Câte şi mai câte - David Ionel Romulus

Câte şi mai câte - David Ionel Romulus

Pansez ochi de soare , pansez şi ochi de gheaţă ,
Angoase şi himere în dunele de ceaţă ,
Tolbe cu iluzii căzute în tăcere ,
Cu iubirea ta , balsam , eden şi miere .

Pansez ochi de felină , pansez şi ochi de zmeu ,
Deşerturi şi ruine , priviri de fariseu .
Urlet singuratic . Arborii foşnind .
O simplă adiere . Lerul din colind .

Pansez ochi de culoare , pansez şi ochi de ceară ,
Uitarea ce destramă , mocirla locatară .
Câte şi mai câte , vorbele amare ,
Pietre , cer si undă , vântul atins de mare .

Pansez ochi de uragane , pansez şi ochi de pândă ,
Clovni şi suspine , tristeţea din oglindă .
Ziduri , poduri , mii de lacăte căzând
Cu bucuria simplă şi pură a unui gând .

Sunt ţesător de vise . Nebunul dispărut .
Vrăjmaş cu flăcări albe în dorul tău acut .
Cu mintea risipită în talazuri de furtună ,
Hăuri şi prăpăstii vom trece împreună .
 

Poeme din volumul „Aritmetica Pleoapelor“ Traian Cosovei

Măsurat, cîntărit, împărţit

Ce înseamnă o frînghie:

pîinea caldă a milei, ori a judecăţii?

O lună plină moartă de mică

pe care nimeni nu o plînge niciodată.

E lumea plină de profeţi şi de acrobaţi

dansînd sub sfoara tot mai subţire.

Liniştea este în adîncul nostru

ca şi relieful celor care au călcat peste ape.

O lună plină moartă de mică:

explozia unui chioşc de ziare

care aduce o mulţime de gură-cască –

o să listăm la bursă pînă şi preţul cuvintelor.

Fericirea intră şi iese pe geam ca o frînghie de rufe.

Te rog să mă ierţi, nu pot să-ţi mai ţin loc de gînduri.

Ospiciul ploii

Ai rămas în amintirea mea ca un ascensor oprit între etaje.

Era frig în sufletul meu şi viaţa mea era decupată din colaje,

amintiri şi promisiuni false: un poster lipit peste ţările calde

din care nu se vede decît albastrul luminii de seară –

nu aia tandră ce îţi dă mereu sentimentul de plajă amară…

Te-au considerat mereu ruptă de realitate,

te-au internat, te-au sedat, ţi-au dat să mănînci

                                   ciuperci otrăvite.

Lunile pline se rostogoleau peste trupul tău

încătuşat în cămăşile de forţă ale autorităţilor

                        aflate mereu în mare viteză.

Pentru că apăruseră şi alte cazuri de

            oameni care vedeau şi visau prin pereţi.

Pînă cînd, într-o vară pictată de un maestru nebun,

o floare a soarelui s-a deschis în inima ta.

Recompensa

Ce să recîştigăm din trecut?

Bătrînii uitaţi între ferestre ca nişte flori de plastic?

Cu ce ne-a ajutat întunericul, dacă sîntem încă în viaţă?

Argumentele trupului tău sfărîmat în silabe:

sfîrşitul unui sezon de vînătoare şi

timbrul lipit greşit pe o carte poştală de demult.

Cîte capete au prezis lipsa de viitor a umbrei tale

                                   pe o tipsie de argint?

Cîte lacrimi, cîtă sudoare, cîţi îndrăgostiţi

adăpostindu-se de ploaie şi minciuni în chiar umbra lor resemnată?

Sufletul, această tăcută substanţă a verbului aruncat la trecut.

Pînă la urmă, eşti singur de unul singur şi cauţi pe alt­cineva ca tine:

o cină marinărească din care lipseşte el, Peştele.

Uneori, a fi pustiu înseamnă tăcerea unui deşert de cuvinte

            spulberate de aritmetica pleoapelor tale.

Poeme din volumul Aritmetica Pleoapelor, apărut la Editura Tracus Arte, la sfîrşitul anului 2013

Îngerul Hipnagogic – Victor Martin

Publicând acest al treilea volum al său de versuri, Victor MARTIN şi-a înscris gestul într-un proiect (de viaţă şi de artă) pe care, odată trasat, continuă să şi-l susţină cu o consecvenţă ce-i sfidează, fără a i le anula, umori divulgate rareori şi ivite din absenţa unui impact mai puternic de receptare. Cauzele sunt mai multe şi nu ies din cadrul unui determinism social mai larg. Poeziile din acest ultim volum publicat nu trădează nimic din registrul creativ propriu autorului: ele stau sub semnul ironismului, de cele mai multe ori afişat, al umorului frust filtrat prin grila unui pointilism de sorginte, cred, soresciană. Miza poetică e, aici, una dezinhibantă, defulantă, ca şi când autorul, surprins în traficul pernicios, asfixiant al cotidianului, îşi propune inserţii de intermezzo sub patina deplin asumată a ludicului: poemul devine, astfel, aidoma unor adagii ale unui saxofon uitat în zarva asurzitoare şi scoţând, instantaneu, arpegii ce interferează, ici-colo, şi game ale unei sentimentalităţi genuine. Când, pe nesimţite, autorul cade sub semnul autoreflexivităţii, asistăm la vagi, dar nu mai puţin congruente contururi ale unei poetici din care par a se stinge notele stridente ale unei retorici discursive. Însă marca portantă a lui Victor Martin rămâne, în acord cu modul său propriu de reprezentare a poeticului, ironismul împins spre satiră, de unde o preeminenţă (uneori gratuită) a retorismului, cu deschideri (mai mult ori mai puţin transparente) spre scena socialului.
George POPESCU


PISCINĂ CU VEDERE LA MARE

O, ţară sfântă, plină de popor!
De la un timp, nu mai poţi
decât să te uiţi cum tac pietrele.
Se depun coroane de flori
chiar şi la monumentul lăzii de gunoi.
Timpul încremeneşte în fiecare reverenţă
înaintea verbului de a fi,
ca şi cum, de atâta frumuseţe,
nu am mai putea inventa nimic.
Au şi jumătăţile de măsură poezia lor.
Dragostea e regina frumuseţii noastre,
surprinzătoare ca viaţa,
când vine şi dă peste tine,
cu tot ce are.
Îngeri hazlii, beţi de patima timpului,
rearanjează rămăşiţele destinului
ca pe nişte ferestre astupate cu cărţi,
într-o secundă neştiută de nimeni.
Cum poate să înţeleagă cineva neînţelesul?
mă întreb, iar cu mâna stângă
îţi întorc privirea
spre valul ce ne şopteşte agrostihuri.

SIMBOLUL

Nebunule,
ştii tu ce e ăsta?
întreabă poetul.
Ştiu, mărite
poet al meu.
Ăsta e un simbol.
Nu e un simbol, idiotule!
E o pâine.
Poţi muri chiar şi de foame,
mult prea mărite poet!
Simbolul rămâne întreg.