Publicând acest al treilea volum al său de versuri, Victor MARTIN
şi-a înscris gestul într-un proiect (de viaţă şi de artă) pe care, odată
trasat, continuă să şi-l susţină cu o consecvenţă ce-i sfidează, fără a
i le anula, umori divulgate rareori şi ivite din absenţa unui impact
mai puternic de receptare. Cauzele sunt mai multe şi nu ies din cadrul
unui determinism social mai larg. Poeziile din acest ultim volum
publicat nu trădează nimic din registrul creativ propriu autorului: ele
stau sub semnul ironismului, de cele mai multe ori afişat, al umorului
frust filtrat prin grila unui pointilism de sorginte, cred, soresciană.
Miza poetică e, aici, una dezinhibantă, defulantă, ca şi când autorul,
surprins în traficul pernicios, asfixiant al cotidianului, îşi propune
inserţii de intermezzo sub patina deplin asumată a ludicului: poemul
devine, astfel, aidoma unor adagii ale unui saxofon uitat în zarva
asurzitoare şi scoţând, instantaneu, arpegii ce interferează, ici-colo,
şi game ale unei sentimentalităţi genuine. Când, pe nesimţite, autorul
cade sub semnul autoreflexivităţii, asistăm la vagi, dar nu mai puţin
congruente contururi ale unei poetici din care par a se stinge notele
stridente ale unei retorici discursive. Însă marca portantă a lui Victor
Martin rămâne, în acord cu modul său propriu de reprezentare a
poeticului, ironismul împins spre satiră, de unde o preeminenţă (uneori
gratuită) a retorismului, cu deschideri (mai mult ori mai puţin
transparente) spre scena socialului.
George POPESCU
PISCINĂ CU VEDERE LA MARE
O, ţară sfântă, plină de popor!
De la un timp, nu mai poţi
decât să te uiţi cum tac pietrele.
Se depun coroane de flori
chiar şi la monumentul lăzii de gunoi.
Timpul încremeneşte în fiecare reverenţă
înaintea verbului de a fi,
ca şi cum, de atâta frumuseţe,
nu am mai putea inventa nimic.
Au şi jumătăţile de măsură poezia lor.
Dragostea e regina frumuseţii noastre,
surprinzătoare ca viaţa,
când vine şi dă peste tine,
cu tot ce are.
Îngeri hazlii, beţi de patima timpului,
rearanjează rămăşiţele destinului
ca pe nişte ferestre astupate cu cărţi,
într-o secundă neştiută de nimeni.
Cum poate să înţeleagă cineva neînţelesul?
mă întreb, iar cu mâna stângă
îţi întorc privirea
spre valul ce ne şopteşte agrostihuri.
SIMBOLUL
Nebunule,
ştii tu ce e ăsta?
întreabă poetul.
Ştiu, mărite
poet al meu.
Ăsta e un simbol.
Nu e un simbol, idiotule!
E o pâine.
Poţi muri chiar şi de foame,
mult prea mărite poet!
Simbolul rămâne întreg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu