Zbor adesea în jurul tău învăluindu-te, chemându-te, ispitindu-te. O biată încercare de a ieși din anonimatul voit, o reacție firească a ochiului la strălucirea de o clipă a unui ciob de sticlă ce crede cu tărie că e diamant. Câteodată sunt pasul pe care îl face condamnatul la moarte în golul prăpastiei unde-l așteaptă lei flămânzi. Uneori e numai soare-n mine, e foc înalt, alteori atâta nefericire. Uneori e viață, alteori doar scrum. Uneori sunt imaginație descătușată de miez de noapte, alteori zbucium. Sunt legământul scris pe copacul sufletului sub care te adăpostești mereu și eu te acopăr cu frunze de cuvinte colorate de suflet și inimă. Sunt seri când șoaptele-mi pulsează pe buze iubirea înflăcărată și seri când mâinile-mi sunt tremurătoare de mister. Sunt nopți când devin mesager al iubirii și zborului spre lumină și nopți când gândurile-mi sunt povară ce apasă dureros amintiri de demult. Sunt zile când sufletul îmi cântă fericirea pe strune de chitară veche și inima pulsează rubin sclipitor. Din când în când mă transform în frântură de basm spus la căldura sobei și atunci sunt umbra ce nu o vezi, dar te urmează mereu, în vis și aievea. Câteodată simți pulsul inimii mele în mâna caldă și palma întinsă îți netezește ideile și te mângâie ștergând lacrimile ce-ți udă obrazul palid de-atâta suferință. Mă doare când știu cât aș vrea să-ți umplu ochii de soare cald și încă nu am puterea s-o fac. N-am aripile-ntinse de iubire. Când trupul meu ia conturul trupului tău întregul se eliberează și bucurii și cântece nemaiauzite se strâng deasupra noastră. Îmi încălzești sufletul și mi-e liniște. Îmi încălzești obrazul cu adieri de respirație la ceas târziu de noapte. Fărâme de soare și colțuri de stele mi-aduci în ochii umezi de dragoste. Iubirea mai plânge încă tăcută, plânge de bine, plânge de cald și foc de inimă. Un cuvânt de iubire prețuiește atât de mult și cu toate astea costă atât de puțin...
Undeva, pe retină, stăruie chipul tău drag și-mi amintesc atunci că trebuie să lupt și să înving când degetul arătător al voinței mă îmboldește ridicat spre suflet. Durerea aduce singurătate și pustietate după ce plânsul spală ochii și vântul pribeag bate la fereastră. Ne continuăm rotirea efemeră în jurul soarelui stăpân și lege, provocând toate forțele naturii să ne fie alături în lupta pentru noi, pentru zborul spre oaza de lumină a jocului cu viața. Mintea nu are nevoie de strigăt, doar inima strigă, plânge și cântă stins la harfa sufletului ce imploră stropul de infinit la margine de zare. Lacrimile clocotesc a cascadă de dorințe și vise. Șoaptele aduc stropi de soare și lună întreagă în adânc. Roua ochilor spală cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze sămânța nouă de viață împreună. Fructul interzis al iubirii aduce dor imens și pătimaș, aduce dorința ce crește muzici care aprind stele. Gândurile zămislesc în dans ritual de cuvinte lumina și culorile devin ireale în amestecul perfect. Nu trebuie să moară gesturile curate și soarele privirii, nu sunt sortite să dispară nefolosite și uitate! Sunt veacuri de când strângem tandrețea în pocalul iubirii, vinovați de nu știu care vină. Ce mult îmi lipsești și ce dureros te doresc în nopțile de suflet liniștite când somnul nu vine. Cum să-nțelegi și să-nțeleg că toate sunt pentru noi? Cuvinte, lacrimi, iubire. Sunt toate ferecate în inimă cu lacrimi de sânge. Să nu întrebi de ce. N-aș vrea să întrebi nimic în acest fel. Voi continua, vei continua să șoptim atâtea lucruri ce nu le putem spune uneori. Ne vom ține alături cu sufletul vibrând de bucurie că suntem și tot ce ne aparține împărțim la doi. Păstrăm iubirea, păstrăm lacrimile, păstrăm toate acestea în adânc. Păstrăm gândurile toate și tot ce simțim din ceea ce însemnăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu