Vocea sufletului

Totul e negru în jurul meu. Un spaţiu gol, infinit – se întinde în faţa mea.Privesc în gol şi nu mai văd culoare. Sunt în alb şi negru.Singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune. Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb într-un vid infinit, inconştient şi plin de remuşcări, însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat, să îmi audă cineva strigătul de disperare.Sufletul mă arde,de dor şi de iubire,dar tu departe ai plecat. Ţi-e greu să spui ‘îmi pare rau’. Mă aflu într-o cameră plină de suflete. Voci care murmură, şuşotesc şi strigă, femei, copii şi bărbaţi care mormăie cuvinte de neînţeles. Mă sperie. Mă fac să mă cutremur, să mă pierd într-o cădere nebună, continuă într-un vid. Simt că mă absoarbe o gaură neagră, invizibilă. Azi sunt în negru. Azi port doliu pentru suferinţa mea. Azi sufletul îmi plânge.Cineva mă întreabă : “Ce ai?” iar eu îi răspund sec: “nimic.” . Acele voci îmi inundă gândurile, mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ, doar al meu. Unde nimeni să nu mă poată vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc atunci când aud paşii străinului apropiindu-se de mine chipul palid şi uscat. Îmi rânjeşte sardonic şi spune neîncetat: “Ţi-a fost dor de mine? “.Vocea îmi era cunoscută dar chipul îmi era străin….Nu recunoşteam acel chip de ceară….era vocea sufletului meu ce de disperare a ieşit din mine…. să îmi alunge suferinţa,ca sufletul să nu mai doară….Cad,într-un abis necunoscut…De undeva din interior aştept lumina..