Ca o consecinţă a unei îndelungate evoluţii istorice, a deschiderii anterioare determinate de politica reformistă a împăratului Iosif al II-lea, are loc acuma mişcarea Supplexului. Sub semnul programului său va sta întreaga evoluţie viitoare a mişcării naţionale a românilor din Transilvania mai bine de un secol. Apariţia acestuia a fost pregătită îndelung de o serie de acţiuni ce au îmbrăcat, fie forma petiţiilor, fie forma ridicării în masă la luptă, dovedind că, în cadrul naţiunii române se creaseră premisele necesare apariţiei sale. Drepturile ce erau acordate naţiunii române erau minimale şi nesemnificative, ceea ce a făcut ca ridicarea românilor transilvăneni în rândul celorlalte naţiuni recunoscute de lege să fie esenţa chestiunii române.
Principalul moment, în cadrul mişcării petiţionare româneşti, premergător apariţiei Supplexului, l-a constituit marea luptă inaugurată de Ion Inochentie Micu, episcopul greco catolic, de la Blaj. Pentru mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Ion Inochentie Micu este acela care „îi pune temelii solide programatice şi-i trasează clar drumul pentru viitor”(1). Deşi pornită, la început, din cadrele bisericii – singurul organism comun al românilor care putea face posibilă o acţiune organizată – activitatea lui Ion Inochentie Micu se extinde pe parcurs, revendicările clerului ajungând să se înbine cu cele ale naţiunii sale; este conştient de faptul că numai el, prin funcţia şi prezenţa sa în Dieta Transilvaniei putea duce, atunci, lupta în folosul naţiunii române. Pe parcursul celor doisprezece ani de activitate continuă, în toate petiţiile şi cererile sale, naţiunea este întotdeauna prezentă. Între argumentele pe care le aduce, în sprijinul revendicărilor naţionale româneşti, de remarcat sunt acelea că naţiunea română este cea ma veche şi cea mai numeroasă, ea poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice şi, în consecinţă, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în favoruri. Între dovezile invocate în sprijinul postulatelor naţionale, Ion Inochentie Micu a acordat prioritate Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi dus la realizarea celor solicitate pentru naţiunea sa. Ca mijloace de ridicare a naţiunii, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate categoriile sociale. Acest mijloc îl considera important, deoarece, prin orizontul de cunoştiinţe ce-l oferea fiecărui individ, deschidea drumul spre bresle, preoţie şi funcţii. Era convins că „şcoala, cultura… sînt nu numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă. Trebuie să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”(2).
În lupta sa, în slujba naţiunii, „ pentru a valorifica pe seama credincioşilor săi, şi mai târziu pe seama întregului popor român din Transilvania, drepturile conferite prin cele două diplome leopoldine, a stârnit, după cum era de aşteptat, duşmănie şi ură”(3). Aceasta cu atât mai mult, cu cât înaintaşii săi, mai mult sau mai puţin fideli regimului, nu îndrăzniseră să emită o asemenea pretenţie. În timpul dezbaterilor dietale, este nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor, chiar cu moartea, din partea nobilimii maghiare, secuieşti şi săseşti. Referitor la aceasta, la 19 iunie 1744, el arăta că „în contra lui toţi sînt iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”(4). Chemat la Viena pentru a da socoteală de îndrăzneala de a fi cerut drepturi egale pentru naţiunea română, cu celelalte naţiuni privilegiate din Transilvania, supus unor presiuni inimaginabile, Ion Inochentie Micu este obligat să ia drumul exilului, la Roma, pentru a-şi salva viaţa !. Importanţa acţiunii întreprinse de „marele vlădică” pentru istoria românilor este precis surprinsă de către D. Prodan: ” lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”(5). Lupta lui Ion Inochentie Micu a avut urmări de o valoare covârşitoare trezind neamului românesc conşiinţa drepturilor sale. Era pentru prima dată în istoria românilor transilvăneni când „ fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat viitorului”(6).
Prin intrarea în rândul naţiunilor recunoscute, maghiari, saşi şi secui, de legile existente, românii ar fi devenit un factor constituţional, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile care emanau din conceptul de naţio. Pentru aceasta „ s-a început îndată după moartea lui Iosif al II-lea marea luptă care, fără îndoială, formează una dintre cele mai însemnate momente ale istoriei noastre politice” (7).
În timpul frământărilor iscate de moartea împăratului Iosif al II-lea, în condiţiile unei aprige lupte a naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) pentru restituirea drepturilor ce le pierduseră în urma reformelor iosefinismului, românii, pentru a contracara aceste încercări – a căror reuşită i-ar fi adus din nou în situaţia de a fi lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi libertăţi – concep un mare memoriu, intrat în istorie cu denumirea de Supplex Libellus Valachorum. A fost pregătit şi redactat de elita intelectuală a românilor de atunci din Transilvania: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Molnar Piuariu ş.a. O noutate de prim ordin constă în apariţia, acum, in corpore, a elitei intelectuale româeşti angajate într-o mare acţiune politică!
Care sunt revendicările forte ale memoriului, ce a făcut ca privilegiaţii să i se opună cu atâta înverşunare şi ce-l ridică atât de mult deasupra încercărilor petiţionare anterioare? De la început, trebuie făcută menţiunea că Supplexul a fost elaborat în numele tuturor românilor, fără deosebire de confesiune, revendicând drepturi semnate de clerul, nobilimea, starea militară şi orăşenimea naţiunii române.
Principalele linii directoare, ale programului politic al naţiunii române, cuprinse în Supplex Libellus Valachorum prevedeau, în esenţă, ca : să fie şterse denumirile, considerate odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, acestea fiind nedemne şi nedrepte, ca acelea de „toleraţi”, „admişi” şi „ nesocotiţi între Stări”, iar naţiunea română să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; să fie respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare, aşa cum prevedea un decret al regelui Ştefan cel Sfânt, în care şi ungurii şi românii se bucură de aceleaşi imunităţi, fapt consemnat şi de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437); clerul, atât cel unit (greco-catolic), cât şi cel ortodox, nobilimea, plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie considerate, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni, iar în Dieta Transilvaniei, în scaune, districte, oraşe, naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei (8). Este de reţinut că în conscripţia din anul 1787, românii erau în număr de 1.000.000 în Transilvania, dintr-o populaţie totală de 1.700.000 de locuitori. Diferenţa de cca. 700.000 fiind împărţită între maghiari, saşi, secui, ş.a. !!!
În actul înaintat curţii habsburgice în martie 1791, românii cereau repunerea lor în drepturile de care beneficiaseră, susţinând că prin rezolvarea acestei probleme s-ar fi ajuns la întregirea sistemului constituţional de drept al Principatului. În susţinerea ideilor principale ale memoriului, întâlnim o argumentaţie care era necesar să facă o demonstraţie cât mai convingătoare în faţa împăratului, să facă posibilă restituirea drepturilor românilor şi nu „restituţio in integrum” preconizată de naţiunile privilegiate. Repetarea aceloraşi argumente, de mai multe ori, pe parcursul memoriului – naţiunea română este cea mai veche şi cea mai numeroasă în Transilvania, ea suportă sarcinile cele mai multe şi mai grele – avea acelaşi scop, de susţinere a unei demonstraţii cât mai convingătoare. Argumentaţia este expusă cronologic, aducând dovada recunoaşterii drepturilor naţiunii române, în trecut, de Conventul de la Cluj-Mănăştur (1437), de diplomele imperiale ale împăraţilor Leopold I, Maria Teresa şi Iosif al II-lea. Plecând de la numărul mare al românilor din Principatul Transilvaniei se cerea dreptul acestora de a se constitui într-o adunare naţională, pentru a-şi putea expune cererile.
Dezbaterile ce au avut loc în Dieta Transilvaniei sunt sugestive pentru felul în care a fost primită acţiunea românilor şi pentru maniera în care naţiunile privilegiate ( maghiari, saşi şi secui) au înţeles să-i dea rezolvarea. Iată ce sublinia, chiar, Protocolul dietei în acest sens : „stările nu şi-au putut tăinui acea mare pornire a inimii pe care le-a pricinuit-o sosirea unui rescript regal atât de neaşteptat” (n.n.-referire la memoriu) (9), iar Protocolul deputaţilor saşi, din Dietă, menţiona că „ în momentul citirii memoriului a domnit o linişte generală şi o mare consternare se putea citi pe toate chipurile”(10).
Într-o Dietă a Transilvaniei, în care un procent din reprezentare de peste 90% revenea naţiunilor privilegiate ( maghiari, saşi şi secui ), s-a pus capăt cu uşurinţă acţiunii româneşti, fără a se da rezolvarea aşteptată de naţiunea română. Concesiile făcute erau minore, ele oricând putând fi înlăturate, erau „concesii care băteau pasul pe loc”(11) ; liberul exerciţiu al religiei ortodoxe şi dreptul celor aparţinând acestei religii la funcţii ce nu erau rezervate celorlalte religii privilegiate.
Urcarea pe tronul Imperiului Habsburgic a noului împărat, Francisc I – decis a nu face nici cele mai mici concesii – duce la instaurarea unui regim de mare reacţiune, astfel încât „ porţile Curţii se închideau grele şi pentru multă vreme…nu numai în faţa acţiunii româneşti, ci şi în faţa oricărei acţiuni politice”(12).
Cu toate că rezolvarea ce i s-a dat nu a venit în întâmpinarea postulatelor româneşi, Supplex Libellus Valachorum a însemnat un succes al luptei naţionale a românilor din Transilvania. Sigur, importanţa sa emană în primul rând din aceea că principiile sale fundamentale au constituit temelia viitoarelor acţiuni ale românilor. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar, ideile şi principiile sale de bază se regăsesc în noile ridicări la luptă ale naţiunii noastre pentru libertate şi dreptate socială şi naţională. „Suplicele românilor – arăta spre sfârşitul veacului al XIX- lea George Batiţiu – au avut în acele zile puţin rezultat pozitiv; ele însă, îndată din acel an s-au prefăcut pe calea cea mai firească în programa politică şi naţională la care românii au ţinut cu pietate şi cu dor fierbinte de a fi realizată. Prin acea programă continuată şi ilustrată prin scrierile istorice şi filologice ale lui Petru Maior, câte au văzut lumina, conştiinţa de sine s-a deşteptat şi întărit tot ma mult la naţiune…”(13). Un fapt deosebit de semnificativ, referitor la importanţa Supplexului, este aducerea în prim planul vieţii politice a Principatului Transilvaniei a o serie de personalităţi marcante. Dacă Ion Inochentie Micu, episcopul Blajului, apărea anterior, în lupta sa, ca un personaj singular în apărarea drepturilor naţiunii române, momentul 1791 venea să creeze un precedent prin apariţia la români a acelei elite intelectuale şi conducătoare, care de acum încolo va juca un rol atât de mare în canalizarea energiilor naţionale. Această elită românească va imprima mişcării naţionale modalităţi adecvate de expresie; în concepţia lor obţinerea de drepturi egale trebuia să preceadă unitatea integrală, ceea ce nu se putea realiza pe plan politic se transfera în plan cultural, direct subordonat obiectivelor politice, bazele ideologiei acţiunilor româneşti sunt puse – tot prin activitatea ei – prin necontenita impunere a unui adevăr ca originea latină a poporului şi a limbii sale, continuitatea pe pământul Daciei şi unitatea poporului român (14).
Pentru a sublinia şi mai mult locul Supplexului în cadrul luptei naţionale a românilor din Transilvania, marea lui importanţă pentru destinele naţiunii române, am considerat necesar să apelăm şi la cuvintele lui Alexandru Papiu Ilarian: „ nimic nu lipseşte acestui mare act naţional, nici ştiinţa, nici conştiinţa dreptului, nici concepţiunea profundă a politicii naţionale, nici curajul civic. Această petiţiune naţională e până azi evanghelul politic, cartea credinţei politice a românilor de peste Carpaţi”(15). Dar şi la caracterizarea făcută de istoricul A. Răduţiu: „ Actul se va dovedi şi în posteritate unul fundamental pe drumul afirmării poporului român ca naţiune, marcând decisiv acest proces prin încărcătura sa doctrinară. El a fost judecat astfel nu numai în conştiinţa românească, drept parte constitutivă a acestea, ci şi, indirect, în conştiinţa ostilă a străinilor, prin vehemenţa cu care a fost contestat”(16).
Importanţa memoriului este dublată şi de faptul că el apare într-un context internaţional dominat de mari încercări de înnoire. Revoluţia burgheză din Franţa dădea o lovitură puternică sistemului feudal închistat în dogmele şi realităţile sale devenite incompatibile cu progresul omenirii, iar ideologia iluministă cucerise marile ţări ale continentului european.
Note bibliografice:1) David Prodan,Supplex Libellus Valachorum, Ed. Ştiinţifică, 1967, p.137
2) Ibidem, p.189 şi urm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu