O Românie capabilă să-şi asume funcţiunile ei geopolitice în spaţiul carpato-danubiano-pontic este greu de imaginat în afara unei condiţii sine qua non: statul de cultură la Dunărea de Jos. Această idee, formulată de Eminescu, este un postulat al afirmării identitare a poporului român. Linia destinului colectiv al românilor nu este solidară, aşadar, cu orice formă de stat, ci cu formula statului de cultură la Dunărea de Jos. Numai prin acest caracter al său statul român îşi va împlini vocaţia de „stat de necesitate europeană”, cum l-a definit Nicolae Iorga. Acest tip de stat va garanta dreptul românilor asupra a ceea ce Acad. Tudorel Postolache numeşte „proprietate identitară”, la care au îndreptăţire indivizii şi popoarele deopotrivă. În afara deplinătăţii dreptului de proprietate identitară asupra întregului său depozit de moşteniri spirituale, România nu-şi va putea exercita funcţiunile la care este chemată într-o Europă fie ea şi pe deplin unită. În lumina teoriei statului de cultură, lumea este produsul forţelor spiritului mai mult chiar decât produsul forţelor economice sau politice ori militare. Expresia pe care o îmbracă puterea spirituală în procesul de modelare a lumii este aceea a modurilor de organizare spirituală a lumii, iar aceste moduri sunt stocate sub forma patrimoniului popoarelor.Densitatea fantastică de episcopate antice la Gurile Dunării, de cetăţi şi baze militare civilizate, bisericile de cretă de la Babadag, loc de pelerinaj al întregii Europe de mai bine de 1000 ani, marile situri arheologice din România, locuri de ţâşnire a identităţii noastre – Sarmizegetusa şi Histria -, marea cetate şi castrul de la Porolissum, ca să nu mai pomenim de Mânăstirile din Bucovina, ori de Cucuteni – pulsaţie din anul 6500 î.Hr. a primei Europe aşezată chiar în ceea ce avea să fie mai târziu inima moldovenească a regatului dac, reprezintă un factor ordonator al gândirii politice şi o bună resursă promoţională pentru ceea ce politicienii numesc abstract şi cu emfază brand de ţară. Toate acestea, dimpreună cu aportul creator al epocilor ulterioare, cu marele substrat al creştinismului cosmic propriu întregului sud-est european compun elementele constitutive ale unor moduri spirituale de organizare şi sistematizare a existenţei care se transmit apoi în toate gesturile noastre, de la cele mici la cele care marchează destinul colectiv al popoarelor. Acesta este faptul care ne îndrumă să considerăm patrimoniul spiritual drept factorul ordonator al gândirii politice a unui stat, astfel că grija pentru patrimoniu este echivalentă cu grija pentru propria minte şi pentru starea mentală a propriului popor. Oricine agresează patrimoniul spiritual al unui popor, în întregime ori în parte, sau generaţiile lui creatoare, între care noi considerăm Generaţia Labiş drept a doua mare generaţie creatoare a românilor în secolul al XX-lea, agresează mental un popor, deschide războiul contra şi pentru ocuparea minţii unui popor.
În cuprinsul spaţiului carpato-pontico-danubian, poporul român este cel care deţine cele mai complete depozite spirituale, în care sunt adunate creaţii ale celor patru epoci de succesiune spirituală proprii întregii Europe: substratul daco-celtic, substratul greco-roman, stratul bizantin, stratul marelui depozit – unic la scara lumii – al creştinismului cosmic, propriu întregului sud-est, stratul marilor sinergii spirituale, care au nutrit biblioteca oralităţii condensate a acestui sud-est şi, deopotrivă, marele complex al operei eponime a singurului popor deopotrivă latin (moştenitor la scara limbii vorbite al zestrei greco-romane) şi ortodox din regiune. Opera eponimă a românilor poate fi ilustrată prin triunghiul inestimat compus din cele trei capodopere de valoare universală: Eminescu, Enescu, Brâncuşi.
Patrimoniul spiritual este cel care poate susţine „războiul” etniilor cu forţele care agresează identitatea popoarelor. Fenomenul acesta al agresiunii etno-istorice, al războiului pentru „distrugerea” memoriei colective, contra miturilor, a eroilor, în genere, agresarea patriotismului etnic, reprezintă trăsătura dominantă a unor epoci întregi în cazul unor popoare. Aşa a fost epoca agresiunii comuniste. Pentru români, aceasta a fost epoca unui război neîncheiat între „promotorii” etno-istoriei şi ai memoriei culturale a poporului român, pe de o parte, şi agresorii acesteia, pe de alta. Propagatorii şi agresorii au stat uneori la aceleaşi birouri, s-au ştiut unii pe alţii şi s-au supus fiecare „comenzilor” nevăzute: vocea stăpânilor în cazul agresorilor şi vocea poporului anonim – sediu al celor patru mari depozite spirituale ale patrimoniului cultural reprezentative pentru acest spaţiu – în cazul propagatorilor, exponenţilor, adeseori tăcuţi ei înşişi, dar nedeviaţi de la linia propagării memoriei colective, a tradiţiei, a simbolurilor, a ideilor etc., în ciuda primejdiei întemniţărilor şi a morţii civile şi fizice. Biserica s-a aflat în prima linie a acestui „război tăcut”, dar nu mai puţin primejdios. În plină eră de interdicţie a religiei, mari duhovnici şi teologi au reuşit să smulgă de sub pecetea tăcerii un mileniu de memorie etno-istorică, mileniul daco-roman sau al stă-românilor şi deopotrivă patristic şi bizantin, care era expus primejdiei îngropării într-o uitare definitivă, dacă n-ar fi fost lucrarea de cultură eroică a unor mari teologi, precum Pr. I. G. Coman şi D. Stăniloae. Deodată, de sub apăsarea grea a ne-amintirii au fost ridicate în prim-planul memoriei culturale o viaţă religioasă şi literară de o rară bogăţie la Dunărea de jos. Statul de cultură de la Dunărea de jos îşi descoperă astfel o temelie în această proto-naţiune spirituală, religioasă, reprezentată prin figuri ilustre, precum Dionisie Exiguul, descoperitorul computului pascal şi, deci, creatorul calendarului creştin. La aceştia se adaugă sfinţii martiri ai aceleiaşi perioade şi toate acestea aduse la lumină de sub lespedea uitării colective de către vrednicia şi eroismul, tăcut şi el, al acestor teologi şi preoţi luptători în plină eră comunistă. Marele duhovnic şi teolog care a fost şi rămâne Pr. Stăniloaie a învins secolul cu toată grozăvia lui şi a răzbit asupra uneia dintre cele mai cumplite maşini de război anticultural, antihristic şi, deci, antiuman. La opera Bisericii se adaugă lucrarea nezgomotoasă a specialiştilor, în frunte cu istoricii postbelici, cu marea şi eroica lucrare a arheologiei româneşti căreia i se datorează a doua redescoperire a României profunde, după cea datorată arheologiei interbelice al cărei exponent a fost Vasile Pârvan. Lângă lucrarea arheologilor o putem situa pe aceea a etnografilor, a unor sociologi, care au ştiut să facă puntea cu marea operă a Şcolii Gusti, în frunte cu un Paul H. Stahl, căruia îi datorăm opera de inventariere a arhitecturii ţărăneşti, lucrare oprită de Comitetul Central pe motiv că, în colecţia adunată, arhivată, sunt prea multe cruci şi bordeie. În fruntea acestor lucrători ai ştiinţelor eroice se situează cea mai eroică dintre toate generaţiile postbelice, generaţia Labiş, îndatorată, cum s-a precizat, celei de-a doua intrări a ruralilor în literatură. Aceasta este ţinta agresiunii mistificatoare a Raportului Tismăneanu, în numele aceleiaşi ideologii kominterniste care ridică minciuna la rang de metodă, astfel că adevărul acestei generaţii, ca şi cel referitor la Biserica ortodoxă, sunt întoarse pe dos ca mănuşa. Statul român şi-a asumat, chiar în epoca comunistă, la un prag oricât de coborât, funcţiunile unui stat de cultură prin chiar aceste „mici nuclee de intelectuali nativi, expuşi influenţei culturilor unor state mai avansate şi trăind o criză a autorităţii legitime, cuprinşi de dorinţa de a redescoperi trecutul comunităţii proprii şi conştientizând lipsa cunoaşterii acestei istorii prin comparaţie cu tradiţiile, miturile şi amintirile cunoscute ale altor comunităţi” (A. D. Smith, Nation and Nationalism in a Global Era, p. 65). Am putea numi acest moment stadiu terţiar al „re-împroprierii istoriei”, după cel primar paşoptist şi secundar interbelic. Încât, graţie vredniciei generaţiei Labiş şi corpurilor de specialişti de toate culorile, a fost cu putinţă, în România postbelică, relansarea operei de re-împropriere a istoriei şi a culturii integrale, după uzurparea ocupaţiei comuniste din prima perioadă a acesteia. Faptul că statul a avut culoare colectivistă nu justifică tentativa actuală a falsificării adevărului postbelic, care a fost şi adevărul reprimării unei naţiuni, dar şi al reconquistei culturale datorată unei generaţii postbelice eroice şi creatoare: Generaţia Labiş, cum a botezat-o Edgar Papu. Repunem în discuţie faptul acesta pentru a preîntâmpina efectele unei noi agresiuni asupra proprietăţii identitare a românilor sub scuza luptei prin rapoarte şi dosare împotriva comunismului defunct.
Statul de cultură este singura formă de apărare contra agresiunilor, contra istoriei, culturii şi contra adevărurilor unui popor. Ori de câte ori o autoritate supranaţională agresoare este investită cu drepturi speciale de a gestiona proprietatea identitară a popoarelor, consecinţa este dezastrul spiritual al popoarelor aruncate într-un tip special de robie, robia minţii. Ceea ce s-a întâmplat în România revoluţiei dualiste din ‘89 prezintă toate semnele unui exerciţiu arbitrar în chestiunea dreptului de proprietate identitară a românilor. Concepţia restituirilor este doar un exemplu. Au apărut peste noapte postulanţi, ba chiar au fost invitaţi din câte-şi patru colţurile pământului să participe la irodiada averilor, ceea ce a condus la ivirea, cu o viteză necomparabilă, a unei noi entităţi geo-culturale: munca naţională deposedată de oricare dintre drepturile ei asupra patrimoniului. Aceasta a dat o lovitură teribilă ideii reînvierii unui stat de cultură la Dunărea de Jos. Concepţia reformei prevedea drepturi extraordinare pentru oricine ar fi revenit în cavalcada rostogolirilor restauratoare, comparabile doar cu cele din primul mileniu năvălitor, dar nu prevedea niciun drept de proprietate pentru munca naţională. Cu toate acestea, munca ar fi fost singurul subiect de proprietate prin efectele căderii statului comunist, care, cu tot caracterul său totalitar nu şi-a permis să dispună de toată averea naţiunii, iar când a făcut-o s-a folosit cu precauţie de regimul consacrat prin formula unui depositum custodi, care l-ar fi oprit de la înstrăinări naţionale (dincolo de coeficientul său ideologic represiv, ideea de proprietate a poporului muncitor unic avea şi o funcţie secundară pe linia relansării doctrinei că avuţia naţională este un depositum custodi, căruia nimeni şi nimic nu i-ar fi putut aduce înstrăinări). În perioada interbelică, aceeaşi idee a fost susţinută doctrinar de concepţia liberală a proprietăţii-funcţie socială şi de concepţia ţărănistă a proprietăţii de muncă, sub ideea că averea ţăranului este proprietate de muncă şi nicidecum proprietate capitalistă. Acumularea violentă de avuţie în perioada comunistă s-a constituit, aşadar, într-o proprietate a muncii naţionale pe care nimeni, nicio reformă n-ar fi avut îndreptăţirea s-o înstrăineze în numele privatizării, adică singurul subiect îndreptăţit să dispună de privatizare ar fi fost munca naţională, nu statul „reformator”. Ceea ce s-a întâmplat în tot intervalul reformator se încadrează nu în operaţie de privatizare, ci în operaţie de înstrăinare. Rezultatul a fost o uriaşă desproprietărire a muncii naţionale ca subiect de proprietate, astfel că segmente majore ale românilor au fost determinate, în faza a doua a intervalului reformator, să-şi caute soluţii de supravieţuire prin emigrare, fugind încotro văd cu ochii. Într-o atare situaţie, au apărut efecte în cascadă pe care astăzi cu greu le-ar putea cineva gestiona. Unul dintre efectele acestei uriaşe desproprietăriri a fost slăbănogirea conştiinţei etno-istorice la scara noilor generaţii, un efect care merge până la anihilarea sentimentului etno-identitar la categorii semnificative de tineri.
articol dupa prof. dr. Ilie Badescu
sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu