Raze de iubire

Caut soarele printre nori,
printre adieri de vânt
mă pierd în aburi de vise,
de crengi împletite...
un colţ de soare caut
în sufletul tău...
cuprind cu mâna vălul
norilor cenuşii,
ce uşor plutesc,
şi strângerea-n braţe
devine ferecată.
îmbrăcată-n raze de iubire
ce apare şi dispare...

Adieri

Dintre ramuri împletite
s-a format cărări de vise.
vise îmbrăcate, cu ale tale şoapte,
mă acoperi în voalul de mătase...
brodată-n iubire,
scăldată-n fericire,
alintată-n adieri de vânt...

Spune-mi

Spune-mi tu iubire...
spune-mi un cuvânt...
la ureche să te aud...
să te văd zărind,
pe o rază de soare,
alunecând uşor,
la mine-n braţe să te strâng.
de mână să te prind
să ne aruncăm pe aripi
de vânt...
să ne strecurăm prin fum de vise
să ne pierdem în culori
în ecouri de sărut
şi îmbrăţişări tandre
până la apus...

Scrisoare de Adio

O piatră neagră desparte o inimă de alta,o floare se desparte de petalele ei...Aşa ne despărţim şi noi...Gândurile se transformă-n fum de umbre...Sunt un vis trecător prin umbre şi lumini sub mantia dragostei...Am căutat să privesc mai întâi soarele,apoi umbra mea şi mi-am zis că omul este aruncător de umbre şi-un acumulator de lumini...O umbră mişcătoare a sufletului,viaţa mea să fie din munţii cât mai înalţi făcută,ca să pot arunca umbre cât mai adânci...Azi drumurile noastre se despart.Totul s-a sfârşit iar din rădăcina acestei iubiri să nu răsară muguri...Mantia uitării este mai presus decât cea a iubirii şi ea şi-a întors aripile spre trecutul fericirii.Alungă-mă din suflet cu un suflu de furtună...Să-ţi răsară-n cale flori de tei cu parfum de trandafiri...Să te plimbi prin parcul umbrelor şi sufletul să-ţi bântuie pe aripi de dor a vântului sculptat cu chipul meu...Eu îţi zic Adio şi te-am lăsat...

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum (partea II)

Ca o consecinţă a unei îndelungate evoluţii istorice, a deschiderii anterioare determinate de politica reformistă a împăratului Iosif al II-lea, are loc acuma mişcarea Supplexului. Sub semnul programului său va sta întreaga evoluţie viitoare a mişcării naţionale a românilor din Transilvania mai bine de un secol. Apariţia acestuia a fost pregătită îndelung de o serie de acţiuni ce au îmbrăcat, fie forma petiţiilor, fie forma ridicării în masă la luptă, dovedind că, în cadrul naţiunii române se creaseră premisele necesare apariţiei sale. Drepturile ce erau acordate naţiunii române erau minimale şi nesemnificative, ceea ce a făcut ca ridicarea românilor transilvăneni în rândul celorlalte naţiuni recunoscute de lege să fie esenţa chestiunii române.

Principalul moment, în cadrul mişcării petiţionare româneşti, premergător apariţiei Supplexului, l-a constituit  marea luptă inaugurată de Ion Inochentie Micu, episcopul greco catolic, de la Blaj. Pentru mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Ion Inochentie Micu este acela care „îi pune temelii solide programatice şi-i trasează clar drumul pentru viitor”(1). Deşi pornită, la început, din cadrele bisericii – singurul organism comun al românilor care putea face posibilă o acţiune organizată – activitatea lui Ion Inochentie Micu se extinde pe parcurs, revendicările clerului ajungând să se înbine cu cele ale naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei putea duce, atunci, lupta în folosul naţiunii române. Pe parcursul celor doisprezece ani de activitate continuă, în toate petiţiile şi cererile sale, naţiunea este întotdeauna prezentă. Între argumentele pe care le aduce, în sprijinul revendicărilor naţionale româneşti, de remarcat sunt acelea că naţiunea română este cea ma veche şi cea mai numeroasă, ea poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice şi, în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în favoruri. Între dovezile invocate în sprijinul postulatelor naţionale, Ion Inochentie Micu a acordat prioritate Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi dus la realizarea celor solicitate pentru naţiunea sa. Ca mijloace de ridicare a naţiunii, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. Acest mijloc îl considera important, deoarece, prin orizontul de cunoştiinţe ce-l oferea fiecărui individ, deschidea drumul spre bresle, preoţie şi funcţii. Era convins că „şcoala, cultura… sînt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă. Trebuie să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”(2).

În lupta sa, în slujba naţiunii, „ pentru a valorifica pe seama credincioşilor săi, şi mai târziu pe seama întregului popor român din Transilvania, drepturile conferite prin cele două diplome leopoldine, a stârnit, după cum era de aşteptat, duşmănie şi ură”(3). Aceasta cu atât mai mult, cu cât înaintaşii săi, mai mult sau mai puţin fideli regimului, nu îndrăzniseră să emită o asemenea pretenţie. În timpul dezbaterilor dietale, este nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor, chiar cu moartea, din partea nobilimii maghiare, secuieşti şi săseşti. Referitor la aceasta, la 19 iunie 1744, el arăta că „în contra lui toţi sînt iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”(4). Chemat la Viena pentru a da socoteală de îndrăzneala de a fi cerut drepturi egale pentru naţiunea română, cu celelalte naţiuni privilegiate din Transilvania, supus unor presiuni inimaginabile, Ion Inochentie Micu este obligat să ia drumul exilului, la Roma, pentru a-şi salva viaţa !. Importanţa acţiunii întreprinse de „marele vlădică” pentru istoria românilor este precis surprinsă de către D. Prodan: ” lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”(5). Lupta lui Ion Inochentie Micu a avut urmări de o valoare covârşitoare trezind neamului românesc conşiinţa drepturilor sale. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „ fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”(6).

Prin intrarea în rândul naţiunilor recunoscute, maghiari, saşi şi secui,  de legile existente, românii ar fi devenit un factor constituţional, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile care emanau din conceptul de naţio. Pentru aceasta „ s-a început îndată după moartea lui Iosif al II-lea marea luptă care, fără îndoială, formează una dintre cele mai însemnate momente ale istoriei noastre politice” (7).

În timpul frământărilor iscate de moartea împăratului Iosif al II-lea, în condiţiile unei aprige lupte a naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) pentru restituirea drepturilor ce le pierduseră în urma reformelor iosefinismului, românii, pentru a contracara aceste încercări – a căror reuşită i-ar fi adus din nou în situaţia de a fi lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi libertăţi – concep un mare memoriu, intrat în istorie cu denumirea de Supplex Libellus Valachorum. A fost pregătit şi redactat de elita intelectuală a românilor de atunci din Transilvania: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Molnar Piuariu ş.a. O noutate de prim ordin constă în apariţia, acum, in corpore, a elitei intelectuale româeşti angajate într-o mare acţiune politică!

Care sunt revendicările forte ale memoriului, ce a făcut ca privilegiaţii să i se opună cu atâta înverşunare şi ce-l ridică atât de mult deasupra încercărilor petiţionare anterioare? De la început, trebuie făcută menţiunea că Supplexul a fost elaborat în numele tuturor românilor, fără deosebire de confesiune, revendicând drepturi semnate de clerul, nobilimea, starea militară şi orăşenimea naţiunii române.

Principalele linii directoare, ale programului politic al naţiunii române, cuprinse în Supplex Libellus Valachorum prevedeau, în esenţă, ca : să fie şterse denumirile, considerate odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, acestea fiind nedemne şi nedrepte, ca acelea de „toleraţi”, „admişi” şi „ nesocotiţi între Stări”, iar naţiunea română să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; să fie respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare, aşa cum prevedea un decret al regelui Ştefan cel Sfânt, în care şi ungurii şi românii se bucură de aceleaşi imunităţi, fapt consemnat şi de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437); clerul, atât cel unit (greco-catolic), cât şi cel ortodox, nobilimea, plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie considerate, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni, iar în Dieta Transilvaniei, în scaune, districte, oraşe, naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei (8). Este de reţinut că în conscripţia din anul 1787, românii erau în număr de 1.000.000  în Transilvania,  dintr-o populaţie totală de 1.700.000 de locuitori. Diferenţa de cca. 700.000 fiind împărţită între maghiari, saşi, secui, ş.a. !!!

În actul înaintat curţii habsburgice în martie 1791, românii cereau repunerea lor în drepturile de care beneficiaseră, susţinând că prin rezolvarea acestei probleme s-ar fi ajuns la întregirea sistemului constituţional de drept al Principatului. În susţinerea ideilor principale ale memoriului, întâlnim o argumentaţie care era necesar să facă o demonstraţie cât mai convingătoare în faţa împăratului, să facă posibilă restituirea drepturilor românilor şi  nu „restituţio in integrum” preconizată de naţiunile privilegiate. Repetarea aceloraşi argumente, de mai multe ori, pe parcursul memoriului – naţiunea română este cea mai veche şi cea mai numeroasă în Transilvania, ea suportă sarcinile cele mai multe şi mai grele – avea acelaşi scop, de susţinere a unei demonstraţii cât mai convingătoare. Argumentaţia este expusă cronologic, aducând dovada recunoaşterii drepturilor naţiunii române, în trecut, de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437), de diplomele imperiale ale împăraţilor Leopold I, Maria Teresa şi Iosif al II-lea. Plecând de la numărul mare al românilor din Principatul Transilvaniei se cerea dreptul acestora de a se constitui într-o adunare naţională, pentru a-şi putea expune cererile.

Dezbaterile ce au avut loc în Dieta Transilvaniei sunt sugestive pentru felul în care a fost primită acţiunea românilor şi pentru maniera în care naţiunile privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) au înţeles să-i dea rezolvarea. Iată ce sublinia, chiar, Protocolul dietei în acest sens : „stările nu şi-au putut tăinui acea mare pornire a inimii pe care le-a pricinuit-o sosirea unui rescript regal atât de neaşteptat” (n.n.-referire la memoriu) (9), iar Protocolul deputaţilor saşi, din Dietă, menţiona că „ în momentul citirii memoriului a domnit o linişte generală şi o mare consternare se putea citi pe toate chipurile”(10).

Într-o Dietă a Transilvaniei, în care un procent din reprezentare de peste 90% revenea naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui ), s-a pus capăt cu uşurinţă acţiunii româneşti, fără a se da rezolvarea aşteptată de naţiunea română. Concesiile făcute erau minore, ele oricând putând fi înlăturate, erau „concesii care băteau pasul pe loc”(11) ; liberul exerciţiu al religiei ortodoxe şi dreptul celor aparţinând acestei religii la funcţii ce nu erau rezervate celorlalte religii privilegiate.

Urcarea pe tronul Imperiului Habsburgic a noului împărat, Francisc I – decis a nu face nici cele mai mici concesii – duce la instaurarea unui regim de mare reacţiune, astfel încât „ porţile Curţii se închideau grele şi pentru multă vreme…nu numai în faţa acţiunii româneşti, ci şi în faţa oricărei acţiuni politice”(12).

Cu toate că rezolvarea ce i s-a dat nu a venit în întâmpinarea postulatelor româneşi, Supplex Libellus Valachorum a însemnat un succes al luptei naţionale a românilor din Transilvania. Sigur, importanţa sa emană în primul rând din aceea că principiile sale fundamentale au constituit temelia viitoarelor acţiuni ale românilor. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar, ideile şi principiile sale de bază se regăsesc în noile ridicări la luptă ale naţiunii noastre pentru libertate şi dreptate socială şi naţională. „Suplicele românilor – arăta spre sfârşitul veacului al XIX- lea George Batiţiu – au avut în acele zile puţin rezultat pozitiv; ele însă, îndată din acel an s-au prefăcut pe calea cea mai firească în programa politică şi naţională la care românii au ţinut cu pietate şi cu dor fierbinte de a fi realizată. Prin acea programă continuată şi ilustrată prin scrierile istorice şi filologice ale lui Petru Maior, câte au văzut lumina, conştiinţa de sine s-a deşteptat şi întărit tot ma mult la naţiune…”(13). Un fapt deosebit de semnificativ, referitor la importanţa Supplexului, este aducerea în prim planul vieţii politice a Principatului Transilvaniei a o serie de personalităţi marcante. Dacă Ion Inochentie Micu, episcopul Blajului, apărea anterior, în lupta sa, ca un personaj singular în apărarea drepturilor naţiunii române, momentul 1791 venea să creeze un precedent prin apariţia la români a acelei elite intelectuale şi conducătoare, care de acum încolo va juca un rol atât de mare în canalizarea energiilor naţionale. Această elită românească va imprima mişcării naţionale modalităţi adecvate de expresie; în concepţia lor obţinerea de drepturi egale trebuia să preceadă unitatea integrală, ceea ce nu se putea realiza pe plan politic se transfera în plan cultural, direct subordonat obiectivelor politice, bazele ideologiei acţiunilor româneşti sunt puse – tot prin activitatea ei – prin necontenita impunere a unui adevăr ca originea latină a poporului şi a limbii sale, continuitatea pe pământul Daciei şi unitatea poporului român (14).

Pentru a sublinia şi mai mult locul Supplexului în cadrul luptei naţionale a românilor din Transilvania, marea lui importanţă pentru destinele naţiunii române, am considerat necesar să apelăm şi la cuvintele lui Alexandru Papiu Ilarian: „ nimic nu lipseşte acestui mare act naţional, nici ştiinţa, nici conştiinţa dreptului, nici concepţiunea profundă a politicii naţionale, nici curajul civic. Această petiţiune naţională e până azi evanghelul politic, cartea credinţei politice a românilor de peste Carpaţi”(15). Dar şi la caracterizarea făcută de istoricul A. Răduţiu: „ Actul  se va dovedi şi în posteritate unul fundamental pe drumul afirmării poporului român ca naţiune, marcând decisiv acest proces prin încărcătura sa doctrinară. El a fost judecat astfel nu numai în conştiinţa românească, drept parte constitutivă a acestea, ci şi, indirect, în conştiinţa ostilă a străinilor, prin vehemenţa cu care a fost contestat”(16).

Importanţa memoriului este dublată şi de faptul că el apare într-un context internaţional dominat de mari încercări de înnoire. Revoluţia burgheză din Franţa dădea o lovitură puternică sistemului feudal închistat în dogmele şi realităţile sale devenite incompatibile cu progresul omenirii, iar ideologia iluministă cucerise marile ţări ale continentului european.

Note bibliografice:

1)      David Prodan,Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.137

2)      Ibidem, p.189 şi urm.

220 de ani de la Supplex Libellus Valachorum ( partea I )

Supplex Libellus Valachorum a constituit actul politic fundamental al mişcării naţionale româneşti, în întreg secolul al XVIII-lea, prin care românii din Transilvania cereau curţii imperiale habsburgice repunerea lor în drepturile din care fuseseră scoşi după moartea împăratului Iosif al II-lea.

Pentru o înţelegere cât mai exactă a ceea ce a generat, în mare măsură, apariţia  mişcării Supplexului (cum este cunoscută în istorie), este necesar să facem câteva referiri la fenomenul denumit „despotism luminat” şi implicit la reformele iosefiniste. Monarhii feudali, atraşi de filosofia iluministă – în realitate mai puţin de ideile acesteia şi mai mult de faptul că ea oferea regimului feudal compromis şansa supravieţuirii – vor fi cunoscuţi sub denumirea generică de despoţi luminaţi. Ei vor determina apariţia acelui capitol al istoriei secolului al XVIII-lea cunoscut  cu numele de despotism luminat. Avându-şi rădăcinile ideologice în filosofia iluministă, acesta aduce o serie de înnoiri la toate nivelele societăţii. Este un fenomen interesant şi paradoxal în acelaşi timp, căci asistăm la aplicarea în practică a unor reforme, putem spune „revoluţionare”, pentru epoca şi sistemul de atunci. Cu atât mai mult, cu cât această „revoluţionare” a sistemului feudal era făcută de monarh, cu scopul precis de a asigura în continuare viaţa acestuia şi de a evita eventualele atitudini centrifuge de la sistem. Se schimbă „…înainte de toate, concepţia despre stat şi despre monarhul din fruntea lui. Monarhul nu trebuie să-şi mai exercite puterea absolută în virtutea dreptului divin, ci în virtutea dreptului natural şi a contractului social prin care poporul i-a delegat-o”(1). Despoţii luminaţi îşi lărgesc sfera de activitate de la politic la sectoarele social, economic, cultural, administrativ şi religios. Este vorba despre pătrunderea statului în toate sectoarele de activitate, de acel etatism menit a contribui la întărirea centralismului politic. Nu este vorba despre o desfiinţare a raporturilor feudale, ci de o reglementare a raporturilor dintre contribuabili şi proprietarii feudali, menită să sprijine dezvoltarea unui imperiu unitar conform dorinţei monarhului reformator.

Societatea transilvăneană se află în întreaga perioadă premergătoare Supplexului sub semnul încercărilor de reformă, în spiritul despotismului luminat iosefin, sintetizat în „totul pentru popor, dar nimic prin popor”. Este o aliniere a „împăratului filosof” la încercările de înnoire generală făcute în virtutea raţiunii, prin stat, prin reforme venite de sus”(2). Contaminat de ideile filosofice ale secolului său, Iosif al II-lea, odată ajuns în fruntea imperiului (1780), va urmării, neâncetat, aplicarea soluţiilor iluministe în cadrul monarhiei sale. Modelele îi erau oferite, pe lângă iluminismul francez, de cel german (Aufklorung), iar Hugo Grotius, Cristian Wolff, Samuel Pufendorf, Voltaire, Motesquieu şi enciclopediştii i-au fost principalele călăuze pe drumul reformator ce şi-l propusese. Programul lui Iosif al II-lea era menit ca, printr-o permanentă supraveghere şi direcţionare a tuturor domeniilor de activitate, să ducă la consolidarea imperiului, „ la unitatea absolută de limbă şi civilizaţie a diferitelor popoare pe care destinul le adusese sub sceptrul său”(3). O atenţie deosebită era acordată claselor producătoare şi contribuabile, care, în concepţia sa, reprezentau temelia statului, de ele depinzând buna lui funcţionare. Din aceste considerente, Iosif al II-lea va urmării ca efectele pozitive ale reformelor sale să se îndrepte către aceştia, în timp ce faţă de clasele privilegiate -  situate la celălalt pol al societăţii şi neproductive – va fi intolerabil. Această judecată reiese semnificativ din cuvintele pe care monarhul le adresa unui conducător al nobilimii maghiare din Transilvania: „ perspectivele şi libertăţile dintr-o aristrocraţie sau dintr-o republică…constau în toate ţările şi toate republicile lumii nu în abţinerea de a contribuii la obligaţiile statului, ci din contră, de a coopera mai mult”(4).

În cadrul reformelor iosefiniste, cu implicaţii majore asupra populaţiei româneşti din Transilvania, se evidenţiază  cea a desfiinţării iobăgiei. Conştient de importanţa rezolvării acestei probleme pentru viitorul statului luminist, împăratul nu ezită să intervină în anacronicul raport existent între clasele fundamentale ale monarhiei sale; încearcă să dea o rezolvare practică cu toată împotrivirea ce se anunţa, mai ales, din partea nobilimii privilegiate din Transilvania şi Ungaria, veşnic opozante şi refractare la măsurile elaborate în spiritul înnoitor al timpului. Desfiinţarea iobăgiei a fost începută prin rescriptul imperial din 16 august 1783, definitivată apoi prin Patenta imperială din 22 august 1785. Importanţa acestui capitol al reformelor iosefiniste este capitală pentru Transilvania. Nerespectarea rescriptului imperial amintit, care prin statornicirile sale însemna o ameliorare a situaţiei celor mulţi, a avut consecinţe deosebite  pentru evoluţia viitoare a societăţii transilvănene. Marea ridicare la luptă a ţărănimii româneşti, în anii 1784-1785, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, are, fără îndoială, între cauzele sale şi împotrivirea şi ostilitatea autorităţilor faţă de acest act.

Un alt compartiment important al programului iosefinist de reforme l-a constituit învăţământul. Întrucât în cadrul acestei reforme se lăsau la o parte confesiunea şi neamul, acest lucru oferea românilor o mai mare posibilitate de educaţie decât în perioada anterioară. O consecinţă deosebită, cu adânci repercursiuni în timp, a reformei învăţământului a fost, pentru români, conturarea treptată şi dezvoltarea unui învăţământ românesc propriu. Începând de acum, Blajul devine citadela culturii romăneşti din Transilvania, supranumit  „Mica Romă”,  şi se va menţine aşa încă multă vreme. De aici se va ridica viitoarea elită intelectuală a naţiunii române, ce va fundamenta mai târziu postulatele politice ale naţiunii. La fel şi Edictul de toleranţă, din anul 1781, pe lângă faptul că permitea liberul exerciţiu al celorlalte religii, incusiv al celei ortodoxe, va avea urmări deosebite şi în alte domenii de activitate. Religia nu mai constituia criteriul principal de apreciere al oamenilor pentru intrarea lor în oraşe, bresle sau ocuparea de funcţii, iar industria putea fi profesată de cine dorea, indiferent de confesiune. Rezultatul firesc al tuturor acestor reforme a fost sporirea posibilităţilor de instruire a naţiunii române, creşterea numărului de şcoli – greco catolice şi ortodoxe – precum şi situarea în fruntea învăţământului românesc, ale cărui contururi erau trasate acum, a unor personalităţi asemenea lui Gheorghe Şincai şi Dimitrie Eustatievici. Câştigurile au fost, între altele, ridicarea a circa 3oo de şcoli, cum preciza Şincai, şi formarea unor personalităţi româneşti : Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budau Deleanu, Ioan Molnar Piuariu etc, a căror operă a fost direct subordonată intereselor naţionale şi politice ale românilor.

Piedicile care stăteau în calea realizării revendicărilor importante ale naţiunii române ar fi putut fi înlăturate, prin aplicarea reformelor iosefiniste. Gândindu-ne la maniera în care trebuiau făcute transformările, că în Transilvania cei mai asupriţi erau românii, ei constituind marea masă a producătorilor, este de la sine înţeles că naţiunii române i se deschidea atunci un viitor nou. Este adevărat, doar de o clipă, însă, năzuinţele s-au născut şi prin urmare, întreaga perioadă ce a urmat, fie în momente de reacţionarism, fie în momente mai liniştite, se va afla sub impresia acestora. În cursul zbuciumatei sale domni, Iosif al II-lea a fost nevoit să se  lupte continuu cu îndârjirea aristocraţiei, îndeosebi a celei maghiare şi secuieşti, care vroia cu orice preţ să păstreze vechea stare de lucruri. Împăratul, bolnav, a iscălit pe patul de moarte Revocatio ordinitionum prin care îşi retrăgea ordinaţiunile sale, cu excepţia celor referitoare la desfiinţarea iobăgiei şi toleranţei religioase. Starea de euforie ce a cuprins naţiunile privilegiate- maghiari, saşi şi secui – în urma morţii lui Iosif al II-lea a fost surprinsă sugestiv de George Bariţiu : „ acea revocare de reforme a produs bucurie foarte mare în Ungaria şi Transilvania, totodată şi erupţia vulcanică a răzbunării…s-au dat probe numeroase de ostilitate asupra reformelor de adevărată civilizaţiune care apoi tot s-au realizat, însă după 60-70 de ani de la moartea lui Iosif al II-lea”(5). De acum, în misiunea de salvare a privilegiilor ei, cuvântul de ordine al nobilimii va fi „Restitutio in integrum”. Tot acum, în cadrul mişcării naţionale a românilor din Transilvania, începe pregătirea amplei mişcări a Supplex Libellus Valachorum.

Va urma…

Note bibliografice:
1)      David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.239;
2)      Ibidem, p.239;
3)      Louis Leger, Histoire de l`Austriche-Hongrie.Depuis les origines jusqu‘a l`anee 1878, Paris, p.373;
4)      D.K.Padover, Ioseph II, l`empereur revolutionaire.1741-1790, Ed. Payot, Paris, p.246 şi urm.;
5)      George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol.I, Sibiu, 1890, p.510.

material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

Nordul Bucovinei, pământ românesc!

Sunt în inima Bucureştiului de 9 luni. Capitala mi-a zâmbit monden, din prima zi. Sunt venit de la Cernăuți şi sunt român cu sufletul şi trăirea. Deşi sunt mândru de acest fapt, nu am îndrăznit vreodată  să scriu pe un gard sau pe un pod cine şi de unde sunt. Mă aflu într-o țară democrată, care aparține strămoșilor mei, deci și mie. De aceea am dreptul trăirii românești și cuvântului românesc, precum îl au toți  cei care se numesc români, precum îl au învățăceii veniți din Basarabia.

Am citit pe garduri, pe poduri, pe pereți de cartiere, că Basarabia e pământ românesc! Nu se neagă afirmaţia şi adevărul, dar și Nordul Bucovinei, regiunea Cernăuți, cu aproape 200.000 de români, este cât se poate de românesc. Şi e ciudată situația, cel puţin pentru mine, când se confundă Chișinăul cu Cernăuiul, când Cernăuțiul este atribuit Basarabiei. E o eroare. Actualmente Cernăuțiul este regiune a Ucrainei, deși au în comun prea puține pagini de istorie și de tradiție. O dovadă incontestabilă, că orașul este românesc, este Privilegiul lui Alexandru cel Bun, privilegiu care datează cu 1408. Alt privilegiu sau letopiseț mai vârstnic vorbește că copilăria acestui oraș nu există. Privilegiul e o dovadă argumentativă, nu poetică. Cernăuțiul are o vârstă românească.

Oare mai contează aceste detalii într-o epocă materială? Contează că după sârma ghimpată trăiesc aproape 200.000 de români, care vorbesc limba lui Eminescu. A… dar cine mai știe că Eminescu a fost elev la un liceu din Cernăuți? Nu contează! Nu contează nici un detaliu atâta timp cât nu ne interesează cine suntem. Cine suntem? Suntem… grăbiți. Timpul e cea mai complicată problemă și mai suntem și studenți. Ne place viața. Avem și examene de două ori pe an.

Lăsând aluziile în soarta lor, ar trebui să cunoaștem unele lucruri pe de rost.

În Nordul Bucovinei sunt mii și mii de români rupți de la pieptul României, încă din 1941. Calvarul acestor români, dintotdeauna la ei acasă, a început odată cu încorporarea regiunii în U.R.S.S. La 3 aprilie 1941, peste 5.000 de români din satele de pe Valea Prutului, s-au îndreptat spre centrul raional Hliboca, unde urmau sã înmâneze organelor administrative niște cereri, care să le permită să treacă frontiera şi să ajungă la rudele lor de sânge. Acolo ar fi putut să înceapă o viață de la capăt fără soldați bolșevici flămânzi în casa lor, care să le impună ce să facă.

Organele, însã, refuzaserã sã primeascã cererile. Disperatã, mulțimea luã drumul cãtre granițã în speranțã cã, organizîndu-se într-o procesiune religioasã, cu prapuri și cruci luate din bisericã, va reuși sã-i convingã, totuși, pe grãniceri și, astfel, sã treacã dincolo de sîrma ghimpatã. Procesiunea a fost opritã, iar la semnalul unui comandant, grãnicerii au început sã doboare cu gloanțe de armã rândurile coloanei ce înainta spre punctul de trecere al frontierei. Peste 5.000 de români au fost împușcați.

Masacrul de la Fântâna Albã a fost precedat de masacrul de la Lunca. În noaptea de 6 spre 7 februarie, unde altã coloană de români bucovineni a încercat sã treacã frontiera sovietico-românã, din apropierea râului Herțușca. Nu au mai reușit. Din cei peste 400 – 600 de persoane doar 47 au mai vazut lumina zilei.

O altă filă dureroasă și de neșters din istorie o reprezintă deportările românilor  din regiunea Cernăuți. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de copii, tineri, femei și bãrbați, din regiunea Cernãuți, au fost deportaţi în Siberia și Kazahstan, pentru cu singura vină de a fi români.

Dintotdeauna românesc, Nordul Bucovinei este o parte de nedezmembrat din întregul României, țara în care trăim, iubim, invățam, dar în care trecem prea ușor cu vederea peste unele lucruri mici…”nimicuri” cum le-ar spune unii. Cei masacrați și deportați merită să fie numiți români și să nu le fie confundată baştina și memoria… Începând de la o cărămidă suprapusă peste alta începe construcţia unei case mari.

Sunt la București de 9 luni și mi-e dor de Cernăuți, unde se iubește, se simte, se gândește românește; unde se colindă în română, unde se zice ”Bună ziua!„ în română, unde totul e atât de românesc încât nu se justifică efortul de a scrie pe garduri, pe pereți de cartiere din inima Bucureștiului, Nordul Bucovinei, pământ românesc. E un ţinut românesc şi punct.

autor: Grigore Gherman

sursa: www.sprevest.ro

Despre fiinta si existenta miscãrii legionare a lui Corneliu Codreanu

1. Despre fiinta si existenta miscãrii legionare
Legiunea lui Corneliu Codreanu n-avea sã fie, dintru început, un tot organic. Între 24 iunie 1927 – data înfiintãrii “Legiunii Arhanghelul Mihail” – si 17 aprilie 1938 – data arestãrii întemeietorului ei – Legiunea, în pofida conditiilor cu totul nefavorabile ei, a crescut neîncetat. În profunzime, ca si în suprafatã. De la cele 4 dreptare initiale – credinta în Dumnezeu, încrederea în misiunea lor, dragostea reciprocã si cântecul, care cãlãuzeau pasii legionarilor, pânã la cucerirea sufletului poporului ( cucerirea pe care o dovediserã alegerile parlamentare din 1937), Legiunea parcursese drum lung. Din 1927 pânã în aprilie 1938, data arestãrii, ea a crescut mereu, sub controlul sever al lui Corneliu Codreanu. Temeliile fuseserã puse. Dar constructia încã nu era încheiatã. Pe temeliile puse, se clãdea neîncetat. Si ne putem închipui cât s-ar fi construit si cum s-ar fi construit dacã arhitectul priceput ar fi supravietuit celui de al doilea rãzboi mondial . . . Cãci însusi întemeietorul se afla în continuã crestere devenire spiritualã. Formal, el îsi începuse opera de 28 de ani. Când l-au ucis împlinise 39. Si fata lumii avea sã se schimbe.
Arhitectul a pus temeliile si a început zidirea. Dupã el, altul a continuat construirea. În continuare acasta s-a tinut, oare, seama de sfatul sfântului Pavel, aflat în scrisoarea I cãtre corinteni (III, 10-11). S-a construit adicã pe temeliile puse ? S-a respectat planul constructiei ? Ori s-a continuat zidirea pe alte temelii ? Cu alte cuvinte, cresterea Legiunii dupã disparitia Întemeietorului a fost crestere fireascã (normalã) ? Ori a fost crestere nefireascã (anormalã) ? Mai precis : în ce mãsurã cresterea aceasta a fost fireascã si în ce mãsurã nefireascã ?
Viata, cresterea Legiunii se înscrie pe o curbã. În cazul cresterii normale (firesti), fiecare moment al acestei curbe stã, structural, într-un raport organic cu toate celelalte momente ; fiecare moment se integreazã în unitatea organicã a curbei. Dacã momentul nu se integreazã înseamnã cã el introduce o anormalitate în curbã, un dezechilibru în situatie si trebuie respins. (Un exemplu : când practica infamiei, a miseliei în luptã în locul legii legionare care spune cã e mai bine sã cazi pe drumul onoarei, decât sã învingi printr-o miselie, practica aceasta trebuie respinsã ca anormalã, ca una care introduce un dezechilibru în situatie).

2. Criteriul adevãrului în Legiune
O afirmatie este adevãratã în mãsura în care ea este conformã realitãtii. O judecatã este adevãratã sau falsã, în mãsura în care ea se reazimã, sau nu se reazimã, pe starea de lucruri la care se referã ; când concordã sau nu concordã, cu starea de lucruri la care se referã. Necunoasterea exactã a stãrii lucrurilor face imposibilã judecata adevãratã, la judecata dreaptã. Confundarea esentialului cu neesentialul, a necesarului cu superfuul, duce fatal la judecata strâmbã, la judecata falsã.
Am trãit si trãim încã vremi în care dreptul adevãrului era Fuhrerul, ori Partidul. Pe Corneliu Codreanu eu l-am auzit odatã declarând cã “se va da afarã din Legiune”, dacã, el, Cãpitanul, va cãlca o anumitã lege moralã impusã de el Legiunii lui. Iarã altãdatã dãdea dispozitii unuia dintre bunii lui comandanti legionari pentru cazul în care acesta va trebui sã ia hotãrâri urgente si nu va avea posibilitatea de a cere instructiuni de la centru. Într-o astfel de situatie – spunea el – înainte de a pune în aplicare hotãrârea luatã, trebuie sã te întrebi :
I. Dacã prin aceastã hotãrâre a ta nu mânii pe Dumnezeu
II. Dacã hotãrârea ta este spre folosul patriei ;
III. Dacã ea nu nesocoteste legile fundamentale ale Legiunii.
Evident cã aceste norme sunt valabile în cazul în care cel ce
hotãrãste este, spiritual si moraliceste, într-o stare de elevatie. Dar ce intereseazã azi este altceva : este ierarhia valorilor : Dumnezeu, Patria, Legiunea. Nu pe dos.
Evident cã pentru tot ce se lucrase pânã în vremea despãrtirii de Legiune, el, cel ce-i pusese temeliile, putea spune dacã lucrul este sau nu legionar. Dar el, întemeietorul, nu s-a socotit niciodatã îndreptãtit sã schimbe temeliile odatã puse. Într-un fel era prizonierul operei pe care o înfãptuise ; mai exact : prizonierul legilor fundamentale ale acestei opere. Când el spune aceste cuvinte de testament legionarilor sãi : “Iubiti camarazi, de acum si cât va fi viatã legionarã, sã stiti cã unde veti vedea apãrând, fie în sufletul vreunui luptãtor, fie în propriul vostru suflet, rânjetul interesului personal, acolo a încetat de a mai exista legiunea” (P.L). dreptul adevãrului în Legiunea lui Corneliu Codreanu este concordanta (unei actiuni, unei atitudini, unei afirmatii) cu esentialul legionar.
3. Legionarism si crestinism.
Faptul cã legionarii lui Codreanu erau în covârsitoarea lor majoritate crestini practicanti – oameni care se mãrturiseau si se împãrtãseau – faptul cã nici o lucrare de seamã a Legiunii nu se începea fãrã binecuvântarea preotilor, faptul cã la mesele comune ale legionarilor se spunea rugãciunea si-acolo unde era, preotul da binecuvântarea, a nãscut confuzii chiar în unele cercuri clericale. Miscarea lui Codreanu însã nu cãuta sã se substituie Bisericii românesti crestine. Asupra acestui adevãr Corneliu Codreanu a tinut sã spulbere, dintru început, orice echivoc. El vorbeste în termeni limpezi despre “linia” Bisericii si linia Miscãrii Legionare. “Linia istoricã – scrie Cãpitanul – este una : aceea pe care o trãim noi. Cãci noi trãim în veac. Linia Bisericii este mult deasupra noastrã. Cãtre ea tindem, dar nu realizãm decât putin. Pentru cã trãim sub condamnarea si sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, a lumii si a mos-strãmosilor nostri. Recunoastem cã suntem pãcãtosi : aceasta este atitudinea legionarã fatã de Bisericã”. Din scrisoarea – rãspuns unui preot-profesor (Circ. Pg.109). Într-un adevãr, între viata în Cristos si viata legionarã, nu poate exista confuzie. Este vorba aici de planuri de miscare deosebite. Omul care poate spune despre sine : mibi enim vivere Christus et mori lucrum (Filipeni, I, 21) se miscã pe alt plan decât omul legionar. Idealul omului crestin e sfintenia. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai poate clinti din mersul sãu nici nedreptatea, nici ofensa, nici amenintarea, nici exilul, nici moartea. Arhiereul Vasile al Cesareei Capadociei ( m.379), amenintat de Modestus, prefectul împãratului arian Valens, cu confiscarea, cu exilul, chinuirea si moartea, l-a întrebat, senin, pe atotputintele Modestus : Asta este tot ce-mi puteti face ? Altceva mai rãu nu ai ? Confiscarea averii ) Dar în afarã de aceste haine vechi de pe mine si de câteva cãrti nu posed nimic. Exilul ? Dar care e patria mea ? Eu mã simt bine oriunde pe acest pãmânt, care nu e al meu, precunâm nici al tãu ? Chinurile ? Vrei sã spui “prima lovire”, cãci trupul acesta slãbit nu va putea suporta pe a doua. Iarã despre partea mortii, ea va însemna tocmai împlinirea dorului meu de a fi împreunã cu Domnul, Dumnezeu si Mântuitorul meu Iisus Hristos.
Omul nou al Evangheliei nu mai cunoaste dificultãti din afarã. Hristos depãseste proportiile naturii noastre, nesocoteste drepturile si înfruntã energiile ei. Silit de un oricine sã meargã cu el o milã de cale, omul Evangheliei va merge cu el douã mile. De va vrea sã se judece cu el spre a-i lua haina, el îi lasã nu numai haina, ci si mantaua, nimai sã fie pace. Îl loveste cineva peste obrazul drept, el îi oferã spre lovire si obrazul stâng. Ucis fiind cu pietre, se roagã ca Dumnezeu sã-i ierte pe ucigasi. Acesta e omul Evangheliei. Între omul acesta si omul legionar, e deosebire.
Înfiintând Legiunea lui, Corneliu Codreanu nu s-a gândit sã punã bazele vrunui ordin nou cãlugãresc. Nici mântuirea individualã a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfintitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncã a sufletului singurã Biserica o putea potoli. Asupra acestui lucru doctrina si practica legionarã nu lasã loc indoielii. Când Corneliu Codreanu spune cã “linia Bisericii” stã la uriasã înãltime fatã de “linia Legiunii”, la aceastã putere supranaturalã a ei se gândea. Corneliu Codreanu nu avea intentia sã facã din legionarii lui sfinti. El voia altceva : voia sã pregãteascã din suflete tari si din brate vânjoase o Românie sãnãtoasã, puternicã si temãtoare de Dumnezeu. Cu Românii din vremea lui, el nu era multumit. El deschidea o scoalã spiritualã, un organ de educatie cetãteneascã. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, crestini practicanti. Se spovedeau si se împãrtãseau. Aflându-se în serviciul natiei, punând pret pe omeneasca onoare, ca virtute de sine stãtãtoare, fiind oricând gata sã moarã în slujba patriei, legionarul nu era în situatia de a da tiranilor rãspunsul pe care Sfântul Vasile cel Mare îl dãduse prefectului arian Modestus. Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia. Ci omenia româneascã. Omenia nu e sfintenie. Omul de omenie nu se lasã pãlmuit. Legionarului nu-i era indiferentã nedreptatea omeneascã. El nu poate sta cu bratele încrucisate când vede jefuindu-se averea tãrii. Organizarea de rezistente active, necesare si îndreptãtite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducãtorilor – legali sau ilegali – ai multimilor. Constient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, rãspicat : recunoastem cã suntem pãcãtosi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârsit : “Adu-Ti aminte, Doamne, de toti ai mei. Ia-i sub scutul Tãu. Iartã-i si odihneste-i în pace. Celor vii dã-le tãrie si biruintã asupra potrivnicilor, spre înflorirea României legionare si spre apropierea de Tine, Doamne, a neamului nostru românesc, în speranta învierii lui. Amin !” (Însemnãri).
Activitatea scolii lui Codreanu, însemnând o însãnãtosire a sufletului tineretului, era totodatã un ajutor imens dat Bisericii. Omenia si eroismul nu erau sfintenie ; dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie si de rudenie. Faptul cã bisericile erau pline de tinerete legionarã este grãitor. E de mirare neîntelegerea întâlnitã la înalta ierarhie a bisericii ortodoxe. Dar preotii de mir si cãlugãrii au simtit de unde le vine ajutorul. Si au îmbrãtisat, cu riscuri, strãduinta lui Corneliu Codreanu.
4. Despre învierea neamurilor
Am arãtat mai sus cum Corneliu Codreanu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc, în speranta “învierii lui”. În altã parte, revine, cu preciziuni, asupra acestei credinte, atãt de mult ironizate de adversarii lui politici. Redau aici un întreg pasagiu. Telul final, sensul ultim al neamului este Învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus hristos. Creatia, cultura sunt doar mijloace pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru aceastã înviere. Dar cultura este rodul capacitãtilor si dispozitiilor pe care Dumnezeu le-a pus în neamul nostru. Pentru aceasta purtãm toatã rãspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pãmântului se vor întrece pentru aceastã ultimã înviere ; toate neamurile, cu toti regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecãrui popor locul hotãrât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Aceastã clipã covârsitoare, aceastã înviere din morti, este cel mai înalt si mai strãlucit tel spre care se poate pregãti o natiune (P.L.). Nu e de prisos sã adaug cã aceastã învãtãturã a Educatorului natiei românesti, Codreanu, este scoasã din Noul Testament.
4. Ecumenicitate nationalã
Corneliu Codreanu obisnuia sã vorbeascã de “ecumenicitate nationalã” . . . expresie care, desprinsã de context, ar putea sã parã unora ne la locul ei. De aceea socotesc aci necesare unele lãmuriri. Cuvântul grecesc oikos = a locui ; oikumeni (ghi) = pãmântul locuit, apoi lume. În Evanghelia dupã Luca citim : iesit-a poruncã de la Cezar August sã se înscrie toatã lumea (pasan oikoumenin = universus orbis). Prin “ecumenicitate nationalã” Codreanu întelegea totalitatea neamului românesc : Românii prezenti, Românii care au rãposat si Românii care se vor naste în viitor pe acest pãmânt. Constiinta permanentei neamului românesc era la el totdeauna vie. Odatã, la o orã de teorie fãcutã lucrãtorilor unei tabere de muncã, vorbea de frumosul obicei de a sãdi nuci. Cei de azi, spunea el, nu mai sãdesc nuci, ci caisi. De ce ? Fiindcã nucul creste încet : de multe ori n-ajungi sã mãnânci din rodul lui. Pe câtã vreme caisul creste repede si te poti bucura de rodul lui. Dar oare pe vremea mosilor si pãrintilor nostri cresteau nuci mai repede ca azi ? Nu. Cresteau la fel. Dar înaintasii nostri stiau cã de nu vor mânca ei din rodul nucilor, vor mânca copiii si nepotii lor. Si va fi tot una ; ba va fi mai bine ; cã acestia le vor binecuvânta amintirea.
5. Stil legionar
S-a vorbit adesea de un “stil” legionar. Nu de un stil de viatã, de o tinutã legionarã, rezultat al unui proces de educatie. (Aceasta reiese limpede din întreaga expunere asupra fiintei si existentei Legiunii). S-a vorbit despre stilul scrisului legionar. Si anume, cu un regret pentru lipsa de uniformitate a acestui stil.
Stilul este expresia rezultatului unui proces de cunoastere. El este conditionat de :
a. Natura individului : logicã, misticã, mixtã ;
b. Gradul de culturã ;
c. Daruri speciale ;
d. Natura operei.
Într-un fel scrie Corneliu Codreanu, în altul Ion Mota, în altul Victor Puiu Gârcineanu, în altul Vasile Marin. Si iarãsi la acelasi autor : într-un fel sunt scrise Circulãrile lui Codreanu sau Pentru legionari, în alt fel Însemnãrile lui de la Jilava. Diversitatea stilului e semnul bogãtiei si al firescului.
Si totusi, nu se pot tãgãdui anumite note ale scrisului legionar : sobrietatea, gravitatea, sinceritatea. De altfel, legionarii lui Codreanu vorbeau si scriau putin. Pentru ei aveau sã vorbeascã faptele. Îndemnul întelepciunii populare : Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tãcerea, era la ei în cinste.
. . .
Concluzie
Miscarea Legionarã a lui Corneliu Codreanu este cea mai profundã revolutie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român de la încrestinarea lui încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitãti si perenitatea ei, revolutia lui Corneliu Codreanu este valabilã pentru toate natiunile care vor sã porneascã pe calea încrestinãrii efective.
Gheorghe Racoveanu

Mihail Eminescu: Viaţa publică a statului

Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, ca adica întâmplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza în mod hotarât si inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintati au renuntat totusi de-a mai crede ca statul si societatea sunt lucruri conventionale, rasarite din libera învoiala reciproca dintre cetateni: nimeni afara de potaia de gazetari ignoranti nu mai poate sustine ca libertatea votului, întrunirile si parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie sa existe si e supus unor legi ale naturii, fixe, îndaratnice, neabatute în cruda lor consecinta. Deosebirea este ca în viata constitutionala lupta pentru existenta a grupurilor societatii care stiu putina carte gaseste rasunet, pe când în statul absolutist acea lupta e regulata prin o putere mult mai înalta, a monarhului adica, al carui interes este ca toate clasele sa steie bine si ca lupta dintre ele sa nu fie nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt decât discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la începutul dezvoltarii noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rau sau deloc preparati s-au întors din Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitând ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie are un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducând formulele scrise ale vietii publice de acolo. E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi s-o manânci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatra, îi da o valoare înzecita si însutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in pânzatura fina, din fier masine, din lâna postavuri. Este clasa noastra de mijloc în aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati.
D.X. bunaoara e platit de stat ca sa învete pe studentii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic si istoria românilor, doua obiecte pe care nu le cunoaste deloc.
Sa ne-ntelegem. Nu avem pretentiune ca profesorii nostri sa fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvatat carte si, fiindca nu este cu totului tot marginit, încât sa aiba nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns sa poata împartasi studentilor ceea ce au aflat altii, de ex. învatatii straini, despre limba româna, le-ar fi aratat calea buna si batuta de oameni mai cuminti, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, ca un scolar poate învata de la profesorul sau mai mult decât stie acesta însusi. Atunci nu l-am fi auzit sustiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplina si un falsificat greoi, pe care-l cunosti ca atare la cea dintâi vedere.
Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învata nimic, ci face politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvata pe de rost într-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi în tara, facând de prisos orice munca intelectuala. Caci natura comuna nu munceste decât de sila. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fara câini si umbla cu mâinile în solduri, lasa scoala pustie si vine la Bucuresti ca sa-si faca mendrele si sa-si deie o importanta pe care natura n-a voit sa i-o deie.
Tot astfel e d. Y si buna parte din cumularzii universitatilor. Am luat profesori de universitate pentru ca un institut înalt de cultura poate ilustra mai clar starea noastra de decadenta. Si cine plateste oare pe acesti domni din clasa de mijloc a caror mâini si inteligente nu produc valori de un ban rosu macar? In linia din urma munca taranului care, ca dorobant moare pe câmpul de razboi, ca muncitor se speteste platind dari, pentru a tinea pe umerii lui o clasa de trântori netrebnici.
Ce sa mai zicem de advocati?
Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamântului, sa codifice obiceiurile natiei românesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le învatasera la Paris, ca si când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar în genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, într-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, mâini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru? Oricât de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine
incapabila de a afla adevarul. De aceea cele mai multe din discutiile Adunarilor au caracterul de cârciocuri si apucaturi advocatesti, de cautare de noduri în papura, de vorbe însirate si fire încurcate. Acestea sunt elementele carora legile noastre frantuzesti le dau în stapânire tara. Plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste si se stinge din zi în zi de multimea greutatilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ si administrativ care nu se potriveste deloc cu trebuintele lui simple si care formeaza numai mii de pretexte pentru înfiintare de posturi si paraposturi, de primari, notari si paranotari, toti acestia platiti cu bani pesin din munca lui, pe care trebuie sa si-o vânza pe zeci de ani înainte pentru a sustine netrebnicia statului român.
Ce cauta aceste elemente nesanatoase în viata publica a statului? Ce cauta acesti oameni care pe calea statului voiesc sa câstige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simpla posibila a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste papusi care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita, cumulând câte trei, patru însarcinari publice dintre care n-ar putea sa împlineasca nici pe una în deplina constiinta? Ce cauta D.X. profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limba româneasca, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învatator de clase primare din tarile vecine si care cu toate acestea pretinde a fi mare politic si om de stat?
Ce cauta? Vom spune noi ce cauta.
Legile noastre sunt straine; ele sunt facute pentru un stadiu de evolutiune sociala care în Franta a fost, la noi n-a fost înca. Am facut strane în biserica nationalitatii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care sa constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stârpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii care risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând si mai înjosit în orasele poporului românesc, caci, din nefericire, poporul nostru sta pe muchia ce desparte trei civilizatii deosebite: cea slava, cea occidentala si cea asiatica si toate lepadaturile Orientului si Occidentului, grecesti, jidovesti, bulgaresti, se gramadesc în orasele noastre, iar copiii acestor lepadaturi sunt liberalii nostri. Si, când lovesti în ei, zic ca lovesti în tot ce-i românesc si ca esti rau român.
Intr-adevar, d. Serurie, care a scris un volum de poezii  grecesti”, d. Andrunopulos, care batjocoreste armata noastra puind-o sa joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieste textul cronicelor României, sunt singurii români adevarati, iar noi taranii, mici si mari, caci, la urma urmelor tot tarani suntem, noi bastinasii din tarile acestea suntem straini care vindem tara cui ne da mai mult pe ea.
Liberalii sunt smântâna si temeiul României, noi suntem niste ramasite din vechile populatiuni autohtone, care nu merita sa fie bagate în seama. De! iertati-ne, boieri, Arionesti si Caradesti, ca ni s-a parut si noua biet ca traim în tara noastra si avem de zis o vorba. Iertati-ne pentru ca nu bagasem de seama ca suntem în Bulgaria, iertati-ne apoi ca n-am voit sa ne batem pentru bietii greci si bulgari.
Nu vedeti ca ne-am supus stapânilor? Nu vedeti ca ne-am trimis copiii la junghiere pentru ca d. Anghelescu sa poata culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pâna si ciorò-horò, rumânas de laie, alb ca pana corbului, sa scoata gazeta, în care sa ne batjocoreasca în toate zilele. Nu va e destul, milostivi stapâni?
Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam de vorba gospodareste si sa va întrebam ce poftiti d-voastra? Si, ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa întrebam ce produceti? Aratati-ne în Adunarile d-voastra pe reprezentantii capitaliilor si fabricelor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale  Telegrafului”, si ale  Românului” si de fabrica d-voastra de palavre din Dealul Mitropoliei? Caci nu credem sa puteti cere ca noi sa confundam matasariile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istetiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudata tara într-adevar! Pe cei mai multi din acesti domni statul i-a crescut, adica i-a hranit prin internate, ca dupa aceea sa-si câstige, printr-un mestesug cinstit, pâinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce acesti domni si-au mântuit asa-numitele studii, vin iar la stat si cer sa-i capatuiasca, adica sa-i hraneasca pâna la sfârsitul vietii. Dar nu-i numai atâta.
Domnia lor vor sa faca pe boierii. 3 4 500 de franci pe luna nu-i linistesc si nu-i fac sa se puie pe munca pentru a deveni folositori natiei de pe spinarea careia traiesc. Sunt nascuti pentru lucruri mai înalte, pentru deputatii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstitii lor parinti, care vindeau braga si rahat cu apa rece sau umblau cu patrafirul si sfistocul din casa-n casa, nici nu visasera si nici n-aveau dreptul sa viseze, caci nu dadusera nastere unor feti-frumosi cu stele-n frunte, ci unor baieti grosi la ceafa si târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.
Caci din doua una. Sau acesti oameni sunt toti genii, si prin  calitatea” muncii lor intelectuale merita locul pe care-l ocupa, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinsi în întunericul ce li se cuvine.
Tarani? Nu sunt. Proprietari nu, învatati nici cât negrul sub unghie, fabricanti   numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai înfumurati decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii.
De acolo pizma cumplita pe care o nutresc aceste nulitati pentru orice scânteie de merit adevarat si goana înversunata asupra elementelor intelectuale sanatoase ale tarii, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din betia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Intr-adevar, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: Ia stati, oameni buni! Voi platiti profesori care nici va învata copiii, nici carte stiu; platiti judecatori nedrepti si administratori care va fura, caci nici unuia dintr-însii nu-i ajunge leafa. Si acestia va ametesc cu vorbe si va îmbata cu apa rece. Apoi ei toti poruncesc, si nimeni n-asculta. Nefiind stapân care sa-i tie în frâu, ei îsi fac mendrele si va saracesc, creându-si locuri si locusoare, deputatii, primarii, comisii si multe altele pe care voi le platiti pesin, pe când ei nu va dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contra va mai si dezbraca, dupa ce voi i-ati întolit. N-ar fi mai bine ca sa stapâneasca cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel putin oameni care, prin mintea lor bine asezata, va platesc ce voi cheltuiti cu dânsii?
De aceea alungati turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic si n-au nimic si vor sa traiasca ca oamenii cei mai bogati, nu stiu nimic si vreau sa va învete copiii, si n-au destula minte pentru a se economisi pe sine si voiesc [sa] va economiseasca pe voi toti”.
sursa:foaianationala.ro

Mihail Eminescu: Bătrânii şi tinerii

Cu greu pricepe o minte de rând ca nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vecinic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea în miscare. Ceea ce azi e adevarat, mâine e îndoielnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile. In aceasta curgere obsteasca a împrejurarilor si a oamenilor sta locului numai arta, adica, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.
Citim azi cu placere versurile batrânului Omer, cu care petreceau odata neamurile de ciobani din Grecia, si imnele din Rig-Veda, pe care pastorii Indiei le îndreptau luminei si puterilor naturei, pentru a le lauda si a cere de la dânsele iarba si turme de vite. Tot asa privim cu placere plasmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pamântul nostru, plasmuirile lui Shakespeare, si ne bucuram de frumusetea lor atâta, ba poate mai mult înca decât contimporanii lui, si tot astfel privim statuele lui Fidias s-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, si ascultam muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucura portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Stefan Voievod cel Mare, încât simtim si azi placere citind ce vrednic si cu virtute român a fost Maria Sa.
Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai si petrecerea lor unul lânga altul fara a se prigoni si fara a-si amarî viata ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte si mai frumoase într-o tara cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpa, oricât de curat ti-ar fi cugetul si de buna inima. Si de ce asta? Pentru ca   întorcându-ne la cararea noastra batuta   orice nu-i icoana, ci viu, e organic si trebuie sa te porti cu el ca si cu orice alt organism. Iar orice e organic se naste, creste se poate îmbolnavi, se însanatoseaza, moare chiar. Si, precum sunt deosebite soiuri de constitutii, tot asa lecuirea se face într-altfel, si, pe când Stan se însanatoseaza de o buruiana, Bran se îmbolnaveste de dânsa si mai rau.
Cum numim însa pe aceia care zic c-au descoperit o singura doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fara gres, care, de esti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârsit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de varsat, degeratura, perdea la ochi, durere de masele, tot c-o alifie te unge si tot c-un praf te îndoapa?
Pe un asemenea doftor l-am numi sarlatan.
Ce sa zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapa, care cine stie de ce o fi bun?
Da -i soseaua rea, încât ti se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate si fraternitate si toate vor merge bine. Dar se înmultesc datoriile publice? Libertate, egalitate si fraternitate da oamenilor, si s-or plati. Da -i scoala rea, da  nu stiu profesorii carte, da’ taranul saraceste, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da -i boala de vite?… Libertate, egalitate si fraternitate, si toate or merge bine ca prin minune.
Am aratat, într-un rând, ca aceste prafuri si alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele si tot rau.
Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede ca nu pentru ceea ce ne lipseste tocmai noua.
Sa vedem acuma cum au ajuns liberalii la reteta lor, buna pentru toate boalele si pentru nici una. In veacul trecut au fost în tara frantuzeasca taraboi mare pentru ca statul încapuse prin risipa curtii craiesti într-atâtea datorii încât se introdusese monopol pâna si pentru vânzarea grâului. Ajunsese cutitul la os prin multimea darilor si prin tot soiul de greutati pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât sa dai cu parul si, sau sa scapi, sau sa mori, decât sa duci asa viata.
La noi, Voda Stirbei pleaca din domnie lasând 16 milioane în visteria tarii si 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveste!
In Franta toate darile erau date în antrepriza, si antreprenorii storceau toate clasele societatii, pentru a hrani curtea cu trântorii ei. La noi, darile se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Voda era boier cu stare, care traia de pe mosiile lui si nici nu facea vrun lux de-acatarea. Iar nu se potriveste!
In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!
In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era  conservatoare”. Iar nu se potriveste!
Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor… si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti  înlauntru”, ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.
Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.
Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din  Figaro”,  Petite République FranØaise” si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!
Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june  român”.
Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea  Heliade-Radulesco”, adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:
Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru  alt veac” si pentru  alta tara” si au trait apoi în  alt veac” si în  alta tara”.
In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul  istoric”, ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.
Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!
Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.
De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor:  De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da  ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste”. Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis: De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste… Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua”. Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.
I-au tras liberalii pe sfoarã, cum îi trãsese c-un veac si jumãtate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tãrani pentru cã erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dãrii cãtre Poartã, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinãtatea aceea nu stim bine nici astãzi, dar, tocmai pentru cã n-o stim, ni se pare cã trebuie sã fi fost o mãsurã luatã de Domni, dupã vremi de mare turburare si de invazii, ca sã statorniceascã oamenii, sã nu umble din loc în loc cu bejãnia. De-ar fi fost vrun rãu pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsã cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor  strigoi” si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot cã sunt vânzãtori de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinãtatea si s-au legat cu jurãmânt cã neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.
Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimãruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodatã, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.
Si, ca si la începutul veacului trecut, urmãrile bunei lor credinte au fost cumplite. Bãtrânii aveau gurã de lup si inimã de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plinã de cuvinte amãgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au fãcut, vom vedea mai pe urmã.
sursa:foaienationala.ro

Maica Alexandra (Printesa Ileana de Romania) – o personalitate prea putin cunoscuta

Printesa Ileana s-a nascut pe 5 ianuarie 1909, in Bucuresti, fiind cea mai mica fiica a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.
Pana la varsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieti la palat.
Declansarea primului Razboi mondial, a obligat famila regala sa se refugieze din calea trupelor germane. Educatia a primit-o cu precadere in familie, de la pregatitori, de la parinti, si de la personalul curtii. De la mama sa a invatat engleza si franceza iar de la tatal sau germana.
A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie. A studiat sculptura cu Ion Jalea si pictura cu Jean Al.Steriadi.
In anii de dupa razboi a calatorit impreuna cu familia regala in Romania Mare, intregita, sub regenta tatalui sau. A fost crescuta cu dragostea fata de Romania, poporul, traditiile si limba romana.
In 1926 calatoreste impreuna cu Regina Maria in America, si apoi in Spania.
Se casatoreste in 1931, ceremonia avand loc la Castelul Pelisor, cu Anton de Habsburg, Arhiduce de Austria, pe care l-a cunoscut cu ocazia calatoriei in Spania.
Conjucturile politice ale timpurilor, revolutia din Spania si decizia lui Carol al II-lea ca descendentii din familia Habsburg sa nu fie nascuti pe pamant romanesc a pus pe tinerii casatoriti in mare dificultate. Unii dintre cei sase copii ai printesei Ileana au fost declarati la nastere fara nationalitate.
S-au stabilit in Sonnberg, Austria, care devenise locuinta permanenta.
Al II-lea razboi mondial, a
surprins-o in strainatate. A petrecut o perioada de timp in Viena. Aici prin organizatia Crucea Rosie, a ingrijit ranitii romani adusi din diferite campuri de lupta.
Anul 1943 si evenimentul de la 23 august 1944 gaseste intreaga famile la Castelul Bran. Infiinteaza prin donatia unui teren, langa Castelul Bran, “Spitalul Inima Reginei”, in onoarea Reginei Maria care avea inima depusa intr-o stanca din Capela. Munca in acest spital, devine o pasiune. Castelul Bran, a fost facut cadou de oficialitatile orasului Brasov, Reginei Maria, dupa primul razboi mondial.
“Pentru ca si eu il iubeam tot asa de mult ca ea mi l-a lasat prin testament, si intotdeauna castelul a avut pentru mine o importanta deosebita, care nu avea nimic de a face cu zilele pe care le puteam efectiv petrece acolo. De fapt, din cauza greutatilor pe care le aveam cu incalzirea si cu apa, care iarna ingheta, il consideram bun de locuit numai in timpul celor patru luni de vara. A trebuit sa vina ocupatia ruseasca sa ne dam seama ca de fapt putem locui acolo in tot timpul anului – mai ales daca viata ne este in pericol altundeva”
Spitalul a fost amenajat peste drum de cladirile vamii in 1944. La inceput, spitalul a avut numai o sectie militara, dar dupa un an s-a infiintat si o sectie civila, pentru barabati, in care erau tratati satenii din cele 13 sate ce apartineau de Bran. Cu banii donati de Malaxa in 1946 s-a adaugat si sectia pentru femei si copii.
Daruirea Printesei pentru acest spital a generat un entuziasm general in randul celor bogati dar si saraci. Colonelul Serbu a proiectat microhidrocentrala electrica, o fabrica de textile a donat panza pentru lenjerie, orasul Medias vasele pentru spital, iar taranii, din Poarta, aprovizionau cu alimente, legume si fructe.
Printesa a lucrat ca voluntara la Cantina Crucii Rosii din Brasov. Impreuna cu prietenele domniei sale distribuiau la gara din oras alimente si ceai cald in trenurile de refugiati, si-i ajuta cu ce se putea in conditiile de transit.
Deschiderea Spitalului la Bran, I-a dat sansa sa faca o pasiune pentru ajutorarea celor bolnavi si in nevoi. Ea a adus prin relatiile sale din Austria si Elvetia pentru prima data Penicilina in Spital, salvand multe vieti.
Nu rare au fost cazurile cand in miez de noapte, prin troiene, Domnita calatorea la casele celor in suferinte, internandu-i in Spitalul Inima Reginei, deja cunoscut ca un locas al binefacerii.
Craciunul anului 1947, bogat in zapada a prevestit tristul sfarsit al monarhiei in tara. Regele Mihai primise ultimatumul. Au primit ordin ca in cinci zile sa paraseasca Romania, altfel dupa un proces inscenat ar fi fost executati, dupa cum a povestit Stefan, fiul ce mare al Printesei.
Iata cum descrie Printesa Ileana momentul in care a parasit Romania pe 7 ianuarie, 1948 Ora 3:30 P.M.:
“A last farewell to our dear, small house; to my room with its loved pictures and comfortable bed; to the well-known tables and chairs. Good-bye, dear home, good-bye to your warmth and friendliness. I shall never see you again. This is the last time.”
In drumul exilului, printesa cu familia au locuit pentru un timp in Elvetia si apoi trei ani in Argentina.In 1950, impreuna cu cei sase copii se intoarce in SUA, stabilindu-se in Newton, Massachusetts.
Arhiducele Anton de Habsburg, pleaca in Austria. Dupa un timp se despart. Se recasatoreste cu Dr. Stefan Issarescu.
In tot acest timp s-a implicat in viata si activitatile comunitatilor romanesti de pe continentul american. A publicat cele doua carti, “I live again” si “Hospital of the Queen’s heart”, a tinut conferinte despre evenimentele prin care Romania a fost sortita sa treaca, dezvaluind, adevarul istoric, al primei jumatati de veac. Alteta regala nu a condamnat sau acuzat persoane, a facut dezvaluiri si marturisiri, care chiar daca au avut un grad de subiectivitate, ele au adus la cunostinta altor natiuni, adevarul despre Romania si poporul sau.
In dedicatia primei carti Printesa scrie:
“Pretenilor si concetatenilor mei, tuturor acelor suflete curajoase care au ramas in urma sa infrunte tot ce poate un om indura si totusi nu au renuntat, lor le dedic cartea mea, cu dragoste si umila admiratie.”
Printesa era tot mai mult urmarita de gandul dedicarii unei activitati comunitare, obstesti.
Urmare probabil a doua mari necazuri, moartea in accident de avion a fiicei sale Minola gravida cu sotul Rusch, si imbolnavirea de encefalita virala a fiului cel mare Stefan, contribuie la izolarea ei de viata lumeasca.
Astfel in 1961 imbraca haina monahala ca novice la manastirea de maici din Bussy, Franta.
Cu sprijinul PS Episcop Valerian, Maica Alexandra insotita de alte doua maicute din Franta, viziteaza zona din jurul orasului Pittsburgh, Pennsylvania in 1965 si alege locul pentru ridicarea unei manastiri ortodoxe de maici, nu departe de oraselul Ellwood City. Dupa ce a fost tunsa monahie in 1967, la scurt timp dupa Sambata lui Lazar, paraseste Franta si revine in SUA unde infiinteaza Manastirea Schimbarea la Fata.
Manastirea a fost inscrisa conform legislatiei statului Pennsylvania la 21 octombrie 1967 avand ca membrii fondatori: PS Valerian, Parintele Anchidim Useriu, John Polovina, Sylvia Baia, John Regule si Maica Alexandra.
Slujba ierarhica de sfintire a locasului de inchinare al Manastirii, din 28 septembrie 1968 a fost oficiata in aer liber, de un inalt sobor: Ireney Mitropollitul Bisericii Ortodoxe Ruse, PS Ambrosie Episcop Pittsburg, PS Gherasimos Episcop Pittsburg si Ohio si nu cel din urma PS Valerian.
In zilele premergatoare Sarbatorilor Nasterii Mantuitorului, ale aceluiasi an Maica Alexandra s-a mutat in localul manastirii.
Printre primii cucernici parinti care au oficiat Utreniile si Sfintelele Liturghii amintim: Anchidim Useriu, Paul Suda, Vadim Pogrebniak, Andrew Harison.
Aici a reprezentat pentru toti o netulburata oglinda a vietii duhovnicesti si o pilda smerita de intelepciune, pana in ultima zi de 21 Ianuarie 1991, cand a ne-a parasit intru Domnul.

Sursa: http://eugen-ionut.blogspot.com

Statele de cultura si doctrina patrimoniului national

O Românie capabilă să-şi asume funcţiunile ei geopolitice în spaţiul carpato-danubiano-pontic este greu de imaginat în afara unei condiţii sine qua non: statul de cultură la Dunărea de Jos. Această idee, formulată de Eminescu, este un postulat al afirmării identitare a poporului român. Linia destinului colectiv al românilor nu este solidară, aşadar, cu orice formă de stat, ci cu formula statului de cultură la Dunărea de Jos. Numai prin acest caracter al său statul român îşi va împlini vocaţia de „stat de necesitate europeană”, cum l-a definit Nicolae Iorga. Acest tip de stat va garanta dreptul românilor asupra a ceea ce Acad. Tudorel Postolache numeşte „proprietate identitară”, la care au îndreptăţire indivizii şi popoarele deopotrivă. În afara deplinătăţii dreptului de proprietate identitară asupra întregului său depozit de moşteniri spirituale, România nu-şi va putea exercita funcţiunile la care este chemată într-o Europă fie ea şi pe deplin unită. În lumina teoriei statului de cultură, lumea este produsul forţelor spiritului mai mult chiar decât produsul forţelor economice sau politice ori militare. Expresia pe care o îmbracă puterea spirituală în procesul de modelare a lumii este aceea a modurilor de organizare spirituală a lumii, iar aceste moduri sunt stocate sub forma patrimoniului popoarelor.

Densitatea fantastică de episcopate antice la Gurile Dunării, de cetăţi şi baze militare civilizate, bisericile de cretă de la Babadag, loc de pelerinaj al întregii Europe de mai bine de 1000 ani, marile situri arheologice din România, locuri de ţâşnire a identităţii noastre – Sarmizegetusa şi Histria -, marea cetate şi castrul de la Porolissum, ca să nu mai pomenim de Mânăstirile din Bucovina, ori de Cucuteni – pulsaţie din anul 6500 î.Hr. a primei Europe aşezată chiar în ceea ce avea să fie mai târziu inima moldovenească a regatului dac, reprezintă un factor ordonator al gândirii politice şi o bună resursă promoţională pentru ceea ce politicienii numesc abstract şi cu emfază brand de ţară. Toate acestea, dimpreună cu aportul creator al epocilor ulterioare, cu marele substrat al creştinismului cosmic propriu întregului sud-est european compun elementele constitutive ale unor moduri spirituale de organizare şi sistematizare a existenţei care se transmit apoi în toate gesturile noastre, de la cele mici la cele care marchează destinul colectiv al popoarelor. Acesta este faptul care ne îndrumă să considerăm patrimoniul spiritual drept factorul ordonator al gândirii politice a unui stat, astfel că grija pentru patrimoniu este echivalentă cu grija pentru propria minte şi pentru starea mentală a propriului popor. Oricine agresează patrimoniul spiritual al unui popor, în întregime ori în parte, sau generaţiile lui creatoare, între care noi considerăm Generaţia Labiş drept a doua mare generaţie creatoare a românilor în secolul al XX-lea, agresează mental un popor, deschide războiul contra şi pentru ocuparea minţii unui popor.

În cuprinsul spaţiului carpato-pontico-danubian, poporul român este cel care deţine cele mai complete depozite spirituale, în care sunt adunate creaţii ale celor patru epoci de succesiune spirituală proprii întregii Europe: substratul daco-celtic, substratul greco-roman, stratul bizantin, stratul marelui depozit – unic la scara lumii – al creştinismului cosmic, propriu întregului sud-est, stratul marilor sinergii spirituale, care au nutrit biblioteca oralităţii condensate a acestui sud-est şi, deopotrivă, marele complex al operei eponime a singurului popor deopotrivă latin (moştenitor la scara limbii vorbite al zestrei greco-romane) şi ortodox din regiune. Opera eponimă a românilor poate fi ilustrată prin triunghiul inestimat compus din cele trei capodopere de valoare universală: Eminescu, Enescu, Brâncuşi.

Patrimoniul spiritual este cel care poate susţine „războiul” etniilor cu forţele care agresează identitatea popoarelor. Fenomenul acesta al agresiunii etno-istorice, al războiului pentru „distrugerea” memoriei colective, contra miturilor, a eroilor, în genere, agresarea patriotismului etnic, reprezintă trăsătura dominantă a unor epoci întregi în cazul unor popoare. Aşa a fost epoca agresiunii comuniste. Pentru români, aceasta a fost epoca unui război neîncheiat între „promotorii” etno-istoriei şi ai memoriei culturale a poporului român, pe de o parte, şi agresorii acesteia, pe de alta. Propagatorii şi agresorii au stat uneori la aceleaşi birouri, s-au ştiut unii pe alţii şi s-au supus fiecare „comenzilor” nevăzute: vocea stăpânilor în cazul agresorilor şi vocea poporului anonim – sediu al celor patru mari depozite spirituale ale patrimoniului cultural reprezentative pentru acest spaţiu – în cazul propagatorilor, exponenţilor, adeseori tăcuţi ei înşişi, dar nedeviaţi de la linia propagării memoriei colective, a tradiţiei, a simbolurilor, a ideilor etc., în ciuda primejdiei întemniţărilor şi a morţii civile şi fizice. Biserica s-a aflat în prima linie a acestui „război tăcut”, dar nu mai puţin primejdios. În plină eră de interdicţie a religiei, mari duhovnici şi teologi au reuşit să smulgă de sub pecetea tăcerii un mileniu de memorie etno-istorică, mileniul daco-roman sau al stă-românilor şi deopotrivă patristic şi bizantin, care era expus primejdiei îngropării într-o uitare definitivă, dacă n-ar fi fost lucrarea de cultură eroică a unor mari teologi, precum Pr. I. G. Coman şi D. Stăniloae. Deodată, de sub apăsarea grea a ne-amintirii au fost ridicate în prim-planul memoriei culturale o viaţă religioasă şi literară de o rară bogăţie la Dunărea de jos. Statul de cultură de la Dunărea de jos îşi descoperă astfel o temelie în această proto-naţiune spirituală, religioasă, reprezentată prin figuri ilustre, precum Dionisie Exiguul, descoperitorul computului pascal şi, deci, creatorul calendarului creştin. La aceştia se adaugă sfinţii martiri ai aceleiaşi perioade şi toate acestea aduse la lumină de sub lespedea uitării colective de către vrednicia şi eroismul, tăcut şi el, al acestor teologi şi preoţi luptători în plină eră comunistă. Marele duhovnic şi teolog care a fost şi rămâne Pr. Stăniloaie a învins secolul cu toată grozăvia lui şi a răzbit asupra uneia dintre cele mai cumplite maşini de război anticultural, antihristic şi, deci, antiuman. La opera Bisericii se adaugă lucrarea nezgomotoasă a specialiştilor, în frunte cu istoricii postbelici, cu marea şi eroica lucrare a arheologiei româneşti căreia i se datorează a doua redescoperire a României profunde, după cea datorată arheologiei interbelice al cărei exponent a fost Vasile Pârvan. Lângă lucrarea arheologilor o putem situa pe aceea a etnografilor, a unor sociologi, care au ştiut să facă puntea cu marea operă a Şcolii Gusti, în frunte cu un Paul H. Stahl, căruia îi datorăm opera de inventariere a arhitecturii ţărăneşti, lucrare oprită de Comitetul Central pe motiv că, în colecţia adunată, arhivată, sunt prea multe cruci şi bordeie. În fruntea acestor lucrători ai ştiinţelor eroice se situează cea mai eroică dintre toate generaţiile postbelice, generaţia Labiş, îndatorată, cum s-a precizat, celei de-a doua intrări a ruralilor în literatură. Aceasta este ţinta agresiunii mistificatoare a Raportului Tismăneanu, în numele aceleiaşi ideologii kominterniste care ridică minciuna la rang de metodă, astfel că adevărul acestei generaţii, ca şi cel referitor la Biserica ortodoxă, sunt întoarse pe dos ca mănuşa. Statul român şi-a asumat, chiar în epoca comunistă, la un prag oricât de coborât, funcţiunile unui stat de cultură prin chiar aceste „mici nuclee de intelectuali nativi, expuşi influenţei culturilor unor state mai avansate şi trăind o criză a autorităţii legitime, cuprinşi de dorinţa de a redescoperi trecutul comunităţii proprii şi conştientizând lipsa cunoaşterii acestei istorii prin comparaţie cu tradiţiile, miturile şi amintirile cunoscute ale altor comunităţi” (A. D. Smith, Nation and Nationalism in a Global Era, p. 65). Am putea numi acest moment stadiu terţiar al „re-împroprierii istoriei”, după cel primar paşoptist şi secundar interbelic. Încât, graţie vredniciei generaţiei Labiş şi corpurilor de specialişti de toate culorile, a fost cu putinţă, în România postbelică, relansarea operei de re-împropriere a istoriei şi a culturii integrale, după uzurparea ocupaţiei comuniste din prima perioadă a acesteia. Faptul că statul a avut culoare colectivistă nu justifică tentativa actuală a falsificării adevărului postbelic, care a fost şi adevărul reprimării unei naţiuni, dar şi al reconquistei culturale datorată unei generaţii postbelice eroice şi creatoare: Generaţia Labiş, cum a botezat-o Edgar Papu. Repunem în discuţie faptul acesta pentru a preîntâmpina efectele unei noi agresiuni asupra proprietăţii identitare a românilor sub scuza luptei prin rapoarte şi dosare împotriva comunismului defunct.

Statul de cultură este singura formă de apărare contra agresiunilor, contra istoriei, culturii şi contra adevărurilor unui popor. Ori de câte ori o autoritate supranaţională agresoare este investită cu drepturi speciale de a gestiona proprietatea identitară a popoarelor, consecinţa este dezastrul spiritual al popoarelor aruncate într-un tip special de robie, robia minţii. Ceea ce s-a întâmplat în România revoluţiei dualiste din ‘89 prezintă toate semnele unui exerciţiu arbitrar în chestiunea dreptului de proprietate identitară a românilor. Concepţia restituirilor este doar un exemplu. Au apărut peste noapte postulanţi, ba chiar au fost invitaţi din câte-şi patru colţurile pământului să participe la irodiada averilor, ceea ce a condus la ivirea, cu o viteză necomparabilă, a unei noi entităţi geo-culturale: munca naţională deposedată de oricare dintre drepturile ei asupra patrimoniului. Aceasta a dat o lovitură teribilă ideii reînvierii unui stat de cultură la Dunărea de Jos. Concepţia reformei prevedea drepturi extraordinare pentru oricine ar fi revenit în cavalcada rostogolirilor restauratoare, comparabile doar cu cele din primul mileniu năvălitor, dar nu prevedea niciun drept de proprietate pentru munca naţională. Cu toate acestea, munca ar fi fost singurul subiect de proprietate prin efectele căderii statului comunist, care, cu tot caracterul său totalitar nu şi-a permis să dispună de toată averea naţiunii, iar când a făcut-o s-a folosit cu precauţie de regimul consacrat prin formula unui depositum custodi, care l-ar fi oprit de la înstrăinări naţionale (dincolo de coeficientul său ideologic represiv, ideea de proprietate a poporului muncitor unic avea şi o funcţie secundară pe linia relansării doctrinei că avuţia naţională este un depositum custodi, căruia nimeni şi nimic nu i-ar fi putut aduce înstrăinări). În perioada interbelică, aceeaşi idee a fost susţinută doctrinar de concepţia liberală a proprietăţii-funcţie socială şi de concepţia ţărănistă a proprietăţii de muncă, sub ideea că averea ţăranului este proprietate de muncă şi nicidecum proprietate capitalistă. Acumularea violentă de avuţie în perioada comunistă s-a constituit, aşadar, într-o proprietate a muncii naţionale pe care nimeni, nicio reformă n-ar fi avut îndreptăţirea s-o înstrăineze în numele privatizării, adică singurul subiect îndreptăţit să dispună de privatizare ar fi fost munca naţională, nu statul „reformator”. Ceea ce s-a întâmplat în tot intervalul reformator se încadrează nu în operaţie de privatizare, ci în operaţie de înstrăinare. Rezultatul a fost o uriaşă desproprietărire a muncii naţionale ca subiect de proprietate, astfel că segmente majore ale românilor au fost determinate, în faza a doua a intervalului reformator, să-şi caute soluţii de supravieţuire prin emigrare, fugind încotro văd cu ochii. Într-o atare situaţie, au apărut efecte în cascadă pe care astăzi cu greu le-ar putea cineva gestiona. Unul dintre efectele acestei uriaşe desproprietăriri a fost slăbănogirea conştiinţei etno-istorice la scara noilor generaţii, un efect care merge până la anihilarea sentimentului etno-identitar la categorii semnificative de tineri.

articol dupa prof. dr. Ilie Badescu

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti

Ion Paulat, inventatorul uitat de români

În Galaţi, la începutul secolului 20 s-au întâm-plat trei evenimente im-portante, puţin cunoscute de locuitorii oraşului. În 1911, aici a fost construit de către inventatorul Ion Paulat primul hidroavion din România, în toamna aceluiaşi an inventatorul făcând şi prima demonstraţie de zbor cu un hidroavion.
În 1912, Paulat a efectuat la Galaţi şi primul zbor cu un monoplan. Tot la Galaţi, în aceeaşi perioadă, ing. Petre Adrianov a construit după propria concepţie un planor cu care a şi efectuat un zbor deasupra unui sat din apropierea oraşului.
Ideea din Alger
Inventatorul primului hidroavion românesc, Ion Paulat, s-a născut pe 1 aprilie 1873, în satul Cioara, din judeţul Brăila. A urmat cursurile Şcolii Comerciale din Galaţi, după care, fiind înzestrat cu un talent nativ pentru tehnică, s-a angajat ca ucenic mecanic la Atelierele Navale Fernic, devenite Şantierul Naval. Mai târziu s-a îmbarcat pe navele Societăţii Maritime Române, ajungând până la funcţia de mecanic-şef pe cargoul „Turnu Severin”. În acea perioadă a pus la punct mai multe inovaţii pentru optimizarea funcţionării căldărilor navale şi a turbinelor. A urmat o şcoală tehnică na-va-lă la Savoia, în Italia, îmbogăţindu-şi astfel cunoştinţele acumulate ca autodidact. A fost captivat şi de noul domeniu al tehnicii care se afla atunci la începuturi, aeronautica. În 1908, aflându-se în portul Alger, a văzut un hidroglisor şi i-a venit ideea construirii unui hidroavion. Aşa a realizat mai multe studii şi a început elaborarea primelor proiecte pentru construirea unui hidroavion. La bordul navei pe care era şef mecanic, a construit un tunel aerodinamic, făcând primele experimente din lume într-un asemenea tunel.
Primul hidroavion românesc
În 1911, pe când era ambarcat pe o navă militară din portul Galaţi, Ion Paulat a început construirea primului hidroavion românesc. Şi-a pus la bătaie toate economiile, a realizat hidroavionul, dar îi mai trebuiau bani pentru cele două motoare. A înaintat o cerere la Ministerul de Război, dar nu a primit sprijinul financiar de care avea nevoie. Şi-a readaptat proiectul la banii de care dispunea şi a construit un hidroavion cu un singur motor. Pe 6 noiembrie 1911 şi-a văzut visul cu ochii, făcând, la Galaţi, în prezenţa unei numeroase asistenţe, o demonstraţie de zbor cu un hidroavion amfibiu monomotor inventat şi construit de el. În 1912, a construit un monoplan, cu care, într-o nouă demonstraţie de zbor efectuată la Galaţi, a reuşit să se ridice la înălţimea stâlpilor de telegraf.
Nemţii au vrut să cumpere invenţia, românii l-au mai ignorat 40 de ani
Ar fi vrut să continue şi construirea hidroavionului bimotor şi perfecţionarea monoplanului, dar a fost nevoit să abandoneze ambele proiecte din cauza lipsei de susţinere financiară din partea autorităţilor. Comandorul Negulescu a relatat că în 1913, pe când se aflau în portul Rotterdam cu nava „Turnu Severin”, Ion Paulat a fost vizitat de o comisie de specialişti germani care i-au propus să le vândă invenţiile. Paulat le-a răspuns că nu are nimic de vânzare pentru străini. Românii şi-au reconsiderat atitudinea faţă de Ion Paulat 40 de ani mai târziu, pe 20 iunie 1954, când Academia Română recunoaşte meritele inventatorului în proiectarea şi construirea primului hidroavion românesc şi a tunelului aerodinamic. La Paris a fost publicată cartea „Le Hydroaeroplan Paulat”, care îi elogia invenţiile. La Bucureşti i-au fost recunoscute invenţiile după 40 de ani. La Galaţi numele lui Paulat este şi acum cvasinecunoscut.

Ticu Ciubotaru,

foaianationala.ro