joi, 9 ianuarie 2014

Poeme din volumul „Aritmetica Pleoapelor“ Traian Cosovei

Poeme din volumul „Aritmetica Pleoapelor“

Măsurat, cîntărit, împărţit

Ce înseamnă o frînghie:
pîinea caldă a milei, ori a judecăţii?
O lună plină moartă de mică
pe care nimeni nu o plînge niciodată.
E lumea plină de profeţi şi de acrobaţi
dansînd sub sfoara tot mai subţire.
Liniştea este în adîncul nostru
ca şi relieful celor care au călcat peste ape.
O lună plină moartă de mică:
explozia unui chioşc de ziare
care aduce o mulţime de gură-cască –
o să listăm la bursă pînă şi preţul cuvintelor.
Fericirea intră şi iese pe geam ca o frînghie de rufe.
Te rog să mă ierţi, nu pot să-ţi mai ţin loc de gînduri.

Ospiciul ploii

Ai rămas în amintirea mea ca un ascensor oprit între etaje.
Era frig în sufletul meu şi viaţa mea era decupată din colaje,
amintiri şi promisiuni false: un poster lipit peste ţările calde
din care nu se vede decît albastrul luminii de seară –
nu aia tandră ce îţi dă mereu sentimentul de plajă amară…
Te-au considerat mereu ruptă de realitate,
te-au internat, te-au sedat, ţi-au dat să mănînci
                                   ciuperci otrăvite.
Lunile pline se rostogoleau peste trupul tău
încătuşat în cămăşile de forţă ale autorităţilor
                        aflate mereu în mare viteză.
Pentru că apăruseră şi alte cazuri de
            oameni care vedeau şi visau prin pereţi.
Pînă cînd, într-o vară pictată de un maestru nebun,
o floare a soarelui s-a deschis în inima ta.

Recompensa

Ce să recîştigăm din trecut?
Bătrînii uitaţi între ferestre ca nişte flori de plastic?
Cu ce ne-a ajutat întunericul, dacă sîntem încă în viaţă?
Argumentele trupului tău sfărîmat în silabe:
sfîrşitul unui sezon de vînătoare şi
timbrul lipit greşit pe o carte poştală de demult.
Cîte capete au prezis lipsa de viitor a umbrei tale
                                   pe o tipsie de argint?
Cîte lacrimi, cîtă sudoare, cîţi îndrăgostiţi
adăpostindu-se de ploaie şi minciuni în chiar umbra lor resemnată?
Sufletul, această tăcută substanţă a verbului aruncat la trecut.
Pînă la urmă, eşti singur de unul singur şi cauţi pe alt­cineva ca tine:
o cină marinărească din care lipseşte el, Peştele.
Uneori, a fi pustiu înseamnă tăcerea unui deşert de cuvinte
            spulberate de aritmetica pleoapelor tale.
Poeme din volumul Aritmetica Pleoapelor, apărut la Editura Tracus Arte, la sfîrşitul anului 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu