ţărănimii româneşti, în anii 1784-1785, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, are, fără îndoială, între cauzele sale şi împotrivirea şi ostilitatea autorităţilor faţă de acest act.

Un alt compartiment important al programului iosefinist de reforme l-a constituit învăţământul. Întrucât în cadrul acestei reforme se lăsau la o parte confesiunea şi neamul, acest lucru oferea românilor o mai mare posibilitate de educaţie decât în perioada anterioară. O consecinţă deosebită, cu adânci repercursiuni în timp, a reformei învăţământului a fost, pentru români, conturarea treptată şi dezvoltarea unui învăţământ românesc propriu. Începând de acum, Blajul devine citadela culturii romăneşti din Transilvania, supranumit  „Mica Romă”,  şi se va menţine aşa încă multă vreme. De aici se va ridica viitoarea elită intelectuală a naţiunii române, ce va fundamenta mai târziu postulatele politice ale naţiunii. La fel şi Edictul de toleranţă, din anul 1781, pe lângă faptul că permitea liberul exerciţiu al celorlalte religii, incusiv al celei ortodoxe, va avea urmări deosebite şi în alte domenii de activitate. Religia nu mai constituia criteriul principal de apreciere al oamenilor pentru intrarea lor în oraşe, bresle sau ocuparea de funcţii, iar industria putea fi profesată de cine dorea, indiferent de confesiune. Rezultatul firesc al tuturor acestor reforme a fost sporirea posibilităţilor de instruire a naţiunii române, creşterea numărului de şcoli – greco catolice şi ortodoxe – precum şi situarea în fruntea învăţământului românesc, ale cărui contururi erau trasate acum, a unor personalităţi asemenea lui Gheorghe Şincai şi Dimitrie Eustatievici. Câştigurile au fost, între altele, ridicarea a circa 3oo de şcoli, cum preciza Şincai, şi formarea unor personalităţi româneşti : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budau Deleanu, Ioan Molnar Piuariu etc, a căror operă a fost direct subordonată intereselor naţionale şi politice ale românilor.

Piedicile care stăteau în calea realizării revendicărilor importante ale naţiunii române ar fi putut fi înlăturate, prin aplicarea reformelor iosefiniste. Gândindu-ne la maniera în care trebuiau făcute transformările, că în Transilvania cei mai asupriţi erau românii, ei constituind marea masă a producătorilor, este de la sine înţeles că naţiunii române i se deschidea atunci un viitor nou. Este adevărat, doar de o clipă, însă, năzuinţele s-au născut şi prin urmare, întreaga perioadă ce a urmat, fie în momente de reacţionarism, fie în momente mai liniştite, se va afla sub impresia acestora. În cursul zbuciumatei sale domni, Iosif al II-lea a fost nevoit să se  lupte continuu cu îndârjirea aristocraţiei, îndeosebi a celei maghiare şi secuieşti, care vroia cu orice preţ să păstreze vechea stare de lucruri. Împăratul, bolnav, a iscălit pe patul de moarte Revocatio ordinitionum prin care îşi retrăgea ordinaţiunile sale, cu excepţia celor referitoare la desfiinţarea iobăgiei şi toleranţei religioase. Starea de euforie ce a cuprins naţiunile privilegiate- maghiari, saşi şi secui – în urma morţii lui Iosif al II-lea a fost surprinsă sugestiv de George Bariţiu : „ acea revocare de reforme a produs bucurie foarte mare în Ungaria şi Transilvania, totodată şi erupţia vulcanică a răzbunării…s-au dat probe numeroase de ostilitate asupra reformelor de adevărată civilizaţiune care apoi tot s-au realizat, însă după 60-70 de ani de la moartea lui Iosif al II-lea”(5). De acum, în misiunea de salvare a privilegiilor ei, cuvântul de ordine al nobilimii va fi „Restitutio in integrum”. Tot acum, în cadrul mişcării naţionale a românilor din Transilvania, începe pregătirea amplei mişcări a Supplex Libellus Valachorum.

Va urma…

Note bibliografice:
1)      David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.239;
2)      Ibidem, p.239;
3)      Louis Leger, Histoire de l`Austriche-Hongrie.Depuis les origines jusqu‘a l`anee 1878, Paris, p.373;
4)      D.K.Padover, Ioseph II, l`empereur revolutionaire.1741-1790, Ed. Payot, Paris, p.246 şi urm.;
5)      George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol.I, Sibiu, 1890, p.510.

material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

Nordul Bucovinei, pământ românesc!

Sunt în inima Bucureştiului de 9 luni. Capitala mi-a zâmbit monden, din prima zi. Sunt venit de la Cernăuți şi sunt român cu sufletul şi trăirea. Deşi sunt mândru de acest fapt, nu am îndrăznit vreodată  să scriu pe un gard sau pe un pod cine şi de unde sunt. Mă aflu într-o țară democrată, care aparține strămoșilor mei, deci și mie. De aceea am dreptul trăirii românești și cuvântului românesc, precum îl au toți  cei care se numesc români, precum îl au învățăceii veniți din Basarabia.

Am citit pe garduri, pe poduri, pe pereți de cartiere, că Basarabia e pământ românesc! Nu se neagă afirmaţia şi adevărul, dar și Nordul Bucovinei, regiunea Cernăuți, cu aproape 200.000 de români, este cât se poate de românesc. Şi e ciudată situația, cel puţin pentru mine, când se confundă Chișinăul cu Cernăuiul, când Cernăuțiul este atribuit Basarabiei. E o eroare. Actualmente Cernăuțiul este regiune a Ucrainei, deși au în comun prea puține pagini de istorie și de tradiție. O dovadă incontestabilă, că orașul este românesc, este Privilegiul lui Alexandru cel Bun, privilegiu care datează cu 1408. Alt privilegiu sau letopiseț mai vârstnic vorbește că copilăria acestui oraș nu există. Privilegiul e o dovadă argumentativă, nu poetică. Cernăuțiul are o vârstă românească.

Oare mai contează aceste detalii într-o epocă materială? Contează că după sârma ghimpată trăiesc aproape 200.000 de români, care vorbesc limba lui Eminescu. A… dar cine mai știe că Eminescu a fost elev la un liceu din Cernăuți? Nu contează! Nu contează nici un detaliu atâta timp cât nu ne interesează cine suntem. Cine suntem? Suntem… grăbiți. Timpul e cea mai complicată problemă și mai suntem și studenți. Ne place viața. Avem și examene de două ori pe an.

Lăsând aluziile în soarta lor, ar trebui să cunoaștem unele lucruri pe de rost.

În Nordul Bucovinei sunt mii și mii de români rupți de la pieptul României, încă din 1941. Calvarul acestor români, dintotdeauna la ei acasă, a început odată cu încorporarea regiunii în U.R.S.S. La 3 aprilie 1941, peste 5.000 de români din satele de pe Valea Prutului, s-au îndreptat spre centrul raional Hliboca, unde urmau sã înmâneze organelor administrative niște cereri, care să le permită să treacă frontiera şi să ajungă la rudele lor de sânge. Acolo ar fi putut să înceapă o viață de la capăt fără soldați bolșevici flămânzi în casa lor, care să le impună ce să facă.

Organele, însã, refuzaserã sã primeascã cererile. Disperatã, mulțimea luã drumul cãtre granițã în speranțã cã, organizîndu-se într-o procesiune religioasã, cu prapuri și cruci luate din bisericã, va reuși sã-i convingã, totuși, pe grãniceri și, astfel, sã treacã dincolo de sîrma ghimpatã. Procesiunea a fost opritã, iar la semnalul unui comandant, grãnicerii au început sã doboare cu gloanțe de armã rândurile coloanei ce înainta spre punctul de trecere al frontierei. Peste 5.000 de români au fost împușcați.

Masacrul de la Fântâna Albã a fost precedat de masacrul de la Lunca. În noaptea de 6 spre 7 februarie, unde altã coloană de români bucovineni a încercat sã treacã frontiera sovietico-românã, din apropierea râului Herțușca. Nu au mai reușit. Din cei peste 400 – 600 de persoane doar 47 au mai vazut lumina zilei.

O altă filă dureroasă și de neșters din istorie o reprezintă deportările românilor  din regiunea Cernăuți. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de copii, tineri, femei și bãrbați, din regiunea Cernãuți, au fost deportaţi în Siberia și Kazahstan, pentru cu singura vină de a fi români.

Dintotdeauna românesc, Nordul Bucovinei este o parte de nedezmembrat din întregul României, țara în care trăim, iubim, invățam, dar în care trecem prea ușor cu vederea peste unele lucruri mici…”nimicuri” cum le-ar spune unii. Cei masacrați și deportați merită să fie numiți români și să nu le fie confundată baştina și memoria… Începând de la o cărămidă suprapusă peste alta începe construcţia unei case mari.

Sunt la București de 9 luni și mi-e dor de Cernăuți, unde se iubește, se simte, se gândește românește; unde se colindă în română, unde se zice ”Bună ziua!„ în română, unde totul e atât de românesc încât nu se justifică efortul de a scrie pe garduri, pe pereți de cartiere din inima Bucureștiului, Nordul Bucovinei, pământ românesc. E un ţinut românesc şi punct.

autor: Grigore Gherman

sursa: www.sprevest.ro

Despre fiinta si existenta miscãrii legionare a lui Corneliu Codreanu

1. Despre fiinta si existenta miscãrii legionare
Legiunea lui Corneliu Codreanu n-avea sã fie, dintru început, un tot organic. Între 24 iunie 1927 – data înfiintãrii “Legiunii Arhanghelul Mihail” – si 17 aprilie 1938 – data arestãrii întemeietorului ei – Legiunea, în pofida conditiilor cu totul nefavorabile ei, a crescut neîncetat. În profunzime, ca si în suprafatã. De la cele 4 dreptare initiale – credinta în Dumnezeu, încrederea în misiunea lor, dragostea reciprocã si cântecul, care cãlãuzeau pasii legionarilor, pânã la cucerirea sufletului poporului ( cucerirea pe care o dovediserã alegerile parlamentare din 1937), Legiunea parcursese drum lung. Din 1927 pânã în aprilie 1938, data arestãrii, ea a crescut mereu, sub controlul sever al lui Corneliu Codreanu. Temeliile fuseserã puse. Dar constructia încã nu era încheiatã. Pe temeliile puse, se clãdea neîncetat. Si ne putem închipui cât s-ar fi construit si cum s-ar fi construit dacã arhitectul priceput ar fi supravietuit celui de al doilea rãzboi mondial . . . Cãci însusi întemeietorul se afla în continuã crestere devenire spiritualã. Formal, el îsi începuse opera de 28 de ani. Când l-au ucis împlinise 39. Si fata lumii avea sã se schimbe.
Arhitectul a pus temeliile si a început zidirea. Dupã el, altul a continuat construirea. În continuare acasta s-a tinut, oare, seama de sfatul sfântului Pavel, aflat în scrisoarea I cãtre corinteni (III, 10-11). S-a construit adicã pe temeliile puse ? S-a respectat planul constructiei ? Ori s-a continuat zidirea pe alte temelii ? Cu alte cuvinte, cresterea Legiunii dupã disparitia Întemeietorului a fost crestere fireascã (normalã) ? Ori a fost crestere nefireascã (anormalã) ? Mai precis : în ce mãsurã cresterea aceasta a fost fireascã si în ce mãsurã nefireascã ?
Viata, cresterea Legiunii se înscrie pe o curbã. În cazul cresterii normale (firesti), fiecare moment al acestei curbe stã, structural, într-un raport organic cu toate celelalte momente ; fiecare moment se integreazã în unitatea organicã a curbei. Dacã momentul nu se integreazã înseamnã cã el introduce o anormalitate în curbã, un dezechilibru în situatie si trebuie respins. (Un exemplu : când practica infamiei, a miseliei în luptã în locul legii legionare care spune cã e mai bine sã cazi pe drumul onoarei, decât sã învingi printr-o miselie, practica aceasta trebuie respinsã ca anormalã, ca una care introduce un dezechilibru în situatie).

2. Criteriul adevãrului în Legiune
O afirmatie este adevãratã în mãsura în care ea este conformã realitãtii. O judecatã este adevãratã sau falsã, în mãsura în care ea se reazimã, sau nu se reazimã, pe starea de lucruri la care se referã ; când concordã sau nu concordã, cu starea de lucruri la care se referã. Necunoasterea exactã a stãrii lucrurilor face imposibilã judecata adevãratã, la judecata dreaptã. Confundarea esentialului cu neesentialul, a necesarului cu superfuul, duce fatal la judecata strâmbã, la judecata falsã.
Am trãit si trãim încã vremi în care dreptul adevãrului era Fuhrerul, ori Partidul. Pe Corneliu Codreanu eu l-am auzit odatã declarând cã “se va da afarã din Legiune”, dacã, el, Cãpitanul, va cãlca o anumitã lege moralã impusã de el Legiunii lui. Iarã altãdatã dãdea dispozitii unuia dintre bunii lui comandanti legionari pentru cazul în care acesta va trebui sã ia hotãrâri urgente si nu va avea posibilitatea de a cere instructiuni de la centru. Într-o astfel de situatie – spunea el – înainte de a pune în aplicare hotãrârea luatã, trebuie sã te întrebi :
I. Dacã prin aceastã hotãrâre a ta nu mânii pe Dumnezeu
II. Dacã hotãrârea ta este spre folosul patriei ;
III. Dacã ea nu nesocoteste legile fundamentale ale Legiunii.
Evident cã aceste norme sunt valabile în cazul în care cel ce
hotãrãste este, spiritual si moraliceste, într-o stare de elevatie. Dar ce intereseazã azi este altceva : este ierarhia valorilor : Dumnezeu, Patria, Legiunea. Nu pe dos.
Evident cã pentru tot ce se lucrase pânã în vremea despãrtirii de Legiune, el, cel ce-i pusese temeliile, putea spune dacã lucrul este sau nu legionar. Dar el, întemeietorul, nu s-a socotit niciodatã îndreptãtit sã schimbe temeliile odatã puse. Într-un fel era prizonierul operei pe care o înfãptuise ; mai exact : prizonierul legilor fundamentale ale acestei opere. Când el spune aceste cuvinte de testament legionarilor sãi : “Iubiti camarazi, de acum si cât va fi viatã legionarã, sã stiti cã unde veti vedea apãrând, fie în sufletul vreunui luptãtor, fie în propriul vostru suflet, rânjetul interesului personal, acolo a încetat de a mai exista legiunea” (P.L). dreptul adevãrului în Legiunea lui Corneliu Codreanu este concordanta (unei actiuni, unei atitudini, unei afirmatii) cu esentialul legionar.
3. Legionarism si crestinism.
Faptul cã legionarii lui Codreanu erau în covârsitoarea lor majoritate crestini practicanti – oameni care se mãrturiseau si se împãrtãseau – faptul cã nici o lucrare de seamã a Legiunii nu se începea fãrã binecuvântarea preotilor, faptul cã la mesele comune ale legionarilor se spunea rugãciunea si-acolo unde era, preotul da binecuvântarea, a nãscut confuzii chiar în unele cercuri clericale. Miscarea lui Codreanu însã nu cãuta sã se substituie Bisericii românesti crestine. Asupra acestui adevãr Corneliu Codreanu a tinut sã spulbere, dintru început, orice echivoc. El vorbeste în termeni limpezi despre “linia” Bisericii si linia Miscãrii Legionare. “Linia istoricã – scrie Cãpitanul – este una : aceea pe care o trãim noi. Cãci noi trãim în veac. Linia Bisericii este mult deasupra noastrã. Cãtre ea tindem, dar nu realizãm decât putin. Pentru cã trãim sub condamnarea si sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, a lumii si a mos-strãmosilor nostri. Recunoastem cã suntem pãcãtosi : aceasta este atitudinea legionarã fatã de Bisericã”. Din scrisoarea – rãspuns unui preot-profesor (Circ. Pg.109). Într-un adevãr, între viata în Cristos si viata legionarã, nu poate exista confuzie. Este vorba aici de planuri de miscare deosebite. Omul care poate spune despre sine : mibi enim vivere Christus et mori lucrum (Filipeni, I, 21) se miscã pe alt plan decât omul legionar. Idealul omului crestin e sfintenia. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai poate clinti din mersul sãu nici nedreptatea, nici ofensa, nici amenintarea, nici exilul, nici moartea. Arhiereul Vasile al Cesareei Capadociei ( m.379), amenintat de Modestus, prefectul împãratului arian Valens, cu confiscarea, cu exilul, chinuirea si moartea, l-a întrebat, senin, pe atotputintele Modestus : Asta este tot ce-mi puteti face ? Altceva mai rãu nu ai ? Confiscarea averii ) Dar în afarã de aceste haine vechi de pe mine si de câteva cãrti nu posed nimic. Exilul ? Dar care e patria mea ? Eu mã simt bine oriunde pe acest pãmânt, care nu e al meu, precunâm nici al tãu ? Chinurile ? Vrei sã spui “prima lovire”, cãci trupul acesta slãbit nu va putea suporta pe a doua. Iarã despre partea mortii, ea va însemna tocmai împlinirea dorului meu de a fi împreunã cu Domnul, Dumnezeu si Mântuitorul meu Iisus Hristos.
Omul nou al Evangheliei nu mai cunoaste dificultãti din afarã. Hristos depãseste proportiile naturii noastre, nesocoteste drepturile si înfruntã energiile ei. Silit de un oricine sã meargã cu el o milã de cale, omul Evangheliei va merge cu el douã mile. De va vrea sã se judece cu el spre a-i lua haina, el îi lasã nu numai haina, ci si mantaua, nimai sã fie pace. Îl loveste cineva peste obrazul drept, el îi oferã spre lovire si obrazul stâng. Ucis fiind cu pietre, se roagã ca Dumnezeu sã-i ierte pe ucigasi. Acesta e omul Evangheliei. Între omul acesta si omul legionar, e deosebire.
Înfiintând Legiunea lui, Corneliu Codreanu nu s-a gândit sã punã bazele vrunui ordin nou cãlugãresc. Nici mântuirea individualã a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfintitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncã a sufletului singurã Biserica o putea potoli. Asupra acestui lucru doctrina si practica legionarã nu lasã loc indoielii. Când Corneliu Codreanu spune cã “linia Bisericii” stã la uriasã înãltime fatã de “linia Legiunii”, la aceastã putere supranaturalã a ei se gândea. Corneliu Codreanu nu avea intentia sã facã din legionarii lui sfinti. El voia altceva : voia sã pregãteascã din suflete tari si din brate vânjoase o Românie sãnãtoasã, puternicã si temãtoare de Dumnezeu. Cu Românii din vremea lui, el nu era multumit. El deschidea o scoalã spiritualã, un organ de educatie cetãteneascã. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, crestini practicanti. Se spovedeau si se împãrtãseau. Aflându-se în serviciul natiei, punând pret pe omeneasca onoare, ca virtute de sine stãtãtoare, fiind oricând gata sã moarã în slujba patriei, legionarul nu era în situatia de a da tiranilor rãspunsul pe care Sfântul Vasile cel Mare îl dãduse prefectului arian Modestus. Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia. Ci omenia româneascã. Omenia nu e sfintenie. Omul de omenie nu se lasã pãlmuit. Legionarului nu-i era indiferentã nedreptatea omeneascã. El nu poate sta cu bratele încrucisate când vede jefuindu-se averea tãrii. Organizarea de rezistente active, necesare si îndreptãtite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducãtorilor – legali sau ilegali – ai multimilor. Constient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, rãspicat : recunoastem cã suntem pãcãtosi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârsit : “Adu-Ti aminte, Doamne, de toti ai mei. Ia-i sub scutul Tãu. Iartã-i si odihneste-i în pace. Celor vii dã-le tãrie si biruintã asupra potrivnicilor, spre înflorirea României legionare si spre apropierea de Tine, Doamne, a neamului nostru românesc, în speranta învierii lui. Amin !” (Însemnãri).
Activitatea scolii lui Codreanu, însemnând o însãnãtosire a sufletului tineretului, era totodatã un ajutor imens dat Bisericii. Omenia si eroismul nu erau sfintenie ; dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie si de rudenie. Faptul cã bisericile erau pline de tinerete legionarã este grãitor. E de mirare neîntelegerea întâlnitã la înalta ierarhie a bisericii ortodoxe. Dar preotii de mir si cãlugãrii au simtit de unde le vine ajutorul. Si au îmbrãtisat, cu riscuri, strãduinta lui Corneliu Codreanu.
4. Despre învierea neamurilor
Am arãtat mai sus cum Corneliu Codreanu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc, în speranta “învierii lui”. În altã parte, revine, cu preciziuni, asupra acestei credinte, atãt de mult ironizate de adversarii lui politici. Redau aici un întreg pasagiu. Telul final, sensul ultim al neamului este Învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus hristos. Creatia, cultura sunt doar mijloace pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru aceastã înviere. Dar cultura este rodul capacitãtilor si dispozitiilor pe care Dumnezeu le-a pus în neamul nostru. Pentru aceasta purtãm toatã rãspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pãmântului se vor întrece pentru aceastã ultimã înviere ; toate neamurile, cu toti regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecãrui popor locul hotãrât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Aceastã clipã covârsitoare, aceastã înviere din morti, este cel mai înalt si mai strãlucit tel spre care se poate pregãti o natiune (P.L.). Nu e de prisos sã adaug cã aceastã învãtãturã a Educatorului natiei românesti, Codreanu, este scoasã din Noul Testament.
4. Ecumenicitate nationalã
Corneliu Codreanu obisnuia sã vorbeascã de “ecumenicitate nationalã” . . . expresie care, desprinsã de context, ar putea sã parã unora ne la locul ei. De aceea socotesc aci necesare unele lãmuriri. Cuvântul grecesc oikos = a locui ; oikumeni (ghi) = pãmântul locuit, apoi lume. În Evanghelia dupã Luca citim : iesit-a poruncã de la Cezar August sã se înscrie toatã lumea (pasan oikoumenin = universus orbis). Prin “ecumenicitate nationalã” Codreanu întelegea totalitatea neamului românesc : Românii prezenti, Românii care au rãposat si Românii care se vor naste în viitor pe acest pãmânt. Constiinta permanentei neamului românesc era la el totdeauna vie. Odatã, la o orã de teorie fãcutã lucrãtorilor unei tabere de muncã, vorbea de frumosul obicei de a sãdi nuci. Cei de azi, spunea el, nu mai sãdesc nuci, ci caisi. De ce ? Fiindcã nucul creste încet : de multe ori n-ajungi sã mãnânci din rodul lui. Pe câtã vreme caisul creste repede si te poti bucura de rodul lui. Dar oare pe vremea mosilor si pãrintilor nostri cresteau nuci mai repede ca azi ? Nu. Cresteau la fel. Dar înaintasii nostri stiau cã de nu vor mânca ei din rodul nucilor, vor mânca copiii si nepotii lor. Si va fi tot una ; ba va fi mai bine ; cã acestia le vor binecuvânta amintirea.
5. Stil legionar
S-a vorbit adesea de un “stil” legionar. Nu de un stil de viatã, de o tinutã legionarã, rezultat al unui proces de educatie. (Aceasta reiese limpede din întreaga expunere asupra fiintei si existentei Legiunii). S-a vorbit despre stilul scrisului legionar. Si anume, cu un regret pentru lipsa de uniformitate a acestui stil.
Stilul este expresia rezultatului unui proces de cunoastere. El este conditionat de :
a. Natura individului : logicã, misticã, mixtã ;
b. Gradul de culturã ;
c. Daruri speciale ;
d. Natura operei.
Într-un fel scrie Corneliu Codreanu, în altul Ion Mota, în altul Victor Puiu Gârcineanu, în altul Vasile Marin. Si iarãsi la acelasi autor : într-un fel sunt scrise Circulãrile lui Codreanu sau Pentru legionari, în alt fel Însemnãrile lui de la Jilava. Diversitatea stilului e semnul bogãtiei si al firescului.
Si totusi, nu se pot tãgãdui anumite note ale scrisului legionar : sobrietatea, gravitatea, sinceritatea. De altfel, legionarii lui Codreanu vorbeau si scriau putin. Pentru ei aveau sã vorbeascã faptele. Îndemnul întelepciunii populare : Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tãcerea, era la ei în cinste.
. . .
Concluzie
Miscarea Legionarã a lui Corneliu Codreanu este cea mai profundã revolutie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român de la încrestinarea lui încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitãti si perenitatea ei, revolutia lui Corneliu Codreanu este valabilã pentru toate natiunile care vor sã porneascã pe calea încrestinãrii efective.
Gheorghe Racoveanu