joi, 15 februarie 2018

Interviu cu scriitorul Dumitru Dănăilă


INTERVIU CU SCRIITORUL DUMITRU DĂNĂILĂ
Interviu realizat de Lenuș Lungu
FB_IMG_1518506383442
Lenuș Lungu (L.L): Ce ne puteţi spune despre dumneavoastră şi activitatea literară?
Dumitru Dănăilă (D.D): M-am născut în anul 1942, în comuna Pietroasele, judeţul Buzău. Sunt absolvent al Facultăţii de ziaristică, Bucureşti, 1974. Încă înainte de a merge la şcoală, am început să citesc litere din titlurile articolelor de ziar, apoi, mai târziu, întrebările din interviuri, culese cu aldine şi, după un alt timp, curiozitatea m-a făcut să aflu şi răspunsurile. Articolele de ziar şi îndrăgirea limbii române de la dascălii mei m-au orientat spre ziaristică. Am fost redactor la cunoscutul cotidian „Viaţa Buzăului”, devenit, după revoluţie, „Opinia”, la care am fost secretar de redacţie şi am lucrat la mai toate ziarele apărute în judeţul Buzău în perioada postrevoluţionară. Pasul spre literatură, firesc la mulţi dintre ziarişti, l-am făcut abia după ce am ieşit la pensie, nu neapărat pentru că aveam timp liber, ci pentru că abia atunci am considerat eu că acumulasem destul pentrua poversti şi altora secvenţe de viaţă interesante. Am trecut peste proza scurtă şi am atacat direct romanul, primul având tentă autobiografică. Al doilea a fost o reluare a temei din primul, au urmat apoi anul şi romanul. Am publicat până acum şapte romane, alte două se află în tipografie şi vor apărea în curând şi lucrez la în prezent la al zecelea roman. Până la sfârşitul anului, voi avea gata pentru tipar un volum de versuri şi o carte de critică literară.
Amintirile care mi s-au imprimat cel mai puternic în suflet sunt cele legate de copilărie şi de anii de şcoală. Atunci s-a construit baza sufletească, baza mea de om. Ce a urmat au fost adăugiri aşezate pe o bună întemeiere. Sufletul s-a înălţat pe modelele cărora le voi păstra mereu recunoştinţă, părinţii, învăţătorul şi apoi profesorii mei. Ei mi-au pus la îndemână elementele definitorii ale omului educat în spiritul adevărului, cinstei, dreptăţii, demnităţii umane. Am învăţat atunci cum să-mi câştig bucata de pâine. Mă sculam dimineaţa, înainte de a merge la şcoală şi stăteam la coadă la pâine pe cartelă. Vedeam doar spatele oamenilor maturi şi nu aveam decât gândul de a ajunge mare, să nu fiu oprit, încorsetat, deranjat de nimeni şi de nimic. Acum e invers, m-aş întoarce cu plăcere la anii de atunci, care mi-au legănat visele, mi-au deschis fereastra spre viaţă sănătoasă, nealterată de relele care existau şi în acele vremuri, ca întotdeauna, în societate.
(L.L): Cum este “să pictezi cuvintele” ca şi scriitor?
(D.D): Am o părere mai veche, neschimbată până astăzi, că scritor eşti abia atunci când opera ta este studiată la şcoală. Scriitorii studiaţi astfel mi-au rămas mai mult la suflet decât alţii pe care i-am citit de unul singur. La “pictura” despre care vorbiţi, pot spune că am tras o linie abia parceptibilă prin clasa a patra, când am scris o compunere despre primăvară. Tatăl meu, care scria poezie, fără să publice, fiind prea modest, m-a ridicat în braţe, m-a strâns cu putere la piept şi a şoptit cu ochii înlăcrimaţi ”Bravo, băiete!” Era primul semn că aş avea ceva înzestrare. Au fost şi altele, dar confirmarea a venit abia după ce am publicat, la vârstă înaintată, primul roman. Scrisul nu e uşor, se ştie, dar nu e o corvoadă, este, înainte de toate, o plăcere. Nu ştiu plăcere mai înaltă decât aceea de a pune punct final unei creaţii literare. O egalează doar cuvintele de apreciere venite de la critici şi mai ales de la cititori.
Fixarea asupra unei idei, a temei pe care doresc să o dezvolt reprezintă pentru mine perioada cea mai dificilă a elaborării unui produs scriitoricesc. În timp ce aleg subiectul, am în vedere, între altele: să fie de actualitate, să cuprindă o problematică de larg interes, să capteze un număr cât mai mare de cititori, să nu fie arid, plat, ci să emoționeze, să nu distoneze cu ceea ce se face corect astăzi în literatură, să fie durabil în timp. În câteva cuvinte, aș spune că alegerea temei viitorului roman începe odată cu primele pagini ale celui aflat în lucru. Pe fluxul naraţiunii, mă gândesc şi la tema viitorului roman.
(L.L): Cum vă simţiţi pe valurile literaturii?
(D.D): Valurile pe care le face literatura astăzi nu mai sunt cele din trecut, când altfel se promovau valorile şi ajungeau la vârf cele mai recunoscute public. Se scrie mult şi asta este foarte bine, dar calitatea produsului literar a scăzut, vârfurile fiind stabilite în multe cazuri pe criterii politice. Asemenea clasamente nu vor rezista timpului, judecătorul suprem, care va cerne fără milă şi va scoate la lumină numai ce este durabil, recunoscut unanim.
Plutesc şi eu, ca atâţia alţii, pe valurile literare de astăzi cu părerea de rău că se citeşte mai puţin, dar şi cu înceredea că în viitor cartea, indiferent în ce formă va apărea, va fi mai mult căutată. Plutesc linişttit, fără să mă intereseze confruntările de idei dintre găştile literare, cu gândul spre cititor, singurul pe care îmi place să-l slujesc prin scrisul meu. Scrisul îmi face plăcere, e un fel de terapie împotriva relelor de tot felul care cuprind societatea, oamenii. Scrisul meu cuprinde secvenţe de viaţă care sper să intereseze generaţiile viitoare, dornice, poate, să ştie cum am trăit, ce am gândit, ce am întreprins noi pentru mai bine, mai frumos, pentru dreptate şi adevăr.
(L.L): Cum vi se pare că este primită poezia de cititori? Dar proza?
D.D): În situaţia actuală, când se citeşte mai puţin, ca urmare a apariţiei şi proliferării unor mijloace moderne de informare în masă, care permit un acces rapid la informaţie, când suntem din ce în ce mai presaţi şi apăsaţi de timp, este mai la îndemână să se citească poezie şi cred că se citeşte în proporţie mai mare decât proza. Numai faptul că poezia actuală, modernă şi postmodernistă, este acceptată şi înţeleasă doar de o mică parte dintre cititori face ca procentul să nu fie mai mare. Proza, pentru că necesită mai mult timp, se citeşte mai puţin, dar are o importantă contribuţie la dezvoltarea intelectuală a omului, la formarea de caractere. În ce mă priveşte, m-am adaptat situaţiei acuale prin reducerea dimensiunii romanului la circa două sute de pagini, prin eliminarea în mare parte a descrierilor şi amănuntelor nesemnificative în favoarea acţiunii. Mă transpun mereu în situaţia cititorului şi îi subordonez întreaga concepţie a produsului scriitoricesc.
(L.L): Ce dorinţe aveţi în privinţa scrierilor dumneavoastră?
(D.D): Cea mai mare dorinţă a mea, ca a oricărui altul care scrie, este ca scrisul meu să ajungă la cititor, să răspundă cerinţelor lui şi să îi servească în comportamentul său de toate zilele. Bineânţeles, îmi doresc mult ca romanele mele să străbată timpul şi să se citească peste mulţi ani, în alte epoci, dar acesta este un vis greu de realizat, fiincă proba timpului o trec doar operele de mare valoare, unice, inconfundabile, iar eu nu ies cu nimic din comun. Chiar şi aşa, fără a ieşi din comun, îmi place să ştiu că, scriind, fac ceea ce trebuie pentru a veni în ajutorul oamenilor care au nevoie de poveşti de viaţă în care să se regăsească, din care să înveţe cum să treacă mai uşor prin existenţa pământeană.
(L.L): Cine este cel mai mare critic al dumneavoastră?
(D.D): Cel mai mare critic al meu este cititorul. El este, nu doar în cazul meu, singurul care poate da un verdict asupra scrierilor actuale. Părerea lui este, înainte de toate, cea care mă orientează în stabilirea tematicii şi a ideilor desprinse din realitatea imediată, în alegerea faptelor cele mai elocvente, în conturarea personajelor, în modalitatea artistică de derulare a naraţiunii. Scriu cu gândul aplecat spre cel care citeşte, urmărind, în primul rand, claritatea naraţiunii, în favoarea căreia renunţ la maniere artistice mai interesante¸ poate, dar mai sofisticate. Concizia este o altă cerinţă pe care mi-o impun când scriu, dorind să evit prezentarea de amănunte plicisitoare. Pentru dinamizarea naraţiunii, folosesc des dialogul antrenant, frazele scurte, incisive. Nimic nu este mai de preţ pentru mine decât să ştiu că i-am făcut pe plac Măriei-Sale, Cititorul. Judecata lui e singura în măsură să dea satiasfacţie muncii mele. Menţinând rolul de judecător suprem al citititorului, nu trebuie neglijată critica literară competentă, care poate influenţa mult creaţia literară. Mă simt dator să mulţumesc din inimă criticilor care au scris despre cărţile mele, îndeosebi cunoscutului critic Ion Roşioru, care a scris despre toate romanele mele.
(L.L): Când v-a apărut fiorul poeziei? Dar pentru proză ce aţi simţit?
(D.D): Mie mi se spune prozator sau romancier, calitate în care nu ar trebui să am nici un raport cu poezia. Am totuşi. La încheierea unui roman, parcă îmi vine câteodată să mai fac şi altceva decât proză. Fiindcă îmi place poezia, m-am gândit, anul trecut, destul de târziu, să cochetez puţin cu dumneaei. După ce am publicat, pe Facebook şi în câteva reviste, primele poezii şi au fost bine primite, am început să scriu frecvent măcar o poezie pe săptămână. S-au adunat ceva, pot deja să scot o carte, însă numai după ce ce voi mai scrie vreo treizeci de poezii, voi face o selecţie riguroasă şi voi da la o pare balastul.
Proza este mai aproape de sufletul meu. Ea m-a lansat în lumea literară, ei îi mulţumesc dacă astăzi sunt cât de cât cunoscut printre creatorii de literatură. Proza simt că este apa în care înot precum peştele. Ei îi accord cea mai mai mare importanţă, ea îmi dă cele mai mari satisfacţii. Cât voi fi încă în putere, voi scrie, aşa cum am promis, un roman pe an. Aşa cum am spus, voi publica o carte de poezie, una de critică literară, dar proza rămâne iubirea mea şi nu o voi tărâda niciodată. Ea mă va face, la rândul său, să am mereu ceva de spus. Ceva interesant, atractiv pentru cititor.
(L.L): Spuneţi-mi câteva cuvinte despre cărţile dumneavoastră.
(D.D): Scriu, după cum aţi aflat, romane. Am publicat, din 2008 până în prezent, şapte: “Destine la indigo”, “Iubirile de altădată”, “În căutarea paradisului”, Robul zarului”, “Întoarcerea”, “Rătăcit printre milionari” şi “Umbra în uniformă”. Peste câteva zile, vor apărea romanele “Următorul” şi “Fluturi iernatici”, aflate în fază finală în tipografie. Până la sfârţitul anului, sper să finalizez romanul “Dincolo de fardul iubirii”, cel de al zecelea. Le recomand cu căldură celor interesaţi de viaţa actuală, de atractive poveşti de dragoste, de dramele celor care doresc îmbogăţire rapidă, fără muncă sau ale celor care îşi caută fericirea altundeva decât în ţară. Sper să le placă tematica, ideile, faptele relatate, fluenţa lor, claritatea şi concizia frazelor, stilul dinamic, suspansul, câteva dintre motivele care asigură o bună relaxare spirituală.
(L.L): Proza se hrăneşte dintr-o anumită poezie? Cum le întreţineţi şi în ce măsură? Vă bazaţi pe aceste transferuri reciproce dintre poezie şi proză?
(D.D): Cochetarea cu poezia transpare mai în toate romanele mele, dar mai evident se regăseşte în “Umbra în uniformă”, pe care criticul Ion Roşioru o numeşte “carte-recviem unde poezia e mai prezentă ca în niciuna din scrierile anterioare ale lui Dumitru Dănăilă.” Proza şi poezia se împacă destul de bine în romanele mele, liricul dând textului un plus de farmec şi candoare, o emoţie aparte, o trăire mai intensă. Transferul dintre poezie şi proză e benefic în sensul că măreşte numărul cititorilor cu un nivel ridicat de cultură şi îi îmbogăţeşte pe cei mai puţin obişnuiţi cu texte de acest fel.
(L.L):  În încheiere, câteva cuvinte pentru cititorii revistelor “Cronos” şi “Taifas literar”.
(D.D): Îmi face mare plăcere să transmit cititorilor revistelor “Cronos” şi “Taifas literar” viaţă de farmec, de vis, de poezie, cu sănătate şi bucurii fără margini. Sperând că le-am făcut o mică bucurie cu aceste rânduri, îi păstrez la loc de cinste în inima mea, mereu deschisă pentru frumos, înălţător şi durabil.
FB_IMG_1518506483228
Dumitru Dănăilă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu