Platon: “Regatul ideilor este locul acela supraceresc, pe care nici un poet din lumea noastră n-a apucat să-l cânte şi nici nu-l va cânta vreodată cum se cuvine”.
Importanţa unei încercări de precizare a înţelesului pentru acest termen de mare circulaţie se poate aprecia atât din varietatea utilizărilor in conversaţia zilnică sau limbajul obişnuit, cât şi din bogăţia derivatelor cuvântului ca atare. Etimologia cuvântului trimite la limba franceză (idée) si latină literară (idea), iar în limba greacă eidos (forma vizibilă), adică: idee este ceea ce poate fi vazut într-un mod propriu intelectului.
În opera lui Platon (427 î.e.n - 347 î.e.n.), temenul idee nu beneficiază de o definiţie univocă, nici de un sens precizat şi nici chiar de un singur cuvânt. De pildă, el foloseşte cuvintele: figură (eidos), formă (morphi), gen (genos), esenţă (oisia), ceea ce arata ce imense dificultăţi a întâmpinat gânditorul atunci când şi-a pus problema de a face inteligibilă concepţia sa despre natura, structura şi funcţiile ideilor.
O primă accepţiune a ideeii se întâlneşte în dialogul Euthyphron unde ideea este înţeleasă ca fiind cauza pentru care ceva este cum este sau are anumite caracteristici. Totodată, ideea este înţeleasă ca fiind ceea ce face ca un ceva sa fie astfel şi nu altfel, deci ca factor de distingere a ceva de altceva. Aşadar, ideea este cauza, dar, totodată, şi un fel de criteriu unic, neschimbat de recunoaştere şi distingere.
Fiind neschimbată, ideea este concepută şi ca esenţă a acelui ceva. Ea este universalul, ceea ce rămâne constant, identic cu sine însăşi, ceea ce nu cunoaşte alternarea sau diminuarea. Ideea este existentă de sine stătătoare; ea este în sine, separată de lucrurile sensibile. Ideile au atribute pe care le are Fiinţa parmenidiană. Ele sunt asemenea Unului sau Totului lui Parmenide: veşnice, nemişcate, în identitate absolută şi în unitate absolută. Ele au fiinţa autentică, deci au obiectivitate, consistenţă. Orice idee comportă inteligibilitate si este neapărat inteligibilă.
Dacă ne-am opri asupra metafizicii lui Platon, vom putea constata cu uşurinţă că filosoful grec proclamă imposibilitatea existenţei în această lume a fundamentului sau cauzei ultime, aceasta fiind situată într-o lume superioară, ideală. "Astfel s-a născut teoria celor două lumi sau realităţi. Lumea producătoare, este lumea Ideilor, adevărata realitate, cunoscută prin ochiul gândirii, lumea prototipurilor eterne; iar lumea produsă e lumea sensibilă, lumea aparenţelor, a copiilor trecătoare". Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei Idei supreme care este Ideea de Bine. Această Idee este atât condiţia cunoaşterii celorlalte Idei cât şi condiţia existenţei lor. De ce socoteşte Platon Ideea de Bine ca fiind principiul universal? De ce nu s-a oprit el la Lumea obiectelor matematicii? Căci şi matematica şi metafizica au ca obiect existenţa, eternul, ambele accesibile conştiinţei prin aceeaşi viziune intelectuală. Motivul, ar fi următorul: în vreme ce demonstraţia matematică se mişca în lumea posibilului, în pura idealitate, metafizica trebuie să aibă o finalitate etică. "Stă în natura matematicii de a nu ţine seama de bine şi de rău, de valori, de scopuri. Matematica e necesară, dar într-o sferă ideală, nu în sfera realităţii, care ascultă de legea sau ordinea finalităţii". Filosoful român Mircea Florian în cartea Metafizica şi problematica ei spunea că: "Devine explicit în acest caz de ce Numărul şi Ideea sunt de natură deosebită şi de ce, îndeosebi, Ideea sintetică, principiu al Existenţei şi vieţii este Ideea de Bine sau Finalitatea. Are fiinţă numai ce urmăreşte şi realizează un scop subordonat Binelui, Dreptăţii şi Frumuseţii.”
La fel gândeşte şi Leon Robin când se opreşte asupra existenţei Ideilor la Platon. "A admite doar existenţa lucrurilor inteligibile, a calităţilor, şi chiar mai mult, a calităţilor morale, a pretinde că, departe de a fi un soi de sediment al experienţelor noastre cotidiene, aceste lucruri inteligibile sunt dimpotrivă principiul etern al prezenţei calităţilor în ceea ce noi percepem prin simţuri; a considera aceste esenţe formale ca realităţi permanente şi exemplare reprezintă esenţialul a ceea ce noi numim Teoria Ideilor sau a Formelor". Experienţa, simţurile sunt fără putere în încercarea de a cunoaşte absolutul. În plus, cunoaşterea nu ţine de opiniile personale, adevărul nu este subiectiv ci se raportează la o existenţă obiectivă. "Cunoaşterea nu este nici în senzaţii, căci aceasta are o existenţă individuală şi momentană, nici în opinie căci ea se situează la jumătatea drumului dintre adevăr şi eroare. Cunoaşterea adevărată se întemeiază pe Fiinţă, depinde de Fiinţă, şi dacă e adevărat că Fiinţa ar fi constituită prin mijlocirea relaţiilor, ea trebuie să fie imaginea fidela a acestor relaţii". Aşadar, valabilitatea cunoaşterii umane este dată de relaţia sa cu esenţa lucrurilor, esenţă care ţine de domeniul Ideilor, fiind obiectivă. "Nu există altă cunoaştere decât cea care are drept fundament realitatea obiectivă", scrie Robin. Mai mult, fiinţa, obiectul metafizicii, este o realitate opusă devenirii, realitatea stabilă a esenţei. E vorba aici de a degaja gândirea din fluxul devenirii si de a-i da un mijloc de a se fixa asupra Fiinţei, şi aceasta este tocmai ceea ce face Platon urmând exemplul matematicii şi utilizând dialectica drept metodă în procesul cunoaşterii.
In metafizica tradiţională, aşadar, principiul determinant este transcendent, aflat dincolo de graniţa simţurilor noastre. Experienţa nu are nici o valoare, căci nu are puterea de a ne furniza cunoştinţe sigure.
Pentru sfera ideilor, Platon foloseşte expresii metaforice, recurge la mit, şi toate acestea pentru a releva că, ideile aveau locul lor, că ele ar fi o lume aparte, unică, în sine, nemişcate. Ar fi vorba, deci, de lumea ideilor sau de regatul ideilor. Este locul “ Fiinţei însăşi . . . care nu are nici formă, nici culoare, nici nu poate fi atinsă, pe care n-o poate contempla decat cârmaciul sufletului, anume intelectul . . . “
Această teorie este, pentru Platon, apogeul lucrării sale. Ea conţine epistemologia şi metafizica platonică. Pentru noi, conceptul de "idee" este ceva ce deţinem în minte, dar pentru Platon ideile sunt ceva afară din spaţiu şi timp. Lumea fizică este doar o imitaţie a adevăratei Idei, a Realului. De exemplu, ideea de cerc este ceva perfect rotund, dar nici un cerc nu este cu adevărat rotund. Adevarata idee nu are de a face cu exemplificarea ei din lumea senzorială, a spaţiului şi a timpului. Astfel, lucrurile din lumea fizică sunt imitaţiile imperfecte ale Formei sau ale Ideii. Deci, după cum am precizat anterior teoria ideilor implică doua lumi: "…o lume a realitatii adevărate, unde ideile sunt obiectul cunoaşterii, şi o altă lume, a realităţii
relative, lucrurile devenind trecătoare, obiectul reprezentării exacte sau al părerii. Cea dintâi
lume cuprinde "to on ontos" (expresie din limba greacă însemnând - ceea ce este cu adevărat).
Ceea ce formează lumea adevarată este cugetarea. Prin gândirea pură te detaşezi de lumea senzorială, astfel găsind ceea ce este real, etern, nedevenit şi neschimbat. Toate ideile sunt însumate într-un ideal ultim pe care îl numeşte "Bine" (principiul perfecţiunii). Aici poate apărea o primă eroare teologică, datorită faptului că acest principiu este "principiul impersonal al perfecţiunii pe care o venerează".
O a doua aplicaţie şi totodată cea mai interesantă a acestei teorii, este aceea că Platon explică posibilitatea Ideilor prin lumea senzorială. O astfel de idee exclude un Dumnezeu personal care coboară, se identifică şi se implică în lumea care cauta Adevărul suprem. Prin urmare, în creştinism, idealul, dumnezeirea se implică în lumea limitată de timp şi spatiu şi omul caută să ajungă la un nivel superior prin cunoaştere, prin devenire.
Teoria ideilor, care nu se află în fenomenal, ci în universal rămâne cea mai importantă din filosofia platoniană. Ideile par să depăşească spaţiul şi timpul şi compun obiectul (întreaga masă de cunoştinţe), alcătuit din unica şi absoluta Fiinţă Reală. Pe baza acestei idei, sunt puse bazele învăţăturii platoniene pentru individ.
Platon a construit, de asemenea, un întreg sistem de valori bazat pe ideile sale. Aşadar, ceea ce el a vrut sa spună prin formă şi ce loc ocupă aceasta în universul fiinţei sunt chestiuni care-i vor duce pe ceilalţi filosofi în adâncul gândirii filosofiei platoniene.
Ideea conceptului de Formă, pe care Socrate o prezintă în mai multe dialoguri ale lui Platon pare a-şi avea rădăcinile în anumite trăsături independente. Caracteristicile acestor trăsături se referă în general la noţiuni şi constituie periodic teme în disputele dialectice. În orice caz, o analiză atentă a acestor teme arată că formele nu sunt complete.
Nu este nici o urmă de îndoială că Teoria Ideilor a însemnat un pas uriaş în progresul filosofiei antice. Teoria este explicată numai în patru scrieri din cele treizeci şi şase ale lui Platon (Republic, Symposium, Phaedo şi Parmenides). De exemplu, în Phaedo, Socrate foloseşte numeroase motive pentru a justifica credinţa în nemurirea sufletului uman. Dar formele joacă doar un rol în aceste nenumărate motive. Prin aceste idei, Platon acoperă subiectul esenţial al filosofiei (ideea) care şi astăzi este discutat. Mai mult decât atât, opiniile sale au fost privite de foarte mulţi ca restrânse în metafizica sa, sub conceptul de formă. Platon, pare să fi stabilit o legătură între metafizică şi etică scriind dialoguri care considerau natura virtuţii ca fiind o excelenţă.
Reneé Descartes sustinea că o idee este “ceea ce se concepe în mod imediat de către spiritul uman”, orice se află în mintea unei fiinţe gânditoare. Pe de altă parte, John Locke prezenta ideea ca “ un obiect nemijlocit al minţii, adică perceput şi existent în apropiere”. Primii filosofi au extins termenul idee spre a desemna orice întâlnim în mintea umană, extindere de care a profitat fără rezerve John Locke. De la ideile obiective ale lui Platon şi până la ideile divine ale neoplatonicilor şi respectiv ideile umane ale lui Descartes şi Locke avem o lunga istorie, cu schimbări majore de înţeles, şi totodată cu modificarea perspectivei de considerare a universalităţii, generalităţii sau a caracterului particular al acestor entităţi gândite.
Dificultatea înţelegerii termenului idee apare odata cu punerea problemei naturii (obiective sau subiective) şi totodată a originii (empirice sau transcedentale) a entităţii astfel denumite. Raţionalismul, reprezentat de Kant, a observat că înţelegerea trebuie concepută mai degrabă în termeni de reguli şi principii organizatorice. Astfel, ideea de datorie morala sau justiţie nu este doar generală, ci universală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu