Interviu în exclusivitate cu poeta Marilena Velicu

Un alt interviu acordat pentru Revista Chronos!

Interviu în exclusivitate cu poeta Marilena Velicu

Am invitat-o pe Marilena Velicu la o cafea să stăm de vorbă pentru că, de multă vreme, nu uită ca în fiecare joi să-şi „trateze” prietenii virtuali de pe site-ul Netlog, aşa cum singură îşi face „reclamă”, cu câte o cafea sub formă de poezie:
Am deschis o cafenea,/Unde prietenii pot bea,/Ceai, cafea sau ciocolată/ Doar ziua de joi mai toată./Sigla-i pusă la intrare/ Să o vadă mic cu mare,/Brend-ul mi l-am brevetat,/Am cafea cu gust ciudat./Doar o dată dacă bei/Nu te saturi şi mai vrei,/Programul e afişat/Eu servesc şi te-am pupat./Cafeaua de joi pe blog/Este unică-n Netlog./
De altfel, de curând a publicat pentru aceşti prieteni şi o mică carticică cu toate poeziile cu care şi-a însoţit cafeaua virtuală. A fost ca un răsfăţ pentru prietenii ei.

1. Eugenia Enescu:
- Cum de ţi-a venit ideea publicării acestei broşuri?
Marilena Velicu:
- Pentru că sunt o altruistă şi iubesc foarte mult oamenii, m-am gândit că mi-aş bucura prietenii făcându-le un astfel de cadou. Ar fi dovada vie a sentimentului profund ce îl nutresc pentru ei, prin ceva palpabil.
2. Eugenia Enescu:
- Cum, şi când ai început să scrii versuri? Ce te-a motivat, şi ce ai realizat în această direcţie?
Marilena Velicu:
- Mă aşteptam la întrebarea asta. În toamna lui 2008 am primit o invitaţie pe reţeaua de socializare Netlog. Cam stângace pe atunci în calculador, m-am bucurat enorm văzând atâta lume socializand. Şi ce mi-am zis!? Hai să-mi caut colegii de şcoală din toată ţara pe unde am învăţat. Pe site am găsit oameni minunaţi (aproape că uitasem pentru ce am intrat pe reţea), iar foarte mulţi aveau pe bloguri poezii. Am început să citesc, şi să comentez în versuri. Azi un vers, mâine o strofă, până am prins aripi si am scris o poezie care i-a placut mult unui prieten, şi mi-a zis: „scrie tot ce-ţi trece prin minte, scrie aici, dă drumul gândurilor şi viselor!”
Şi-am scris, şi-am scris, şi am intrat în reţele literare tot ajutată şi împinsă de prieteni.
În 2010 am apărut în prima antologie de poezii, “Lira în patru puncte cardinale”. Fericire mare! Am fost la Bucureşti la lansare, şi am fost luată în serios de soţ şi ajutată să merg mai departe.
În 2011 am scos primul volum “Poeme pentru el”, şi am mai apărut în 3 antologii ( “Vis şi pasiune”, “Artă sfâşiată”, şi “Amprente temporale – antologie de poezii cronopediene – volumul 2” ), apoi pregătind volumul 2, am intrat în proiectul “Întoarcerea poetului risipitor” iniţiat de Grupul Media Singur din Târgovişte, director Ştefan Doru Dăncuş, unde mi s-a şi tipărit volumul “Vise prafuite”, la Editura “Singur”, în 2012.

Am mai apărut în revistele: “Cenaclul de la Păltiniş” – Sibiu, “Climate” şi “Singur”.- Târgovişte.
Mă motivează să continuu dorinţa de a scrie mai bine şi mai frumos oamenii care mă citesc şi care aşteaptă de la mine mai mult, iubirea care este un inepuizabil subiect, toamna care revine mereu cu nostalgia ei, ploaia şi teii înfloriţi.
3. Eugenia Enescu:
- Unde s-a făcut lansarea acestei cărţi?
Marilena Velicu:
- Lansarea acestei cărţi s-a făcut la Bucureşti, şi a fost organizată de reţeaua socială “Cronopedia” (lenusa.ning.com), Biblioteca „Cronopedia”, gazda evenimentului fiind domnul Ion Buciuman, iar invitaţi speciali, Andrei Păunescu, actriţa Doina Ghiţescu şi Mirela Tolbaru.

4. Eugenia Enescu:
- Ai pomenit despre iubire ca subiect inepuizabil. Ce este iubirea pentru tine?
Marilena Velicu:
- Iubirea pentru mine este totul. Pe coperta IV a volumului “Vise prafuite” am scris : “dacă n-ai fi existat…iubire…n-aş fi scris niciodată versuri”.
Iubirea de oameni este cea mai pură şi mai măreaţă! Iubim şi florile, şi animalele, şi stelele, dar oamenii sunt semenii noştri, au un suflet pe care îl poţi atinge, au emoţii pe care le poţi simţi, le poţi vedea, le poţi stinge sau le poţi amplifica prin cuvinte, şi dacă vorbim de cuvinte, de ce nu prin poezie?
5. Eugenia Enescu:
- Motivată fiind, ai mărturisit că ai început să scrii din ce în ce mai mult. Ce alte volume de versuri au mai văzut lumina tiparului sub semnătura ta?
Marilena Velicu :
- Tot în 2012, la Editura “Singur”, mi-a fost publicat volumul de versuri “Lasă-mă să cred”, a cărui lansare s-a făcut la Casa Cărţii din Tulcea. La lansare a fost invitat de onoare scriitorul Carol Feldman din Israel, căruia primarul Constantin Hogea i-a înmânat Diploma de excelenţă, domnia sa fiind cetăţean de onoare al oraşului Tulcea.

Volumul de versuri “Lasă-mă să cred” s-a bucurat de un real succes! La lansare au participat iubitori de poezie din Bucureşti, Giurgiu, Constanţa, Galaţi şi Brăila.
În curând, mai precis pe data de 28 iunie 2013 la ora 13, va avea loc lansarea ultimului meu volum de versuri “Clipă în Rai”, în cadrul Cenaclului “Păltiniş” la Sibiu, alături de cel al lui Tiberiu Varga (Sarazinul), unde vor prezenta scriitorii Silviu Guga şi Ioan Radu Văcărescu. Lansarea se va face la biblioteca “Astra”, Corp A. Parteneri, Direcţia judeţeană pentru cultură şi patrimoniu Sibiu. În deschidere mezzo-soprana Dana Popa şi invitaţii săi, vor susţine un mini concert.

O a doua lansare a acestui volum se va face la 6 iulie, ora 11, la Casa Cărţii din Tulcea, alături de buna mea prietenă Olga Văduva, care debutează cu primul său volum de versuri, “Vis spre înălţimi”. Prezentarea va fi făcută de domnul profesor Mircea Marcel Petcu, iar invitaţi speciali Săndel Spînu din Galaţi care va cânta muzică folk, şi actorul Victor Petcu Marinescu care va recita.

6. Eugenia Enescu:
- În prefaţa primului tău volum de versuri, Delia Stăniloiu a scris: “Marilena Velicu este o femeie frumoasă, exuberantă şi tonică, pe care o îndrăgeşti la prima vedere”. Tu, însă, cum te-ai descrie?
Marilena Velicu:
- Eu? Eu sunt o iubitoare de frumos, o sensibilă, o romantică zâmbăreaţă şi uşor noncomformistă. Poate din acest motiv nu toată lumea mă iubeşte şi mă apreciază la adevărata valoare. Au fost persoane care au încercat să mă denigreze, dar nu sunt supărată. Niciodată nu am cerut omului ce nu are.
7. Eugenia Enescu:
- Ce ne mai poţi spune despre tine?
Marilena Velicu:
- M-am născut într-o zi de iarnă la Cluj, pe 13 februarie 1961. Am absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi, promoţia 1982. În decurs de 20 de ani am “circulat” prin multe oraşe cu familia, tatăl meu fiind ofiţer de carieră. Din 1985 m-am stabilit la Tulcea, şi am rămas aici poate pentru că fluviul Dunarea trece pe sub geamul meu, dar mai mult ca sigur pentru că îmi place peştele.
Sunt căsătorită cu un om minunat din 1981, şi am doi băieţi pe care îi divinizez (unul de 29 ani, şi altul de 24).
Momentan sunt şef serviciu resurse umane la o firmă privată, unde lucrez împreună cu soţul meu de 13 ani.
Am înţeles că totul se vindecă în şi prin poezie, că poezia este un miracol epuizat, dar în egală măsură o “terra incognita”.
8. Eugenia Enescu:
- Care au fost cele mai arzătoare dorinţe în viaţă, şi cât la sută din ele s-au îndeplinit?
Marilena Velicu:
- Nu cred că mi-am dorit ceva ieşit din comun. Sunt un om normal, cu o familie frumoasă, cu un venit mediu, dar mulţumită de ceea ce am realizat. Mă pot declara norocoasa pentru că viaţa mea curge lin, fără sincope. Toţi suntem sănătoşi, ne trăim viaţa frumos, în armonie. Şi eu şi soţul meu ne-am păstrat sufletul de copil, punându-ne de acord chiar şi atunci când e vorba de mici nebunii. Asta ne face fericiti!
Ei! Dar dacă mi-aş dori ceva… mi-aş dori să pot scrie într-un balansoar, la umbra unui tei. Să am o casa pe pământ, şi să nu mai locuiesc la etajul 7. La asta visez cu ochii deschişi, şi sunt sigură că într-o zi se va realiza.
9. Eugenia Enescu:
- Mi-ai vorbit despre tei, iar faţa ta a înflorit. Eşti un om sensibil şi delicat. Nimeni nu poate scrie poezie fără să fi gustat poezia Creaţiei. Ce autor din literatura universală şi-a pus amprenta pe sufletul tău?
Marilena Velicu:
- Pe cine pot iubi mai mult? La fel ca şi compatrioţii mei, pe Eminescu. Dar apreciez mulţi alţi poeţi, printre care pe Adrian Păunescu, pe Ana Bandiana, şi pe Gheorghe Ungureanu care-mi este prieten pe Netlog, şi pe alte reţele literare.
Nu pot spune că m-au inspirat poeziile altor autori. Eu sunt eu. Scriu ceea ce îmi dictează sufletul. Ceea ce trăisc şi văd în viaţa de zi cu zi. Poezia iese din mine pentru a fi citită. Poate e un dar, un har de la Dumnezeu. Poate asta îmi este menirea, şi anume aceea de a darui din prea plinul inimii mele.
10. Eugenia Enescu:
- În recenzia pe care a făcut-o la apariţia volumului “Vise prăfuite”, Silviu Guga spunea: “Cititorii care preferă poezia eminamente lirică găsesc în Marilena Velicu o poetă preferată”, şi asta o ştiu foarte bine văzând numeroasele comentarii la poeziile publicate de tine online.
La finalul discuţiei noastre, tu ce vrei să transmiţi cititorilor tăi, şi în mod special celor ai revistei “Chronos – Peniţa de Aur”?
Marilena Velicu:
- În primul rând, sănătate! Apoi, să iubească poezia şi să citească cât mai mult, ca să iasă din cotidian şi din stresul în care trăim toţi.
11. Eugenia Enescu:
- Îţi mulţumesc din suflet pentru timpul acordat, şi îţi doresc ca toate visele să ţi se împlinească!
În final am să te rog să îmi sugerezi două poezii scrise de tine, pe care să le dedic cititorilor acestei reviste.
Marilena Velicu:
- Mulţumesc pentru urare, şi pentru că v-aţi gândit la mine.
Succes şi viaţă lungă revistei “Chronos – Peniţa de Aur”! Să fie dorită şi citită de cât mai multe persoane!

Mi-e dor
Mi-e dor de mâinile întinse
Spre orizonturi neatinse,
De toamnele cu ploi virgine
Căzute sec, peste suspine.
Mi-e dor de marea-nvolburată
Când poala verde îşi arată,
Nestăpânită de furie,
Îmi lasă versuri pe hârtie.
Mi-e dor de scoicile strivite
Între apusuri otrăvite,
De-atâta dor, mă dor cuvinte
Pierdute pe-un nisip fierbinte.
Sub ochii mei se naşte dimineaţa
Vreau zorii să-ncolțească mai devreme,
Mi-e frică de-ntuneric și tăcere,
Nici visul nu coboară-n încăpere
Când insomnia pe sub pleoape geme.
Măsor în lung și-n lat distanța care
Desparte visul de realitate,
Și-nfrânge somnul în finalitate.
Eu mă ridic din patul răvășit și mare.
E totuși forfotă în noaptea neagră
Orașul pare viu sub felinare
Și-i zgomot de mașini rulate tare.
Pe cerul mov nici luna nu-i întreagă.
E rece aerul ce-mi scaldă fața
Iar noaptea-n orizonturi se coboară,
Minutele mai iute-n ceasuri zboară,
Sub ochii mei se naște dimineața.

Poeta Lirismului Magic, Lelia Mossora de Rita Drumeş

Poeta Lirismului Magic, Lelia Mossora
de Rita Drumeş

Cu o lună înainte ca Lelia Mossora să împlinească 62 de ani, “CHRONOS – Peniţa de aur” a decis să-i ia poetei un interviu, pentru ca domnia sa să poată transmite un gând cititorilor revistei.Poeta ieşeană, născută la două zile după noaptea de Sânziene, pe 26 iunie 1951, când se spune că cerurile se deschid şi fiinţele supranaturale umblă printre noi, ne-a mărturisit că nu crede în existenţa ielelor “decât în măsura în care viaţa poate deveni o poveste.”
Pentru cei care nu o cunosc, poeta se descrie ca fiind “un om deschis spre comunicare, destul de plăcut în discuţii şi care este apreciat pentru felul în care scrie.”
Că este apreciată nu doar de către cititori, ci şi de critica literară am putut constata şi din aprecierea operei poetei de către criticul literar George Roca, care într-una din recenziile sale afirma că: „Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sînt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin”.
Asemănată cu Arghezi, poeta spune că se simte onorată, dar „Îmi doresc să fiu unică în ceea ce scriu”, de aceea o vom lăsa să ne vorbească cum ştie domnia sa mai bine, prin stilul poetei „Lirismului Magic”, LM sau Lelia Mossora.
- Rita Drumeş
V-aţi născut la două zile după noaptea de Sânziene, pe 26 iunie 1951, când se spune că cerurile se deschid şi fiinţele supranaturale umblă printre noi. Credeţi în posibilitatea existenţei acestor iele, numite şi zâne bune?
Dacă da, cum credeţi ca v-au influenţat acestea viaţa, opera?
- Lelia Mossora
Nu cred decât în măsura în care viaţa poate deveni o poveste.
- Rita Drumeş
Pentru cei care nu vă cunosc, cine este Lelia Mossora ?
- Lelia Mossora
Un om deschis spre comunicare, destul de plăcut în discuţii şi care este apreciat pentru felul în care scrie.
- Rita Drumeş
Între anii 2003-2004 aţi scris mult, inspiraţia curgând în valuri, aţi afirmat.
Ce anume s-a întâmplat în acea perioadă, în care aţi mai afirmat că v-aţi redescoperit ? Cum? În ce fel?
- Lelia Mossora
Mai mult ca sigur întâmplările fericite şi mai puţin fericite prin care am trecut în acei ani şi câţiva după m-au determinat să scriu mult şi să-mi schimb chiar stilul.
- Rita Drumeş
Aţi spus că nu puteţi scrie când sînteţi fericită.
De aceea nu aţi mai scris între anii 2005-2008?
- Lelia Mossora
Adevărat!
- Rita Drumeş
Aţi trăit o etapă de viaţă în care fericirea era prea copleşitoare pentru a vă putea exprima trăirile în scris sau aţi avut nevoie de o perioadă de gestaţie, pentru a căuta noi surse de inspiraţie şi a le fructifica?
- Lelia Mossora
Chiar n-am simţit nevoia să scriu decât rar. Nu este vorba că n-aş fi putut să mă exprim în scris, dar eram mult prea ocupată cu fericirea mea încât restul chiar nu mai conta. Ma întrebam uneori dacă Dumnezeu mi-a ascuns pana şi eram dezamăgită că nu mai pot scrie, dar cum în viaţă tot ce este frumos durează puţin… a venit şi timpul dorit şi nedorit să aflu că nu îmi pierdusem harul. Abia dupa 2008 am început să scriu cu adevărat.
- Rita Drumeş
Într-un interviu, acordat mass-mediei, aţi declarat că cei care vă apreciază nu sunt critici literari, dar că dvs. vă este suficient să vi se spună: „mă regăsesc în tot ce scrii aici”.
Ce se întâmplă cu critica literară, opera dvs. nu a străbătut până în loja poleită a celor obişnuiţi a diseca sub lupă trăirile şi exprimările poetice ale poeţilor?
- Lelia Mossora
Ba cred că da numai că nu toată lumea are ochi de văzut şi urechi de ascultat. Aş menţiona în primul rând pe dl. George Roca, cel care mi-a deschis uşa spre publicaţiile literare, apoi pe d-na Maria Diana Popescu, redactor la revista „Agero”, d-na Cezarina Adamescu şi cred că mai sînt şi alţii. Ceea ce s-a scris despre mine se poate citi pe diversele site-uri literare. Nu cred că aş fi mult mai apreciată, dacă ar scrie despre mine alţi critici literari, de mare valoare, pentru că poezia mea se adresează publicului aşa cum este şi normal şi dacă lui nu-i place cum scriu, primesc orice sfat bun de la oricine.
- Rita Drumeş
Thomas Stearns Eliot spunea că poezia nu este o descătuşare a emoţiei, ci o fugă de emoţie; nu este expresia personalităţii, ci fuga de personalitate.
Sînteţi de acord şi dacă da, în cazul dvs. cum aţi explica această fugă?
- Lelia Mossora
Nu sunt de acord. Eu nu fug de emoţii ci chiar le caut. Simt o foame continuă de emoţii, dar se pare că nu le pot da „glas” decât aşternându-le pe hârtie.Felul în care scriu chiar este oglinda personalităţii mele şi un psiholog ar putea descoperi asta destul de simplu.
- Rita Drumeş
Cât din opera dvs. reflectă ceea ce trăiţi pe viu, în viaţă?
- Lelia Mossora
75% ! Restul este dorinţa de frumosul încă neatins şi care ar trebui descoperit de către cei care fac lectura scrierilor mele.
- Rita Drumeş
De-a lungul vremii aţi fost numită, de către cei care v-au intervievat, în diferite feluri, definitorii rămânând: “Peniţa înmuiată în relief şi siguranţă” şi “Poeta demnelor iubiri”.Cu care dintre acestea două vă identificaţi cel mai bine şi de ce?
- Lelia Mossora
Cred ca mi se potrivesc ambele sintagme şi mai sunt încă multe altele despre care nu ştie multă lume pentru că oriunde scriu apar şi comentarii ale oamenilor care ştiu să se exprime foarte clar şi concis, deşi nu sunt oameni ai condeiului, dar una dintre opiniile cele mai dragi mie se datorează, cred, d-lui George Roca: „Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sunt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin”.
- Rita Drumeş
Una dintre poeziile dvs., “Cerul meu”, a fost asemuită ca tematică cu “O zi” a lui Arghezi, dvs. declarând, la acea vreme, că niciodată nu v-aţi gândit să semănaţi cu cineva sau să reluaţi ceva ce l-ar fi preocupat pe un alt scriitor.Recunoscând că se pot regăsi pe glob doi autori, compozitori, care, la un moment dat, să simtă la fel.
V-a deranjat asemănarea cu Arghezi? Sau pur şi simplu nu vă place ca stilul Lelia Mossora să fie unul asociat altor stiluri ?
- Lelia Mossora
Îmi doresc să fiu unică în ceea ce scriu şi asemănarea cu Arghezi nu face decât să mă onoreze, dar este doar o pură întâmplare.Sunt convinsă că pot exista persoane la capete de lume care să simtă şi să scrie aproximativ la fel într-un anumit moment.
- Rita Drumeş
Aveţi reguli stricte legate de viaţă, de semeni? Sau sînteţi permisivă? Dacă da, de ce?
- Lelia Mossora
Da, am reguli stricte de viaţă şi încerc să le respect. Educaţia primită îşi spune cuvântul. Sînt permisivă cu anumite limite doar că urăsc minciuna şi dacă cineva ar vrea să scape de mine, ar trebui doar să mintă.
- Rita Drumeş
Ce aţi fi vrut să vă întreb şi nu v-am întrebat?
- Lelia Mossora
Mi-aş fi dorit să mă întrebaţi dacă după 62 de ani încă mai cred că există dragostea eternă (care apare des ca motiv liric în poezia mea). Nu! Nu există, spre tristeţea mea şi a foarte multor oameni. Se pare că biologic nu este posibil, doar că nouă ne place să ne amăgim cu iluzii deşarte că poate… într-o zi…
- Rita Drumeş
Sînteţi omul care face proiecte pentru viitor?
Dacă da, ce proiecte aveţi?
- Lelia Mossora
Este ciudat faptul că toată viaţa am făcut planuri şi nu prea mi-au ieşit, aşa că… nu mai planific nimic. Îmi doresc doar să reuşesc să mai editez un volum sau două de poezii, cât încă mai am vreme.
- Rita Drumeş
Mi-aţi spus că sînteţi impresionată de ceea ce aţi făcut şi aţi scris, că vă iubiţi şi sînteţi la fel de surprinsă de finalul creaţiei dvs., ca şi cum aţi fi unul dintre cititorii dvs.Că nu vă doriţi fani în jurul dvs., ci doar suflete care simt, care vibrează la mesajul pe care-l transmiteţi prin opera dvs.Ce se întâmplă atunci când acest mod de comunicare cu receptorul eşuează?Cât de mult vă afectează aceasta?
- Lelia Mossora
Aţi atins un punct dureros. Rar eşuează, dar se mai întâmplă şi sufăr destul de rău. Însă îmi însuşesc „critica” şi încerc să fac totul ca receptorul să mă simtă cât mai mult şi mai corect. Asta nu înseamnă că scriu la comandă şi doar pentru cititor. Actul de creaţie este de fapt descătuşarea trăirilor mele, eliberarea, încercarea de vindecare prin vers.
- Rita Drumeş
La final… vă rog să transmiteţi un mesaj pentru cititorii revistei „CHRONOS – Peniţa de aur”!
- Lelia Mossora
Vă aştept cu mare drag să-mi citiţi versurile şi să vă împărtăşiţi sufletele, uneori triste, cu frumos, emoţie şi cu amintirea propriilor voastre sentimente foste sau viitoare.Poate e mult spus, dar vă veţi regăsi cu siguranţă în ele.
Interviu realizat de
Rita Drumeş

Acorduri

Roua dimineţii

Sufletul

Stau pe glezne şi tac
cuvinte nerostite
privesc tristeţea-n trup
cum alergâ-n vene
şi se scutură în artere
pe o adiere de vânt
sufletul mi-e răstignit

în oglinzile
topite de timp.
Lenuş

O cafeluţă

Mă plimb desculţă
prin stropii de cafea
îmi împletesc mâinile
în jurul unei ceşti
aştept tăcută
să-mi săruţi buzele
sufletului

bucăţi de aburi risipite
pe o petală de vis.

Culeg

Sub umbra norilor
mă plimb printre tăceri
şi mă topesc
pe căi catifelate
de tine parfumate

în umbre argintii
culeg sentimente anonime.

Cancer de iubire

Mi-ai pătruns în corp
un cancer de iubire
ce n-are leac de lecuire
mi-ai injectat o seringă
de dor
îmi fac anestezia
risteţii
ce-n vene curge râul
amintirilor
inima mă arde şi-n cioburi
se sfărâmă
pe un pat de nor
în perfuzie stau
te aştept în trup
să-mi curgă iubirea ta
cu mângâieri de alinare
să-ţi dăruiesc
în palma ta cioburi
din praf de dor
să le aşezi uşor
în buzunarul inimii

cu o ultimă sărutare
îţi scriu pe buzele tale.

desen Nina Vizireanu prelucrare digitala dupa desen propriu)

Lenuş

Desen Nina Vizireanu

Plânge trupul

Mi-ai pătruns
în oase
te-ai lovit
de reumatism
plânge trupul
sângeriu
şi buzele
ca mierea
sfâşiate de ai
tăi dinţi

o dată cu
înmugurirea
trupurilor fierbiţi.

 

3Îmi place · · Promovează · Distribuie

Cu şi despre oameni

"Nu există prieteni adevaraţi ci doar duşmani deghizaţi."
Avem cea mai mare bogăţie să fim înconjuraţi de oameni. Unii poartă mască alţii fără mască.
Omul este o fiinţă unică cu gânduri, sentimente,aptitudini,calităţi şi defecte. Adeseori poartă un chip de necunoscut. Multe rezultate se obţin atunci când eforturile intelectuale sunt realizate din pasiune, cei ce muncesc cu drag în orice domeniu.Trăim într-o lume de oameni egoişti, unde ne călcăm reciproc în picioare pentru a ne atinge ţelurile, de ce să ne mai prefacem atunci că suntem prieteni?! Nu suntem, chiar deloc. Suntem ca nişte fiare, fiecare luptând pentru sine. Invidia, egoismul sau laşitatea ce caracterizeaza umanitatea zilelor noastre nu lasă loc de prietenii. Ne amăgim doar că avem prieteni, avem întelegere, sprijin reciproc, momente bune şi rele de împărţit. Aceşti oameni îi întâlnim la tot pasul printre noi în viaţa reală şi virtuală. De aici oare nu porneşte ura, intriga, invidia şi mai ales egoismul? Mulţi dintre noi sunt egoişti, şi reprezintă sursa multor conflicte . Oare persoanele egoiste dacă s-ar privi într-o oglindă ce ar vedea? Sigur se văd doar pe ei fiindcă nu se gândesc decît la ei. Ar face orice pentru nevoile lor, călcând în picioare pe ceilalţi pentru atingerea scopurilor sale. Ei încearcă să domine nu pot trăi într-o egalitate. Unii egoişti se cred centrul universului, totul trebuie să graviteze în jurul lor cum vor şi când vrea egoiştii. Nu vor să-i înţeleagă pe cei din jurul lor. Oamenii ce trăiesc cu egoismul în ei sfârşesc prin a se îndepărta. Cu toţii vrem să fim acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem, cu toţii vrem să existăm, să fim respectaţi în complexitatea fiinţei noastre. Dar acei egoişti nu sunt capabili să facă asta. La un moment dat când rămân singuri nu îşi pun problema că anumite lucruri s-au produs din cauza lor. E foarte trist că ei nu pot să iasă din ei să privească, să analizeze partea frumoasă a lucrurilor din jur. La un moment dat se simt frustaţi se şi victimizează că ei nu pot gândi că sunt oameni şi au nevoie decei din jurul lor. Viaţa este extrem de complexă. Să încercăm să apreciem valoarea fiecăruia din jurul nostru, să fim mai buni, mai comunicativi.

Aceasta este dedicat pentru oamenii care se cred superiori dar în schimb lasă de dorit.

Lenuş Lungu

Fotosinteza

„De ce este iarba verde?“ Probabil că atunci când eraţi copii aţi pus această întrebare. Aţi fost mulţumiţi de răspuns? Întrebările pe care le pun copiii, cum este şi aceasta, pot fi foarte profunde. Ele ne pot face să privim mai atent la lucrurile de zi cu zi cărora nu le prea acordăm atenţie şi să descoperim minunăţii ascunse, a căror existenţă nici n-am bănuit-o. Ca să înţelegeţi de ce este iarba verde, încercaţi să vă imaginaţi ceva ce la prima vedere pare să nu aibă nici o legătură cu iarba. Încercaţi să vă imaginaţi uzina perfectă. Uzina perfectă nu va face zgomot în timpul funcţionării şi va arăta frumos, nu-i aşa? În loc să polueze, uzina perfectă va îmbunătăţi, de fapt, mediul prin însăşi activitatea ei. Bineînţeles, ea va produce ceva util — ba chiar vital — pentru toţi. O asemenea uzină va fi alimentată cu energie solară, nu credeţi? În acest fel, ea nu va trebui să fie conectată la o reţea de curent electric sau să primească petrol sau cărbune pentru a fi alimentată cu energie.

Fără îndoială că uzina perfectă alimentată cu energie solară va folosi panouri solare cu mult superioare celor folosite azi de om. Acestea vor fi foarte eficiente, ieftine şi nepoluante, atât când sunt fabricate, cât şi când sunt utilizate. Deşi va folosi cea mai avansată tehnologie pe care ne-am putea-o imagina, uzina perfectă o va face în mod lin şi discret, fără neaşteptate perturbări în funcţionare, avarii sau nesfârşite reglaje fine de care pare să aibă nevoie tehnologia de vârf din zilele noastre. Ne vom aştepta ca uzina perfectă să fie complet automatizată, fără să fie nevoie de oameni care să supravegheze lucrul. Într-adevăr ea se va repara singură, se va întreţine singură şi chiar se va extinde singură.
Este uzina perfectă doar de domeniul science-fiction-ului? O simplă închipuire de neatins? Nu, nici vorbă, deoarece uzina perfectă este la fel de reală ca şi iarba de sub picioarele voastre. De fapt, ea este iarba de sub picioarele voastre, feriga din birou, copacul ce se zăreşte de la fereastră. Vedeţi, uzina perfectă este orice plantă verde! Alimentate de lumina soarelui, plantele verzi folosesc dioxidul de carbon, apa şi unele minerale ca să producă hrană, direct sau indirect, pentru aproape toate formele de viaţă de pe pământ. În timpul acestui proces, ele alimentează din nou atmosfera, luând dioxid de carbon şi eliberând oxigen pur.
Se estimează că plantele verzi de pe tot pământul produc anual 150 până la 400 de miliarde de tone de zahăr, depăşind cu mult producţia cumulată de fier, oţel, automobile şi nave spaţiale a tuturor uzinelor construite de om. Ele fac acest lucru folosindu-se de energia de la soare pentru a extrage atomii de hidrogen din moleculele de apă, după care aceşti atomi de hidrogen sunt fixaţi pe moleculele de dioxid de carbon din aer, transformând astfel dioxidul de carbon într-un hidrat de carbon, cunoscut sub numele de zahăr. Acest proces remarcabil se numeşte fotosinteză. Plantele pot folosi apoi noile lor molecule de zahăr pentru a produce energie sau le pot combina între ele pentru a produce amidon, pe care îl folosesc la depozitarea hranei, sau pentru a produce celuloză, acel material rezistent şi fibros care alcătuieşte fibra plantei. Gândiţi-vă puţin! Pe măsură ce a crescut, acel sequoia uriaş care se înalţă cu 90 de metri deasupra voastră a fost făcut, în mare parte, doar din aer, o moleculă de dioxid de carbon şi una de apă, adunate pe rând în cadrul nenumăratelor milioane de „linii de asamblare“ microscopice, numite cloroplaste. Dar cum se face acest lucru?
Să examinăm „mecanismul“
Să faci un sequoia din aer (plus apă şi câteva minerale) este cu adevărat uimitor, însă nu este ceva magic. Este rezultatul unui proiect inteligent şi al unei tehnologii cu mult mai sofisticate decât tot ce a realizat omul. Încetul cu încetul, oamenii de ştiinţă deschid „cutia neagră“ a fotosintezei ca să privească plini de uimire supersofisticatele procese biochimice care au loc aici. Haideţi să aruncăm o privire împreună cu ei asupra „mecanismului“ care face posibilă aproape orice formă de viaţă de pe pământ. Probabil că facem primii paşi ca să găsim răspunsul la întrebarea noastră: „De ce este iarba verde?“.
Să scoatem microscopul pe care ne putem baza şi să examinăm o frunză obişnuită. Cu ochiul liber, întreaga frunză pare verde, însă acest lucru este o iluzie. Celulele plantei pe care le vedem la microscop nu sunt, în realitate, chiar atât de verzi. Dimpotrivă, ele sunt în mare parte transparente, însă fiecare conţine, probabil, 50 până la 100 de micuţe puncte verzi. Aceste puncte sunt cloroplastele, în care se găseşte clorofila verde, sensibilă la lumină, şi în care are loc fotosinteza. Ce se petrece în interiorul cloroplastelor?
Cloroplastul este ca un mic sac care are în interior nişte vezicule turtite, numite tilacoizi. În sfârşit, am localizat culoarea verde a ierbii. Moleculele verzi de clorofilă sunt prinse în membrana tilacoizilor, nu la voia întâmplării, ci în sisteme bine organizate, numite fotosisteme. În majoritatea plantelor verzi există două tipuri de fotosisteme, cunoscute sub numele de FSI (fotosistem I) şi FSII (fotosistem II). Aceste fotosisteme acţionează ca nişte echipe calificate care lucrează într-o uzină, fiecare dintre acestea având grijă de o anumită serie de etape ale fotosintezei.
„Deşeuri“ care nu sunt irosite
Când lumina soarelui atinge suprafaţa tilacoidului, aranjamentele FSII de molecule de clorofilă, numite complexe care adună lumina, aşteaptă să capteze lumina. Pe aceste molecule le interesează în mod deosebit să absoarbă lumina roşie care are o anumită lungime de undă. În locuri diferite de pe tilacoid, aranjamentele FSI sunt în aşteptarea luminii cu o lungime de undă ceva mai mare. Între timp, atât clorofila, cât şi alte molecule, cum ar fi carotenoizii, absorb lumina albastră şi pe cea violetă.
Prin urmare, de ce este iarba verde? Dintre toate lungimile de undă ale luminii care cade pe plante, numai lumina verde nu le este de nici un folos, aşa că ea este pur şi simplu reflectată spre ochii şi spre aparatul nostru de fotografiat care sunt în aşteptare. Gândiţi-vă puţin! Verdele crud al primăverii, precum şi verdele viu de smarald al verii sunt rezultatul acelor lungimi de undă pe care plantele nu le apreciază, însă pe care noi, oamenii, le preţuim foarte mult! Spre deosebire de poluarea şi deşeurile provenite de la uzinele construite de om, această lumină „reziduală“ nu este deloc irosită atunci când privim o frumoasă pajişte sau o pădure care ne înviorează sufletul cu plăcuta lor culoare a vieţii.
Întorcându-ne în cloroplastul din aranjamentul FSII, energia luată din domeniul roşu al luminii soarelui a fost transferată electronilor din moleculele de clorofilă până când, în cele din urmă, un electron are atâta energie, adică este atât de „excitat“, încât sare din tot aranjamentul în braţele unei molecule purtătoare care stă şi aşteaptă în membrana tilacoidului. Ca un dansator care trece din braţele unei partenere în braţele alteia, electronul este trecut de la o moleculă purtătoare la alta, pe măsură ce îşi pierde treptat din energie. Când energia lui este destul de mică, el poate fi folosit fără probleme ca să-i ia locul unui alt electron din celălalt fotosistem, FSI.
Între timp, aranjamentului FSII îi lipseşte un electron, ceea ce îl face să fie încărcat pozitiv şi să fie flămând după un electron care să-l înlocuiască pe cel pierdut. Ca un om care tocmai a descoperit că un hoţ i-a golit buzunarele, zona din FSII, cunoscută sub numele de complex de eliberare a oxigenului, îşi iese din fire. Unde poate găsi un electron? Aha! În apropiere umblă hai-hui o moleculă de apă nenorocită. O aşteaptă o surpriză neplăcută.
Disocierea moleculelor de apă
O moleculă de apă este alcătuită dintr-un atom de oxigen destul de mare şi doi atomi de hidrogen mai mici. Complexul de eliberare a oxigenului din FSII conţine patru ioni de mangan care scot electronii din atomii de hidrogen ai moleculei de apă. Ca urmare, molecula de apă este disociată în doi ioni de hidrogen pozitivi (protoni), un atom de oxigen şi doi electroni. Pe măsură ce noi molecule de apă sunt disociate, atomii de oxigen se adună doi câte doi, formând molecule de oxigen gazos pe care planta le eliberează în atmosferă ca să le putem folosi noi. Ionii de hidrogen încep să se înmulţească tot mai mult în interiorul „sacului“ tilacoid, unde pot fi utilizaţi de plantă, iar electronii sunt folosiţi ca să alimenteze din nou complexul FSII, care este acum pregătit să repete ciclul de mai multe ori pe secundă.
În interiorul sacului tilacoid, ionii de hidrogen înghesuiţi încep să caute o cale de scăpare. Când o moleculă de apă este descompusă, în sacul tilacoid nu intră numai câte doi ioni de hidrogen de fiecare dată, ci sunt atraşi şi alţi ioni de hidrogen de către electronii FSII, pe măsură ce aceştia trec la complexul FSI. În scurt timp, ionii de hidrogen zumzăie ca albinele furioase într-un stup supraaglomerat. Cum pot ei să iasă?
Acum descoperim că genialul Proiectant al fotosintezei a pus la dispoziţie o uşă rotativă cu un singur sens de ieşire, sub forma unei enzime speciale folosite pentru a produce un combustibil celular foarte important, numit ATP (adenozintrifosfat). Pe măsură ce ionii de hidrogen forţează ieşirea pe uşa rotativă, ei furnizează energia necesară pentru a reîncărca moleculele de ATP consumate (vezi diagrama 3). Moleculele de ATP sunt ca nişte mici baterii celulare. Ele generează micuţe explozii de energie chiar acolo în interiorul celulei, pentru toate tipurile de reacţii din celulă. Mai târziu, aceste molecule de ATP vor fi necesare la formarea liniilor de asamblare a zaharozei obţinute prin fotosinteză.
În afară de ATP, pentru asamblarea zaharozei mai este esenţială o altă mică moleculă. Ea se numeşte NADF (o formă redusă de nicotinamidă adenină dinucleotid fosfat). Moleculele de NADF sunt ca nişte micuţe camioane care livrează marfă, fiecare ducând un atom de hidrogen la o enzimă care îşi aşteaptă atomul de hidrogen de care are nevoie ca să asambleze o moleculă de zahăr. Producerea NADF-ului cade în sarcina complexului FSI. În timp ce un fotosistem (FSII) este ocupat cu disocierea moleculelor de apă, pe care le foloseşte apoi ca să producă ATP, celălalt fotosistem (FSI) absoarbe lumina şi eliberează electronii care sunt folosiţi în cele din urmă la producerea NADF-ului. Atât moleculele de ATP, cât şi cele de NADF sunt depozitate în spaţiul exterior tilacoidului, în vederea unor viitoare utilizări la linia de asamblare a zaharozei.
Schimbul de noapte
Anual sunt produse prin fotosinteză miliarde de tone de zahăr, şi totuşi reacţiile din fotosinteză alimentate de lumină nu produc în realitate nici un fel de zahăr. Tot ce se produce este ATP („baterii“) şi NADF („camioane care livrează marfă“). Din acest moment, enzimele din stromă, adică spaţiul exterior tilacoidului, folosesc ATP-ul şi NADF-ul ca să producă zahăr. De fapt, planta poate produce zahăr în întuneric complet! Aţi putea compara cloroplastul cu o uzină care are două echipe (FSI şi FSII) în interiorul tilacoizilor care fabrică baterii şi camioane (ATP şi NADF) pentru a fi folosite de o a treia echipă (enzime speciale) aflată afară, în stromă. Această a treia echipă produce zahăr adăugând atomi de hidrogen şi molecule de dioxid de carbon într-o serie exactă de reacţii chimice cu ajutorul enzimelor din stromă. Toate cele trei echipe pot lucra în timpul zilei, iar echipa pentru zahăr lucrează şi în schimbul de noapte, cel puţin până când se termină rezervele de ATP şi NADF produse de schimbul de zi.
Vă puteţi imagina stroma ca pe un fel de agenţie matrimonială celulară, plină de molecule şi atomi care trebuie să fie „căsătoriţi“ unii cu alţii, însă care nu vor reuşi niciodată să o facă singuri. Anumite enzime sunt ca nişte micuţi peţitori foarte insistenţi. Ele sunt molecule proteice care au forme speciale, ceea ce le permite să pună mâna exact pe atomii sau pe moleculele necesare pentru o anumită reacţie. Însă ele nu sunt mulţumite doar să facă prezentările pentru viitorii parteneri de căsătorie moleculari. Enzimele nu se vor declara mulţumite decât atunci când vor vedea că acea căsătorie are loc şi, prin urmare, ele îi înhaţă pe cei doi viitori parteneri şi, în ciuda împotrivirii lor, îi pune în contact direct unul cu celălalt, încheind căsătoria cu forţa într-un fel de nuntă biochimică făcută cu pistolul la tâmplă. După ceremonie, enzimele eliberează noua moleculă şi repetă procesul, fără oprire. În stromă, enzimele trimit cu o viteză incredibilă moleculele de zahăr parţial formate, rearanjându-le, dându-le energie cu ATP, adăugând dioxid de carbon, ataşând hidrogen şi, în final, trimiţând o moleculă de zahăr tricarbonic într-o altă parte a celulei, ca să fie transformată în glucoză şi într-o mulţime de alte variante.
De ce este iarba verde?
Fotosinteza este cu mult mai mult decât doar o reacţie chimică fundamentală. Ea este o simfonie biochimică de o complexitate şi ingeniozitate uluitoare. Cartea Life Processes of Plants exprimă acest lucru în felul următor: „Fotosinteza este un proces remarcabil, coordonat într-un mod extraordinar, care utilizează energia fotonilor din lumina soarelui. Arhitectura complexă a plantei şi mecanismele de control genetic şi biochimic incredibil de complicate care reglează activitatea fotosintezei pot fi considerate perfecţionări ale procesului fundamental de captare a fotonului şi de convertire a energiei acestuia într-o formă chimică“.

Marea

Rafale de culoare
împânzesc marea
degetele-mi joacă firav
pe arpegiul gândurilor
împletind potop de trandafiri
culese din vise de astre

Scrumul

Scrumul ţigării
se-nprăştie în vânt
florile-şi lasă petalele
pe obrazul (acestui) pământ

Pulsul

Umblu bezmetică
prin pulsul inimii tăcute
ca norii albi pe boltă singuri
unde roua se prelinge
pe florile din vis
şi gândul îmi sângerează

clipele se micşorează
drumul mi se scurtează.

Hipnoza

Păşesc hipnotizată
desculţă-n ploaie
picături cristaline
pătrund prin vene
gânduri uitate
într-un decor de primăvară

Clipa

O clipă sumbră
adânc vibrează
gându-mi amorţeşte
în palmele reci
unde primăvara
pe aripi de fluturi albi

mă poartă
pe adieri de fum
în clepsidră
transformată-n scrum.

Timpul

Mă loveşte timpu-n oase
orele se prăbuşesc în vertebre
secundele aleargă-n glezne
desculţe prin vene
trece peste mine
m-a îmbrăţişat
s-a scurs
s-a dus…

Plouă

Privesc ploaia
aprind o ţigare
privesc prin fum
totul e gri
trec pe lângă mine
amintirile
odată cu vântul ce adie
plânge ploaia
în locul meu
uneori o frunză
poate avea suflet

Lumina

Stropi de gânduri
ţesut într-un veşmânt
de umbre
trecând prin lumea de apoi
plină de tăcere
unde timpul toarce stele
umbra mi se scurge
în palmele reci
lumina moare în culori

la umbra genelor
îmi vor curge clipe
firimituri de cioburi
ale trupului uscat.

O cafea cu iluzii optice

Izvor de gânduri
cu iluzii optice
într-o ceaşcă de cafea
unde aburii sunt mov
ţesute într-un buchet
de şoapte
culese din vise de astre
ticăitul inimii
îmi străbat ţesuturile
degetele-mi joacă firav
în rafale de culoare
se împrăştie-n vânt
florile-şi lasă petalele
pe obrazul acestui pământ.

Nuanţe în gânduri

Paşii mi se pierd pe cărări
fâşii desprinse din suflet
ţâşnesc cuvinte-n noapte
şi-mi străpung degetele
chipul îmi e stropit cu vise
îmi acopăr culoarea
în mărgele de ghiaţă

nuanţe amestecate
gânduri împrăştiate

Umbra

Mă pierd de umbră
o calc în picioare
încerc să prind speranţa
căldura inimii
îmi plimbă destinul
privesc peste umăr
ceaţa se-ntoarce
mă-nfrânge
cu fierul imaginii mele