Sărut himer

Aș vrea să fiu gândul tău
să fiu umbra ce te urmărește
să ard în suflarea respirației tale
sărută-mă cu îmbrățișarea ta
mângâie-mi corpul cu dorul tău
aprinde-mi aripile spre orizont
să zbor pe culmi înalte
unde cerul plânge și suspină
în cenușa sufletului meu
întind mâna să-ți ating căldura
 inimii tale
ca o himeră mă strecor
în parfumul tău
privesc la stelele în care te ascunzi
când închid ușa nopții
sărut optic în iluzii deșarte.

@ Lungu Lenuș

Lasă-mă

Vise spulberate
de vânt purtate
lasă-mă să te iubesc
fără să te abandonez
tăcerea mea în sărutul tău
dorul meu
un sicriu pentru sufletul meu
gânduri dureroase în furtuni se zbat
între bucurie și tristețe
în cele mai uscate arome
în inima inimii mele.

@Lungu Lenuș

Suflet gol

Cu mâinile am încălzit
petalele iubirii
am transformat frigul în căldură
ascult cântecul vântului
respirația tăcută-mi crește
timpul îmi sfârâie trupul
sufletul îmi e statuie de gheață
se topește în mângâierea inimii tale
vise destrămate-n culori

dimineți senine
unde totul e o amăgire.

@ Lenuș Lungu

Iluzii

Sărută-mi tălpile fierbinți
de ploaia de stele
alungă-mi tristețea din trup
scaldă-mă-n inima ta
să-ți fiu dorința din palmă
să-mi tatuez sufletul
 în gândurile tale
să mă învelesc în şoapte
mă afund în vise
şi-n iluzii să mă agăț
de brațele tale reci

cerul plânge în tăcere
sărutându-mi buzele fierbinți.

@Lenuş Lungu

Vise destrămate

Mi-am acoperit visele destrămate cu pulberi de stele. Șoapte ascunse-n noapte, zboruri de gânduri uitate în depărtare. Privirea pierdută-n zare, așteptân-du-te la țărm de mare. Buzele îmi sunt uscate de vânt... Dă-mi o dulce sărutare.
Cuprinde-mă în brațele umbrei tale...Mă ascund în tăcerea gândurilor tale și noaptea căptușită de stele mărunte de durere și dor.
Fiecare clipă de destin ne-a învins, orice urmă s-a transformat în gol. Ești lacrima ce mi se sparge-n palmă, te sorb, mă îmbăt cu picuri de iubire să te-nchid în mine.
  Zboară te-nalță
 lumina, mângâiere a sufletului meu.

@Lenuș

Interviu cu poeta Olga Văduva (Grigorov)

INTERVIU CU POETA OLGA VĂDUVA (GRIGOROV)

Interviu realizat de poeta Lenuș Lungu Lenuș Lungu (L.L): Pentru persoanele ce nu au avut ocazia să vă cunoască, ce ne puteți spune despre dumneavoastră, cărțile şi activitatea literară? Olga Văduva (O.V): M-am născut într-o zi fierbinte de vară, 23 august 1953, la Tulcea, unde am băut din apa Dunării şi m-am scăldat în valurile ei. Am început să scriu poezii în revista scolii, în anul1969. Mult mai târziu, la indemnul unui prieten, am luat în serios jocul de-a rima, am selectat poeziile adunate prin diferite caiete şi am lansat primul volum de versuri la 6 iulie 2013. Volume publicate: VIS SPRE INĂLŢIMI, Editura Sf. Nicolae, Brăila, 2013; POD PESTE GÂNDURI, Editura Editgraph, 2014, poezii în ediţie bilingvă, româno-italiană,în traducerea poetului Luca Cipolla. Publicaţii în antologii: Poezii religioase în antologia ''Expresia ideii-IV,, Spre tine, Doamne”,Editura Karta ro, Oneşti, din cadrul Clubului Mariana Bendou, 2013; Revista de literatură si artă Boema Galaţi; Revista de cultură Chronos, Peniţa de aur; Revista de creaţie şi cultură Bogdania; Revista Amprentele Sufletului; Revista Seniorii tulceni; Revista Steaua Dobrogei, Ediţie specială, la 15 ani de existenţă.Am publicat în site-urile Cronopedia, Cervantes, Negru pe alb, Scriviamo (Italia). Apariţii în antologii: Antologia “Reverenţa cuvintelor”, Editura InfoRapArt Galaţi, 2013;Antologia de poezii a Revistei ''Singur'', Târgovişte, 2014; Antologia de poezii, „Priveşte visând, iubito”; Editura Editgraph Buzău,2014; Antologia „Lira de foc”, A.S.P.R.A. Galaţi, 2014; Critică eseistică, Cezarina Adamescu, Editura Info RapArt, 2015; Antologia „Scrieri pentru istoria literaturii române”, Editura Editgrapf, Buzău, 2015;Antologia internaţională „Sub curcubeul prieteniei”, Ed. Lyricgraph 2016; Antologia internaţională „Parfumul unei noi primăveri”, Editura Lyricgraph,2017. Premii: Premiul III la Concursul internaţional de poezie, Madrid, Spania, 2015;Premiul II la Concursul internaţional de poezie “Poesis”, Italia, 2017;Premiul II la spectacolul-concurs dedicat Zilei de 24 Februarie, Ziua Dragobetelui, 2014. (L.L): Cum a apărut pasiunea pentru scris? Vă amintiți ce v-a inspirat la prima poezie? (O.V): Pasiunea scrisului s-a instalat din copilarie. De mic copil, am cochetat cu rimele. Din joacă, am început să aștern pe hârtie versuri. Prima poezie a fost “Mare străvezie”, inspirată de momentul când am văzut prima dată marea, la Constanța, prin 1969. Iată cum suna prima strofă: “Privesc prin firul de mătase Culoarea mării străvezie, Cuprind tot largul cu-o privire Și din nisip fac poezie.” (L.L): Care a fost prima carte pe care ai citit-o? (O.V): Prima carte citită a fost “Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gârleanu, au urmat apoi“Amintiri din copilărie” de Ion Creangă şi, ca la mai toţi copiii, cărţile lui Jules Verne. (L.L): Care este stilul dumneavoastră şi al altor scriitori? (O.V): Adopt, în cea mai mare parte, stilul clasic, pentru că îmi plac rima şi ritmul, dar nu ocolesc nici poezia modernă, cu exprimare liberă, neîncorsetată de rimă şi ortografie. Îi admir pe poeţii cu personalitate profundă, din al căror stil reţin ce este mai valoros. (L.L): Ce alte pasiuni mai aveți pe lângă scris? (O.V): Pasiunile mele cele mai importante sunt cititul, dansul, pescuitul, drumeţiile şi muzica. Între altele, pot spune că am cântat pe aceeaşi scenă cu mari interpreţi de muzică populară, în deschiderea programului lor. (L.L): Poezia e un chin sau o terapie? (O.V): Poezia este pentru mine o binecuvântare. Înzestrea mea, atâta câtă este , mă înaripează, îmi dă o bună stare pentru creaţie. Nici vorbă de chinul de a face cuvintele să sune din coadă, cum spunea Eminscu, poezia îmi dă o mare încântare sufletească. (L.L): Stilul căror autori consacrați v-a influențat versurile? (O.V): Eminescu, Topârceanu, Vasile Alexandri, George Coşbuc, Labiş, Esenin, dar şi mulţi dintre poeţii de astăzi, de la care am învăţat multe despre poezia modernă şi postmodernistă. (L.L): La ce lucrați în acest moment? Cu ce ne mai uimiți? (O.V): În acest moment, lucrez la cel de al treilea volum de poezii, care va avea o pronunţată tentă religioasă. În acelaşi timp, în urma solicitărilor, mă preocup să trimit poezii pentru unele reviste din țară şi pentru antologii din Italia. (L.L): Cum vedeți lumea literară, văzută din interior, tabere literare, întâlniri, reuniuni? (O.V): La reuniuni şi întâlniri literare îmi place să particip pentru că sunt însufleţitoare și lasă importante urme asupra viitoarelor creaţii poetice. Chiar am organizat, anul trecut, la Maliuc,judeţul Tulcea, împreună cu patroana Hotelului Salcia”, un festival de poezie, cu o bună participare din ţară şi chiar şi cu invitaţi din Republica Moldova. Nu particip însă la taberele poetice, la luptele care se dau între ele pentru supremaţie. Cred că fiecare îşi găseşte locul în lumea literară, indiferent dacă face sau nu parte dintr-o grupare sau alta. (L.L): În încheiere ce ne puteți spune pentru cititorii revistei Cronos şi Taifas literar? (O.V): Vă doresc, dragi cititori ai revistelor, “Cronos” şi “Taifas literar”, sănătate, binecuvântare de la bunul Dumnezeu, zile senine, trăite în pace şi armonie, bucurii nenumătate. Vă asigur de stima şi respectul meu, de dragostea mea prietenească, sinceră şi nelimitată. Olga Văduva (Grigorov)

Interviu cu scriitorul Dumitru Dănăilă

INTERVIU CU SCRIITORUL DUMITRU DĂNĂILĂ

Interviu realizat de Lenuș Lungu

Lenuș Lungu (L.L): Ce ne puteţi spune despre dumneavoastră şi activitatea literară?
Dumitru Dănăilă (D.D): M-am născut în anul 1942, în comuna Pietroasele, judeţul Buzău. Sunt absolvent al Facultăţii de ziaristică, Bucureşti, 1974. Încă înainte de a merge la şcoală, am început să citesc litere din titlurile articolelor de ziar, apoi, mai târziu, întrebările din interviuri, culese cu aldine şi, după un alt timp, curiozitatea m-a făcut să aflu şi răspunsurile. Articolele de ziar şi îndrăgirea limbii române de la dascălii mei m-au orientat spre ziaristică. Am fost redactor la cunoscutul cotidian „Viaţa Buzăului”, devenit, după revoluţie, „Opinia”, la care am fost secretar de redacţie şi am lucrat la mai toate ziarele apărute în judeţul Buzău în perioada postrevoluţionară. Pasul spre literatură, firesc la mulţi dintre ziarişti, l-am făcut abia după ce am ieşit la pensie, nu neapărat pentru că aveam timp liber, ci pentru că abia atunci am considerat eu că acumulasem destul pentrua poversti şi altora secvenţe de viaţă interesante. Am trecut peste proza scurtă şi am atacat direct romanul, primul având tentă autobiografică. Al doilea a fost o reluare a temei din primul, au urmat apoi anul şi romanul. Am publicat până acum şapte romane, alte două se află în tipografie şi vor apărea în curând şi lucrez la în prezent la al zecelea roman. Până la sfârşitul anului, voi avea gata pentru tipar un volum de versuri şi o carte de critică literară.
Amintirile care mi s-au imprimat cel mai puternic în suflet sunt cele legate de copilărie şi de anii de şcoală. Atunci s-a construit baza sufletească, baza mea de om. Ce a urmat au fost adăugiri aşezate pe o bună întemeiere. Sufletul s-a înălţat pe modelele cărora le voi păstra mereu recunoştinţă, părinţii, învăţătorul şi apoi profesorii mei. Ei mi-au pus la îndemână elementele definitorii ale omului educat în spiritul adevărului, cinstei, dreptăţii, demnităţii umane. Am învăţat atunci cum să-mi câştig bucata de pâine. Mă sculam dimineaţa, înainte de a merge la şcoală şi stăteam la coadă la pâine pe cartelă. Vedeam doar spatele oamenilor maturi şi nu aveam decât gândul de a ajunge mare, să nu fiu oprit, încorsetat, deranjat de nimeni şi de nimic. Acum e invers, m-aş întoarce cu plăcere la anii de atunci, care mi-au legănat visele, mi-au deschis fereastra spre viaţă sănătoasă, nealterată de relele care existau şi în acele vremuri, ca întotdeauna, în societate.

(L.L): Cum este “să pictezi cuvintele” ca şi scriitor?

(D.D): Am o părere mai veche, neschimbată până astăzi, că scritor eşti abia atunci când opera ta este studiată la şcoală. Scriitorii studiaţi astfel mi-au rămas mai mult la suflet decât alţii pe care i-am citit de unul singur. La “pictura” despre care vorbiţi, pot spune că am tras o linie abia parceptibilă prin clasa a patra, când am scris o compunere despre primăvară. Tatăl meu, care scria poezie, fără să publice, fiind prea modest, m-a ridicat în braţe, m-a strâns cu putere la piept şi a şoptit cu ochii înlăcrimaţi ”Bravo, băiete!” Era primul semn că aş avea ceva înzestrare. Au fost şi altele, dar confirmarea a venit abia după ce am publicat, la vârstă înaintată, primul roman. Scrisul nu e uşor, se ştie, dar nu e o corvoadă, este, înainte de toate, o plăcere. Nu ştiu plăcere mai înaltă decât aceea de a pune punct final unei creaţii literare. O egalează doar cuvintele de apreciere venite de la critici şi mai ales de la cititori.
Fixarea asupra unei idei, a temei pe care doresc să o dezvolt reprezintă pentru mine perioada cea mai dificilă a elaborării unui produs scriitoricesc. În timp ce aleg subiectul, am în vedere, între altele: să fie de actualitate, să cuprindă o problematică de larg interes, să capteze un număr cât mai mare de cititori, să nu fie arid, plat, ci să emoționeze, să nu distoneze cu ceea ce se face corect astăzi în literatură, să fie durabil în timp. În câteva cuvinte, aș spune că alegerea temei viitorului roman începe odată cu primele pagini ale celui aflat în lucru. Pe fluxul naraţiunii, mă gândesc şi la tema viitorului roman.

(L.L): Cum vă simţiţi pe valurile literaturii?

(D.D): Valurile pe care le face literatura astăzi nu mai sunt cele din trecut, când altfel se promovau valorile şi ajungeau la vârf cele mai recunoscute public. Se scrie mult şi asta este foarte bine, dar calitatea produsului literar a scăzut, vârfurile fiind stabilite în multe cazuri pe criterii politice. Asemenea clasamente nu vor rezista timpului, judecătorul suprem, care va cerne fără milă şi va scoate la lumină numai ce este durabil, recunoscut unanim.
Plutesc şi eu, ca atâţia alţii, pe valurile literare de astăzi cu părerea de rău că se citeşte mai puţin, dar şi cu înceredea că în viitor cartea, indiferent în ce formă va apărea, va fi mai mult căutată. Plutesc linişttit, fără să mă intereseze confruntările de idei dintre găştile literare, cu gândul spre cititor, singurul pe care îmi place să-l slujesc prin scrisul meu. Scrisul îmi face plăcere, e un fel de terapie împotriva relelor de tot felul care cuprind societatea, oamenii. Scrisul meu cuprinde secvenţe de viaţă care sper să intereseze generaţiile viitoare, dornice, poate, să ştie cum am trăit, ce am gândit, ce am întreprins noi pentru mai bine, mai frumos, pentru dreptate şi adevăr.

(L.L): Cum vi se pare că este primită poezia de cititori? Dar proza?

D.D): În situaţia actuală, când se citeşte mai puţin, ca urmare a apariţiei şi proliferării unor mijloace moderne de informare în masă, care permit un acces rapid la informaţie, când suntem din ce în ce mai presaţi şi apăsaţi de timp, este mai la îndemână să se citească poezie şi cred că se citeşte în proporţie mai mare decât proza. Numai faptul că poezia actuală, modernă şi postmodernistă, este acceptată şi înţeleasă doar de o mică parte dintre cititori face ca procentul să nu fie mai mare. Proza, pentru că necesită mai mult timp, se citeşte mai puţin, dar are o importantă contribuţie la dezvoltarea intelectuală a omului, la formarea de caractere. În ce mă priveşte, m-am adaptat situaţiei acuale prin reducerea dimensiunii romanului la circa două sute de pagini, prin eliminarea în mare parte a descrierilor şi amănuntelor nesemnificative în favoarea acţiunii. Mă transpun mereu în situaţia cititorului şi îi subordonez întreaga concepţie a produsului scriitoricesc.

(L.L): Ce dorinţe aveţi în privinţa scrierilor dumneavoastră?

(D.D): Cea mai mare dorinţă a mea, ca a oricărui altul care scrie, este ca scrisul meu să ajungă la cititor, să răspundă cerinţelor lui şi să îi servească în comportamentul său de toate zilele. Bineânţeles, îmi doresc mult ca romanele mele să străbată timpul şi să se citească peste mulţi ani, în alte epoci, dar acesta este un vis greu de realizat, fiincă proba timpului o trec doar operele de mare valoare, unice, inconfundabile, iar eu nu ies cu nimic din comun. Chiar şi aşa, fără a ieşi din comun, îmi place să ştiu că, scriind, fac ceea ce trebuie pentru a veni în ajutorul oamenilor care au nevoie de poveşti de viaţă în care să se regăsească, din care să înveţe cum să treacă mai uşor prin existenţa pământeană.

(L.L): Cine este cel mai mare critic al dumneavoastră?

(D.D): Cel mai mare critic al meu este cititorul. El este, nu doar în cazul meu, singurul care poate da un verdict asupra scrierilor actuale. Părerea lui este, înainte de toate, cea care mă orientează în stabilirea tematicii şi a ideilor desprinse din realitatea imediată, în alegerea faptelor cele mai elocvente, în conturarea personajelor, în modalitatea artistică de derulare a naraţiunii. Scriu cu gândul aplecat spre cel care citeşte, urmărind, în primul rand, claritatea naraţiunii, în favoarea căreia renunţ la maniere artistice mai interesante¸ poate, dar mai sofisticate. Concizia este o altă cerinţă pe care mi-o impun când scriu, dorind să evit prezentarea de amănunte plicisitoare. Pentru dinamizarea naraţiunii, folosesc des dialogul antrenant, frazele scurte, incisive. Nimic nu este mai de preţ pentru mine decât să ştiu că i-am făcut pe plac Măriei-Sale, Cititorul. Judecata lui e singura în măsură să dea satiasfacţie muncii mele. Menţinând rolul de judecător suprem al citititorului, nu trebuie neglijată critica literară competentă, care poate influenţa mult creaţia literară. Mă simt dator să mulţumesc din inimă criticilor care au scris despre cărţile mele, îndeosebi cunoscutului critic Ion Roşioru, care a scris despre toate romanele mele.

(L.L): Când v-a apărut fiorul poeziei? Dar pentru proză ce aţi simţit?

(D.D): Mie mi se spune prozator sau romancier, calitate în care nu ar trebui să am nici un raport cu poezia. Am totuşi. La încheierea unui roman, parcă îmi vine câteodată să mai fac şi altceva decât proză. Fiindcă îmi place poezia, m-am gândit, anul trecut, destul de târziu, să cochetez puţin cu dumneaei. După ce am publicat, pe Facebook şi în câteva reviste, primele poezii şi au fost bine primite, am început să scriu frecvent măcar o poezie pe săptămână. S-au adunat ceva, pot deja să scot o carte, însă numai după ce ce voi mai scrie vreo treizeci de poezii, voi face o selecţie riguroasă şi voi da la o pare balastul.
Proza este mai aproape de sufletul meu. Ea m-a lansat în lumea literară, ei îi mulţumesc dacă astăzi sunt cât de cât cunoscut printre creatorii de literatură. Proza simt că este apa în care înot precum peştele. Ei îi accord cea mai mai mare importanţă, ea îmi dă cele mai mari satisfacţii. Cât voi fi încă în putere, voi scrie, aşa cum am promis, un roman pe an. Aşa cum am spus, voi publica o carte de poezie, una de critică literară, dar proza rămâne iubirea mea şi nu o voi tărâda niciodată. Ea mă va face, la rândul său, să am mereu ceva de spus. Ceva interesant, atractiv pentru cititor.

(L.L): Spuneţi-mi câteva cuvinte despre cărţile dumneavoastră.

(D.D): Scriu, după cum aţi aflat, romane. Am publicat, din 2008 până în prezent, şapte: “Destine la indigo”, “Iubirile de altădată”, “În căutarea paradisului”, Robul zarului”, “Întoarcerea”, “Rătăcit printre milionari” şi “Umbra în uniformă”. Peste câteva zile, vor apărea romanele “Următorul” şi “Fluturi iernatici”, aflate în fază finală în tipografie. Până la sfârţitul anului, sper să finalizez romanul “Dincolo de fardul iubirii”, cel de al zecelea. Le recomand cu căldură celor interesaţi de viaţa actuală, de atractive poveşti de dragoste, de dramele celor care doresc îmbogăţire rapidă, fără muncă sau ale celor care îşi caută fericirea altundeva decât în ţară. Sper să le placă tematica, ideile, faptele relatate, fluenţa lor, claritatea şi concizia frazelor, stilul dinamic, suspansul, câteva dintre motivele care asigură o bună relaxare spirituală.

(L.L): Proza se hrăneşte dintr-o anumită poezie? Cum le întreţineţi şi în ce măsură? Vă bazaţi pe aceste transferuri reciproce dintre poezie şi proză?

(D.D): Cochetarea cu poezia transpare mai în toate romanele mele, dar mai evident se regăseşte în “Umbra în uniformă”, pe care criticul Ion Roşioru o numeşte “carte-recviem unde poezia e mai prezentă ca în niciuna din scrierile anterioare ale lui Dumitru Dănăilă.” Proza şi poezia se împacă destul de bine în romanele mele, liricul dând textului un plus de farmec şi candoare, o emoţie aparte, o trăire mai intensă. Transferul dintre poezie şi proză e benefic în sensul că măreşte numărul cititorilor cu un nivel ridicat de cultură şi îi îmbogăţeşte pe cei mai puţin obişnuiţi cu texte de acest fel.

(L.L):  În încheiere, câteva cuvinte pentru cititorii revistelor “Cronos” şi “Taifas literar”.

(D.D): Îmi face mare plăcere să transmit cititorilor revistelor “Cronos” şi “Taifas literar” viaţă de farmec, de vis, de poezie, cu sănătate şi bucurii fără margini. Sperând că le-am făcut o mică bucurie cu aceste rânduri, îi păstrez la loc de cinste în inima mea, mereu deschisă pentru frumos, înălţător şi durabil.

Dumitru Dănăilă

Interviu cu poeta Valentina Becart

Interviu cu poeta Valentina Becart, interviu realizat de poeta Lenuș Lungu.

Lenuș lungu ( L.L.): Ce ne puteți spune despre d-voastră?

Valentina Becart( V.B.): O întrebare, în aparență simplă, dar care devine mai complexă atunci când trebuie să faci mărturisiri. Arunci o privire în jurul vieții tale și începi să cauți: locul pentru altare și ofrandele aduse, locul pentru prăbușiri și lumânări arse...
”În mărturisirea de credință literară”( un”document de conștiință colectivă” conceput și orânduit de Artur Silvestri, scriam: ”într-un moment de neatenție, mama m-a născut...” Și, astfel, pe 12 aprilie 1961, primeam în dar un certificat de naștere. Locul nașterii: localitatea Hălăucești, județul Iași, la o distanță de 3 km de Mircești, locul unde s-a născut poetul pastelurilor, Vasile Alecsandri.
Am urmat școala generală în localitatea natală, liceul în orașul Roman, jud. Neamț, apoi cursurile facultății I.A.N.B. București. Am primit repartiție la Tulcea, cu două luni înainte de așa zisa revoluție. Apoi, silențios, tot ce a fost înfăptuit înainte de acest ”cutremur social”... a început să se prăbușească, fără loc de întoarcere.
Au fost perioade tulburi, când mulți, destui de mulți, și-au pierdut funcțiile și locurile de muncă. În ziua în care a scris pe cartea mea de muncă ”șomer”, îmi amintesc ( de nu mi-aș aminti) ce senzație stranie m-a cuprins. Atunci când funcționara a pus ștampila, (cu indiferență și plictiseală), pentru câteva momente, mi-a apărut în fața ochilor o sală imensă în care subsemnata era singura inculpată și condamnată la moarte lentă... Apoi, în jurul meu au început să se prăbușească, ca după un cutremur de 9 grade pe scara Richter, clădirile, pământul, viața, totul.
Mi-am revenit când cineva a venit cu un pahar cu apă și mi-a arătat un scaun...
Sigur, au urmat câteva zile când am rămas în pat, uitându-mă în tavan, într-un singur punct... Visul meu! Visul pe care mi-l clădisem atâția ani, mă sacrificasem..., și acum nu puteam accepta asemenea ”sentință”. Dar, cu voie sau fără voie, viața bătea la ușă și trebuia să fac față următoarelor bătălii.
Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, mai bine rămâneam așa, ”încremenită”... „Ce nu te ucide, te face mai puternic” Până aici, până în această clipă, am reușit. Nu știu ce va fi mâine.

(L.L): Cum vedeți poezia în literature română de azi?

(V.B.) : Se scrie mult. Uneori, bine și elevat, versurile fiind pline de rod și înțelesuri profunde, alteori, maniera în care se scrie e un fel de dadaism, asocieri de cuvinte care șochează, un amestec de gând steril și trăire îmbâcsită de noroi.

” Poezia bună produce ”o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună este, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus în aceeaşi însemnare, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume)” ( Marin Mincu).”
Timpul este un judecător sever, care separă, decantează nisipul, lăsând la suprafață un strat subțire, aurifer. Aceea va fi poezia care contează.
Cu toată stăruința unor critici ( nu dăm nume, se știu...) de a aduce în plină lumină anumiți poeți, scriitori ( e și cazul poetului Mircea Cărtărescu) efortul lor a fost zădărnicit de cernerea nemiloasă a timpului, timp care nu s-a lăsat ”corupt”... Cum se scrie?
Se scrie cu calm, cu delicatețe, se scrie cu înverșunare, cu dorința de a epata. Să fie scris!
Dacă nu reții un vers, o idee, dacă nu te străfulgeră o emoție, din tot ce scrie un poet, atunci, poetul respectiv este sortit uitării.
Cine mai stă să descifreze hățișul expresiilor, mereu mai alambicate, mereu mai lipsite de ”esență” umană.
Apropo: am citit de ”Proiectul Mars One” ”ce vizează trimiterea în anul 2024 a unui echipaj de astronauţi pentru a coloniza planeta roşie.( Marte). Călătoria va fi într-un singur sens, dus...”
Mă întreb, rămânând în sfera poeziei, cum va arăta Muza în acel spațiu arid, lipsit de verdele naturii, de culorile mirifice ale florilor, fluturilor, de farmecul anotimpurilor.
Ceva, cumva... asemănător cu multe scrieri ”pământești”, dar, poate, lipsite de coruptibilitate, de interesele unor grupuri.

(L.L.): Ce scrieți acum și ce planuri de viitor aveți? Aveți o bogată operă literară. Ce ne puteți spune?
(V.B.): Dacă nu scriu... mi se pare că mi-am irosit timpul inutil. Rutina zilnică mă determină să ascult cu mai multă atenție zgomotul silențios, abia perceptibil, al nisipului din ceasornice. Sigur, sufletul se înfioară..., caută repede hârtia și creionul. Ca o evadare, ca o salvare!
Anul trecut ( nu mai amintesc și de celelalte apariții, sunt în publicații, pe internet) am editat 2 volume de poezie: ”Renaște-mă un nou poem” și volumul ”Cântec de ape” ( volum bilingv- română-engleză). În anul 2018, cât mai curând, va vedea lumina tiparului volumul de poeme ”Jumătate umbră, jumătate cuvânt”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu.

(L.L.): Ați obținut numeroase premii literare precum și (premiul) Medalia Virtutea Literară. Vă simțiți împlinită? Ce ne puteți relata?
(V.B.): Mult prea laudativă întrebare. O medalie e doar un simbol. M-am bucurat s-o primesc. Cineva ar spune: fii modest, n-ai voie! Ocolesc astfel de persoane. Până la urmă, trecuseră aproape 10 ani de când am pus prima ”cărămidă” pentru inființarea Ligii Scriitorilor. O organizație culturală, la urma urmei. Trebuia să pleci de undeva, să te ”manifești” în plan literar – până să ajungi mai spre vârf. Unii s-au așezat de-a curmezișul și nu poți trece. Dacă crezi în tine și în tot ce faci, poți să depășești anumite obstacole. Încerc să fiu subtilă...
Este adevărat, am primit câteva premii. Mărturisesc că, la un moment dat, îmi doream nespus să primesc un premiu. De ce? Pentru a mă convinge pe mine că nu este atât de inutil... ceea ce fac, că a scrie poezie nu echivalează cu o crimă... Pentru unii ( culmea ironiei, apropiați) poezia trebuia scrisă în incinta clădirii de la Mărcuța... I-am iertat!
Sigur, e loc de mai bine, de mai frumos, de mai elevat...
Împlinită?
Nu știu dacă îmi pot însuși acest termen, dar, cu siguranță, mai stăpână pe teritoriul meu. Am oscilat mult, am avut temeri ( mai am, dar mai puține) și, cu voință, cu tenacitatea unei menghine, am strâns poezia cu ușa și am determinat-o să-și scoată vălurile. Încă mai am de lucru! Mi-am încercat condeiul și în critica literară. Nu știu de ce! Dar, pot mărturisi, îmi plăcea să răscolesc cu ”mâinile goale” prin focul din sufletul colegilor mei de condei. Era o provocare...
Da. Sunt mai aproape de esența poeziei, de înțelegerea metaforelor subtile care o însoțesc. Eu pot, eu vreau... și acest lucru îmi conferă o anumită siguranță, o încredere către ”împlinire” ---

(L.L.): Cum vă împărțiți între poezie și munca de redactor?

(V.B.):Am fost redactor la revista Moldova Literară, o vreme. Redactorul șef al revistei, după mai multe încercări... a renunțat să se mai ocupe de acest lucru. Din punctul meu de vedere, era absolut necesar. Nu înțeleg, și n-am să înțeleg niciodată, cum nu găsești gramul de rațiune, de înțelepciune atunci când ești depășit de situație, când ceasul biologic îți arată că ai trecut de 80 de ani... să predai ștafeta. Unele persoane nu pot renunța, pur și simplu, la iluzia unei funcții. Revista a fost preluată de o altă persoană, și-au băgat ”nasul” alții, aceștia nefiind în contact, zilnic, cu poezia...
Nu doresc să intru în amănunte! Dincolo de strălucirea etalată... există și snobismul, nimicnicia, caracteristice ale speciei umane.
Eu mi-am adus aportul, atât cât s-a putut. Ca să existe continuitate trebuie să pleci de undeva, dintr-un punct. Acest lucru se uită! Nimic de făcut... Eu îmi văd de moșie... și de cărțile cărora urmeză să le dau viață, să le aduc la lumină. Fiecare zi ne întâmpină cu ceva nou, mereu mai incitant, mai imprevizibil.

(L.L.): Ce ne puteți spune despre romanul ”Ora de cumpănă”, cu titlul inițial ”Viața furată”?
(V.B.): Am reluat munca la romanul ”Ora de cumpănă”, inițial ”Viață furată.”(început în anul 2004). Căutând pe internet anumite informații, am găsit următoarele date: ”Romanul „Viaţa furată” al scriitorului ceh Karl Josef Benes (1896-1969) s-a bucurat de la apariţie (1935) de un mare succes, fiind reeditat şi tradus în numeroase limbi, ecranizat în distribuţii prestigioase (una dintre versiuni o are protagonistă pe Bette Davis).”
În cazul acesta, am fost nevoită să găsesc alt titlu. Era absolut necesar!
Fragmente din roman sunt scrise pe mai multe caiete, așteptând să fie șlefuite și, mai apoi, să formeze întregul. Este un roman realist, rupt din existență, roman din care nu lipsește drama, iubirea, tragedia. Desigur, autorul este implicat ( cel mai frecvent), propria experiență de viață constituind un deosebit material, material care să-i confere autenticitate.
După ce mama a plecat spre o nouă dimensiune..., m-am gândit că ar trebui să scriu ceva despre acel timp patriarhal. Astfel, a început să se contureze volumul ”Scrisori către neant” ( pentru mama), în care fac un fel de ”remember” a timpului în care ea, mama, a fost prezentă.
De asemenea, am în lucru o piesă de teatru: ”Bietul poet” ( Lansare de carte) ( un pamflet). Este scrisă, dar mai are nevoie de îmbunătățiri.
În paralel, lucrez la o antologie de poezie, scriu note de lectură pentru anumiți prieteni condeieri, recenzii pentru cărți de poezie, pentru diverse romane. Fac acest lucru dintr-o pasiune nevinovată... Sigur, nu pot sta tot timpul cu nasul în cărți... Viața își cere drepturile și eu trebuie să răspund. Mai mult decât atât, nu poți să scrii când dorește cineva. Trebuie să ai o anumită stare, dispoziție. Sunt peroade lungi când nu mă pot apropia de masa de scris. Scrisul nu-ți oferă siguranța zilei de mâine. Doar bucuria unei clipe. Atât! Nimic mai mult...
Ah! Există o categorie de scriitori ( nu prea mulți) care au prins un loc bun la masa Muzei... și se ospătează cu cele mai deosebite ”bucate”... Nu se sfiesc... Greu, greu de ajuns acolo...

(L.L.): Sunteți o poetă de seamă a literaturii, poeziile d-voastră fiind adevărate bijuterii. De ce poetă? Ce v-a inspirat?
(V.B.): Voi ocoli, cumva, răspunsul. Nu-mi asum mai multe merite decât cele existente. Să nu stârnesc ”mânia” vreunui zeu... Departe de mine acest lucru!
Am pornit pe acest drum sinuos, abrupt, prăpăstios al cetății... cu o voință nebunească. Nu-i cunoșteam primejdiile. Pășeam cu o candoare desăvârșită.
Eram fascinată de poezie, de cei care scriu, de artă, în general. Aveam impresia, uneori, că aceștia ( poeți, pictori) nu sunt reali, că fac parte dintr-o altă lume. Citeam, cu emoție, orice carte de poezie. Vibram puternic și furtuna își făcea apariția.
Despre ce vorbim aici? Despre sensibilitate... Am avut și am o sensibilitate exacerbată. Uneori, distrugătoare...
Am început să versific din clasa a IV-a. În clasele VI – VIII am scris poezie cu vers alb. Caietele cu poezii le țineam ascunse într-o lădiță, în podul casei. Să nu cumva să dea mama peste ele. Era atâta treabă de făcut... și mie îmi ardea de poezie!
Și, meditând asupra lucrurilor, realizez într-un târziu - că cea vinovată de poezie era mama!
Acum, când nu mai este, mi-o amintesc atât de bine! Parcă o aud: ”Valentina, ia vino să-ți arăt o floare! Doamne, ce culori frumoase are.” Și toată se îmbujora, în timp ce-mi arăta, cu mâna tremurândă, floarea... Sufletul i se umplea parcă de acea frumusețe...
”Uite. A înflorit liliacul. Adu câteva crenguțe și le pune în vaza din casă. Doamne! Ce parfum!
Acum știu bine: mama este ”vinovată” de acest zbucium și această suferință a mea – numită Poezie.
În preajma poeziei găsești o altă lume, una pe care ți-o construiești singur. Te desprinzi de real și ancorezi în infinitul impalpabil. Poți oferi gândului, sufletului, libertatea pe care și-o dorește. Poți evada... din temnița trupului - și acest sentiment este sublim, este unic. Sigur, aici vorbim de poezie și nu de ”iarbă”. E o diferență!
Nu există un șablon pentru poezie, astfel că, într-o asemenea situație, subiectivismul poate hălădui în voie prin arenele unde s-au dus lupte, dar, în final, a rămas vântul să fluiere a pagubă...

(L.L.): Cum de ați trecut de la poezie la proză?
(V.B.): Am vibrat în fața poeziei. Rămân fidelă poeziei. Cu toate acestea, viața nu este doar vibrație și visare. Fiecare zi te provoacă, te aruncă într-o bătălie. Ești hăituit..., trebuie să alergi pentru ați câștiga existența. Suferințele, bolile nu te ocolesc. Și aici intervine partea prozaică a vieții. Proza îți oferă o mai mare libertate de exprimare. De ce proză?
Vrei să așterni pe hîrtie întâmplări din viața ta, a prietenilor, să povestești despre lucrurile care se întâmplă în jurul tău.
”Caracterul prozei presupune ”existența unei voințe de construcție ample, întinse, apte de a cuprinde tipologii diferite, acțiune, conflicte, deznodăminte ( elemente care sunt prezente și-n cazul poeziei, și-n teatru, dar altfel, cu totul altfel)...”
Tehnica, stilul... vor conferi valoare scrierii. Cititorul? Rezistența în timp? Nu știu... Eu nu pot fi decât subiectivă. N-am cum altfel. Efemerul tuturor lucrurilor ticăie, ascuns, în sângele meu. Viața omului, de o valoare extraordinară, constituie materialul cel mai bogat pentru creațiile mele. De asemenea, natura.

(L.L.): În încheiere, ce transmiteți cititorilor revistei Cronos și Taifas literar?
(V.B.): Mai întâi, doresc s-o felicit pe cea care administrează site-ul Cronopedia, care a adus la lumină revista Cronos și Taifas literar, nimeni alta decât poeta Lenuș Lungu. Nu știu dacă o cunoașteți...
Într-o bună zi, a hotărât că vrea să înființeze și să administreze un site de literatură. Zis și făcut! Nimic nu este ușor, mai ales atunci când lucrezi cu oamenii, cu o varietate de caractere.
Dar iată ce ne spune Lenuș Lungu:
”Am înființat revista Cronos deoarece azi, mai mult ca oricând, e nevoie să promovăm valențele pozitive ale poporului român, ale frumosului din artă, societate, natură, receptate, evaluate și cultivate la nivelul sensibilității, al raționalității și al creativității.
Pot spune că revista Cronos invită cititorul într-o călătorie în lumea artelor vizuale, a prozei, a poeziilor, interviurilor, jurnalelor, reprezentând orice zonă a culturii.”

Într-o perioadă tulbure, când interesele sunt cu totul altele, mai sunt oameni curajoși, devotați care nu renunță la visul lor. În cadrul acestui site, și în paginile revistei, sunt promovate cărțile apărute, evenimentele importante: lansări de carte, expoziții de pictură, festivaluri de poezie etc.
De altfel, Lenuș Lungu, împreună cu echipa redacțională, a organizat astfel de evenimente, a coordonat apariția unor antologii. Am scris o prefață pentru o astfel de antologie. Așadar, am avut ocazia... să pătrund în laboratorul unde poetul creează: chiar în miezul sufletului, în mijlocul tuturor frământărilor, acolo unde focurile mocnesc, așteptînd să se transforme în vâlvătaie, în vers, în emoție pură.
Nimic nu se poate realiza fără o echipă valoroasă, devotată, pasionată. Iată echipa:
REDACŢIA REVISTEI CRONOS:Director-fondator: Lenuş Lungu; Director: Nicolae Vasile;Redactor şef: Muntean Ioan
 Redactori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu/Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu; Grafica: Ioan Muntean (selectare foto web), Matei Ioaniţiu; Coperţi: Ioan Muntean, Rodica Bogdan;Tehnoredactare: Ioan Muntean; Corectura: Gabriela Mimi Boroianu.
Felicitări tuturor, multă putere de muncă și creație, multă răbdare... că doar cu răbdare poți face lucruri mari.
Sunteți minunați! Să dați formă și culoare, zi de zi, frumosului din jurul vostru.
Gânduri frumoase și prețioase,

Valentina Becart / 10 februarie 2018

Ludovico Ariosto ( 1474-1533)

Poet italian. Şi-a petrecut toată viața în slujba cardinalului Ippolito d' Este. La vârsta de cincisprezece ani, a fost admis la Universitatea din Ferrara, unde a studiat dreptul. Oda sa în limba latină, A Filiroe, se presupune că este scrisă în anul 1494, când regele Franței Carol al V|||- lea se pregătea să atace Italia. În luna octombrie a anului 1515, Ariosto termină poemul Orlando furioso. În perioada 1517-1525 au fost scrise cele şapte Satire. Respectând cu rigoare modelele latine, a scris câteva comedii, dintre care cea mai reuşită este Codoaşa.
În anul 1525 a început cea mai fertilă perioadă din viața lui Ariosto, când a fost recunoscut drept cel mai mare poet italian al contemporaneității.

* Omul pierde totul odată cu trecerea anilor: tinerețea, frumusețea, sănătatea, elanurile ambiției. Singură prostia nu-i părăseşte niciodată pe oameni.

* Cruzimea este rodul minții rele şi , adesea, a unui suflet laş.

* Când rațiunea se lasă luată de vânt sau de mânie şi furia oarbă îl jigneşte pe prieten prin faptă sau vorbă, nici lacrimile, nici suspinele nu vor mai fi apoi în stare să repare greşeala.

@Lenuş Lungu