Despre fiinta si existenta miscãrii legionare a lui Corneliu Codreanu

1. Despre fiinta si existenta miscãrii legionare
Legiunea lui Corneliu Codreanu n-avea sã fie, dintru început, un tot organic. Între 24 iunie 1927 – data înfiintãrii “Legiunii Arhanghelul Mihail” – si 17 aprilie 1938 – data arestãrii întemeietorului ei – Legiunea, în pofida conditiilor cu totul nefavorabile ei, a crescut neîncetat. În profunzime, ca si în suprafatã. De la cele 4 dreptare initiale – credinta în Dumnezeu, încrederea în misiunea lor, dragostea reciprocã si cântecul, care cãlãuzeau pasii legionarilor, pânã la cucerirea sufletului poporului ( cucerirea pe care o dovediserã alegerile parlamentare din 1937), Legiunea parcursese drum lung. Din 1927 pânã în aprilie 1938, data arestãrii, ea a crescut mereu, sub controlul sever al lui Corneliu Codreanu. Temeliile fuseserã puse. Dar constructia încã nu era încheiatã. Pe temeliile puse, se clãdea neîncetat. Si ne putem închipui cât s-ar fi construit si cum s-ar fi construit dacã arhitectul priceput ar fi supravietuit celui de al doilea rãzboi mondial . . . Cãci însusi întemeietorul se afla în continuã crestere devenire spiritualã. Formal, el îsi începuse opera de 28 de ani. Când l-au ucis împlinise 39. Si fata lumii avea sã se schimbe.
Arhitectul a pus temeliile si a început zidirea. Dupã el, altul a continuat construirea. În continuare acasta s-a tinut, oare, seama de sfatul sfântului Pavel, aflat în scrisoarea I cãtre corinteni (III, 10-11). S-a construit adicã pe temeliile puse ? S-a respectat planul constructiei ? Ori s-a continuat zidirea pe alte temelii ? Cu alte cuvinte, cresterea Legiunii dupã disparitia Întemeietorului a fost crestere fireascã (normalã) ? Ori a fost crestere nefireascã (anormalã) ? Mai precis : în ce mãsurã cresterea aceasta a fost fireascã si în ce mãsurã nefireascã ?
Viata, cresterea Legiunii se înscrie pe o curbã. În cazul cresterii normale (firesti), fiecare moment al acestei curbe stã, structural, într-un raport organic cu toate celelalte momente ; fiecare moment se integreazã în unitatea organicã a curbei. Dacã momentul nu se integreazã înseamnã cã el introduce o anormalitate în curbã, un dezechilibru în situatie si trebuie respins. (Un exemplu : când practica infamiei, a miseliei în luptã în locul legii legionare care spune cã e mai bine sã cazi pe drumul onoarei, decât sã învingi printr-o miselie, practica aceasta trebuie respinsã ca anormalã, ca una care introduce un dezechilibru în situatie).

2. Criteriul adevãrului în Legiune
O afirmatie este adevãratã în mãsura în care ea este conformã realitãtii. O judecatã este adevãratã sau falsã, în mãsura în care ea se reazimã, sau nu se reazimã, pe starea de lucruri la care se referã ; când concordã sau nu concordã, cu starea de lucruri la care se referã. Necunoasterea exactã a stãrii lucrurilor face imposibilã judecata adevãratã, la judecata dreaptã. Confundarea esentialului cu neesentialul, a necesarului cu superfuul, duce fatal la judecata strâmbã, la judecata falsã.
Am trãit si trãim încã vremi în care dreptul adevãrului era Fuhrerul, ori Partidul. Pe Corneliu Codreanu eu l-am auzit odatã declarând cã “se va da afarã din Legiune”, dacã, el, Cãpitanul, va cãlca o anumitã lege moralã impusã de el Legiunii lui. Iarã altãdatã dãdea dispozitii unuia dintre bunii lui comandanti legionari pentru cazul în care acesta va trebui sã ia hotãrâri urgente si nu va avea posibilitatea de a cere instructiuni de la centru. Într-o astfel de situatie – spunea el – înainte de a pune în aplicare hotãrârea luatã, trebuie sã te întrebi :
I. Dacã prin aceastã hotãrâre a ta nu mânii pe Dumnezeu
II. Dacã hotãrârea ta este spre folosul patriei ;
III. Dacã ea nu nesocoteste legile fundamentale ale Legiunii.
Evident cã aceste norme sunt valabile în cazul în care cel ce
hotãrãste este, spiritual si moraliceste, într-o stare de elevatie. Dar ce intereseazã azi este altceva : este ierarhia valorilor : Dumnezeu, Patria, Legiunea. Nu pe dos.
Evident cã pentru tot ce se lucrase pânã în vremea despãrtirii de Legiune, el, cel ce-i pusese temeliile, putea spune dacã lucrul este sau nu legionar. Dar el, întemeietorul, nu s-a socotit niciodatã îndreptãtit sã schimbe temeliile odatã puse. Într-un fel era prizonierul operei pe care o înfãptuise ; mai exact : prizonierul legilor fundamentale ale acestei opere. Când el spune aceste cuvinte de testament legionarilor sãi : “Iubiti camarazi, de acum si cât va fi viatã legionarã, sã stiti cã unde veti vedea apãrând, fie în sufletul vreunui luptãtor, fie în propriul vostru suflet, rânjetul interesului personal, acolo a încetat de a mai exista legiunea” (P.L). dreptul adevãrului în Legiunea lui Corneliu Codreanu este concordanta (unei actiuni, unei atitudini, unei afirmatii) cu esentialul legionar.
3. Legionarism si crestinism.
Faptul cã legionarii lui Codreanu erau în covârsitoarea lor majoritate crestini practicanti – oameni care se mãrturiseau si se împãrtãseau – faptul cã nici o lucrare de seamã a Legiunii nu se începea fãrã binecuvântarea preotilor, faptul cã la mesele comune ale legionarilor se spunea rugãciunea si-acolo unde era, preotul da binecuvântarea, a nãscut confuzii chiar în unele cercuri clericale. Miscarea lui Codreanu însã nu cãuta sã se substituie Bisericii românesti crestine. Asupra acestui adevãr Corneliu Codreanu a tinut sã spulbere, dintru început, orice echivoc. El vorbeste în termeni limpezi despre “linia” Bisericii si linia Miscãrii Legionare. “Linia istoricã – scrie Cãpitanul – este una : aceea pe care o trãim noi. Cãci noi trãim în veac. Linia Bisericii este mult deasupra noastrã. Cãtre ea tindem, dar nu realizãm decât putin. Pentru cã trãim sub condamnarea si sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, a lumii si a mos-strãmosilor nostri. Recunoastem cã suntem pãcãtosi : aceasta este atitudinea legionarã fatã de Bisericã”. Din scrisoarea – rãspuns unui preot-profesor (Circ. Pg.109). Într-un adevãr, între viata în Cristos si viata legionarã, nu poate exista confuzie. Este vorba aici de planuri de miscare deosebite. Omul care poate spune despre sine : mibi enim vivere Christus et mori lucrum (Filipeni, I, 21) se miscã pe alt plan decât omul legionar. Idealul omului crestin e sfintenia. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai poate clinti din mersul sãu nici nedreptatea, nici ofensa, nici amenintarea, nici exilul, nici moartea. Arhiereul Vasile al Cesareei Capadociei ( m.379), amenintat de Modestus, prefectul împãratului arian Valens, cu confiscarea, cu exilul, chinuirea si moartea, l-a întrebat, senin, pe atotputintele Modestus : Asta este tot ce-mi puteti face ? Altceva mai rãu nu ai ? Confiscarea averii ) Dar în afarã de aceste haine vechi de pe mine si de câteva cãrti nu posed nimic. Exilul ? Dar care e patria mea ? Eu mã simt bine oriunde pe acest pãmânt, care nu e al meu, precunâm nici al tãu ? Chinurile ? Vrei sã spui “prima lovire”, cãci trupul acesta slãbit nu va putea suporta pe a doua. Iarã despre partea mortii, ea va însemna tocmai împlinirea dorului meu de a fi împreunã cu Domnul, Dumnezeu si Mântuitorul meu Iisus Hristos.
Omul nou al Evangheliei nu mai cunoaste dificultãti din afarã. Hristos depãseste proportiile naturii noastre, nesocoteste drepturile si înfruntã energiile ei. Silit de un oricine sã meargã cu el o milã de cale, omul Evangheliei va merge cu el douã mile. De va vrea sã se judece cu el spre a-i lua haina, el îi lasã nu numai haina, ci si mantaua, nimai sã fie pace. Îl loveste cineva peste obrazul drept, el îi oferã spre lovire si obrazul stâng. Ucis fiind cu pietre, se roagã ca Dumnezeu sã-i ierte pe ucigasi. Acesta e omul Evangheliei. Între omul acesta si omul legionar, e deosebire.
Înfiintând Legiunea lui, Corneliu Codreanu nu s-a gândit sã punã bazele vrunui ordin nou cãlugãresc. Nici mântuirea individualã a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfintitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncã a sufletului singurã Biserica o putea potoli. Asupra acestui lucru doctrina si practica legionarã nu lasã loc indoielii. Când Corneliu Codreanu spune cã “linia Bisericii” stã la uriasã înãltime fatã de “linia Legiunii”, la aceastã putere supranaturalã a ei se gândea. Corneliu Codreanu nu avea intentia sã facã din legionarii lui sfinti. El voia altceva : voia sã pregãteascã din suflete tari si din brate vânjoase o Românie sãnãtoasã, puternicã si temãtoare de Dumnezeu. Cu Românii din vremea lui, el nu era multumit. El deschidea o scoalã spiritualã, un organ de educatie cetãteneascã. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, crestini practicanti. Se spovedeau si se împãrtãseau. Aflându-se în serviciul natiei, punând pret pe omeneasca onoare, ca virtute de sine stãtãtoare, fiind oricând gata sã moarã în slujba patriei, legionarul nu era în situatia de a da tiranilor rãspunsul pe care Sfântul Vasile cel Mare îl dãduse prefectului arian Modestus. Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia. Ci omenia româneascã. Omenia nu e sfintenie. Omul de omenie nu se lasã pãlmuit. Legionarului nu-i era indiferentã nedreptatea omeneascã. El nu poate sta cu bratele încrucisate când vede jefuindu-se averea tãrii. Organizarea de rezistente active, necesare si îndreptãtite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducãtorilor – legali sau ilegali – ai multimilor. Constient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, rãspicat : recunoastem cã suntem pãcãtosi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârsit : “Adu-Ti aminte, Doamne, de toti ai mei. Ia-i sub scutul Tãu. Iartã-i si odihneste-i în pace. Celor vii dã-le tãrie si biruintã asupra potrivnicilor, spre înflorirea României legionare si spre apropierea de Tine, Doamne, a neamului nostru românesc, în speranta învierii lui. Amin !” (Însemnãri).
Activitatea scolii lui Codreanu, însemnând o însãnãtosire a sufletului tineretului, era totodatã un ajutor imens dat Bisericii. Omenia si eroismul nu erau sfintenie ; dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie si de rudenie. Faptul cã bisericile erau pline de tinerete legionarã este grãitor. E de mirare neîntelegerea întâlnitã la înalta ierarhie a bisericii ortodoxe. Dar preotii de mir si cãlugãrii au simtit de unde le vine ajutorul. Si au îmbrãtisat, cu riscuri, strãduinta lui Corneliu Codreanu.
4. Despre învierea neamurilor
Am arãtat mai sus cum Corneliu Codreanu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc, în speranta “învierii lui”. În altã parte, revine, cu preciziuni, asupra acestei credinte, atãt de mult ironizate de adversarii lui politici. Redau aici un întreg pasagiu. Telul final, sensul ultim al neamului este Învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus hristos. Creatia, cultura sunt doar mijloace pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru aceastã înviere. Dar cultura este rodul capacitãtilor si dispozitiilor pe care Dumnezeu le-a pus în neamul nostru. Pentru aceasta purtãm toatã rãspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pãmântului se vor întrece pentru aceastã ultimã înviere ; toate neamurile, cu toti regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecãrui popor locul hotãrât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Aceastã clipã covârsitoare, aceastã înviere din morti, este cel mai înalt si mai strãlucit tel spre care se poate pregãti o natiune (P.L.). Nu e de prisos sã adaug cã aceastã învãtãturã a Educatorului natiei românesti, Codreanu, este scoasã din Noul Testament.
4. Ecumenicitate nationalã
Corneliu Codreanu obisnuia sã vorbeascã de “ecumenicitate nationalã” . . . expresie care, desprinsã de context, ar putea sã parã unora ne la locul ei. De aceea socotesc aci necesare unele lãmuriri. Cuvântul grecesc oikos = a locui ; oikumeni (ghi) = pãmântul locuit, apoi lume. În Evanghelia dupã Luca citim : iesit-a poruncã de la Cezar August sã se înscrie toatã lumea (pasan oikoumenin = universus orbis). Prin “ecumenicitate nationalã” Codreanu întelegea totalitatea neamului românesc : Românii prezenti, Românii care au rãposat si Românii care se vor naste în viitor pe acest pãmânt. Constiinta permanentei neamului românesc era la el totdeauna vie. Odatã, la o orã de teorie fãcutã lucrãtorilor unei tabere de muncã, vorbea de frumosul obicei de a sãdi nuci. Cei de azi, spunea el, nu mai sãdesc nuci, ci caisi. De ce ? Fiindcã nucul creste încet : de multe ori n-ajungi sã mãnânci din rodul lui. Pe câtã vreme caisul creste repede si te poti bucura de rodul lui. Dar oare pe vremea mosilor si pãrintilor nostri cresteau nuci mai repede ca azi ? Nu. Cresteau la fel. Dar înaintasii nostri stiau cã de nu vor mânca ei din rodul nucilor, vor mânca copiii si nepotii lor. Si va fi tot una ; ba va fi mai bine ; cã acestia le vor binecuvânta amintirea.
5. Stil legionar
S-a vorbit adesea de un “stil” legionar. Nu de un stil de viatã, de o tinutã legionarã, rezultat al unui proces de educatie. (Aceasta reiese limpede din întreaga expunere asupra fiintei si existentei Legiunii). S-a vorbit despre stilul scrisului legionar. Si anume, cu un regret pentru lipsa de uniformitate a acestui stil.
Stilul este expresia rezultatului unui proces de cunoastere. El este conditionat de :
a. Natura individului : logicã, misticã, mixtã ;
b. Gradul de culturã ;
c. Daruri speciale ;
d. Natura operei.
Într-un fel scrie Corneliu Codreanu, în altul Ion Mota, în altul Victor Puiu Gârcineanu, în altul Vasile Marin. Si iarãsi la acelasi autor : într-un fel sunt scrise Circulãrile lui Codreanu sau Pentru legionari, în alt fel Însemnãrile lui de la Jilava. Diversitatea stilului e semnul bogãtiei si al firescului.
Si totusi, nu se pot tãgãdui anumite note ale scrisului legionar : sobrietatea, gravitatea, sinceritatea. De altfel, legionarii lui Codreanu vorbeau si scriau putin. Pentru ei aveau sã vorbeascã faptele. Îndemnul întelepciunii populare : Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tãcerea, era la ei în cinste.
. . .
Concluzie
Miscarea Legionarã a lui Corneliu Codreanu este cea mai profundã revolutie spiritualã pe care a cunoscut-o poporul român de la încrestinarea lui încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitãti si perenitatea ei, revolutia lui Corneliu Codreanu este valabilã pentru toate natiunile care vor sã porneascã pe calea încrestinãrii efective.
Gheorghe Racoveanu