Romanii, cel mai frumos exemplu de continuitate

	(Istorie)
	1. Radacinile Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintasii înaintasilor nostri în cetatile de piatra ale Carpatilor si Balcanilor, în bogata vale a Dunarii si de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Rasare, îsi calatoresc undele spre primitorul Pont Euxin.
Generatie dupa generatie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizatie agro-pastorala, rivalizând cu lumea helladica si miceniana, o societate sedentara, divinizând soarele care da viata rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole si mestesugaresti pe care, de la ei, acei primi agricultori si pastori ai locului, mostenindu-le, alaturi de simtul pentru frumos, originalitatea portului si a datinilor, dragostea fierbinte de mosie si de libertate, taranii agricultori si pastori români le-au trecut peste hotarele timpului, pâna în zilele noastre. Si daca acei înaintasi au disparut în istorie, au facut-o contopindu-se în NOI cei de astazi, permitând cercetatorilor moderni sa identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevar - aprecia André Armad - acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /.../ fie ca este vorba de traci /.../, de geti sau de daci, locuitorii au ramas aceiasi din epoca neolitica - era pietrei slefuite - pâna în zilele noastre, sustinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitarea unui neam”.   Servind setea de cunoastere si dragostea de adevar, spaclu arheologului modern reconstituie astazi, pe meleagurile pline înca de poezia ispravilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichitatii si ai poemelor homerice, în spatiul înscris între Dunarea Mijlocie, gurile Niprului si Marea de Azov, Carpatii Padurosi, vechea Macedonie, Illiria si marea Egee, strâns legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburatoare realitati etno-culturale. Cu patru milenii în urma, prin cimentarea într-o unitate superioara a tuturor populatilor pe care preistoria le-a vazut zamislindu-se în spatiul carpato-danubiano-balcanic, odata cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 î.e.n.) care avea sa impuna ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alaturi de inventarul litic complex si arme din metal, o prima mare specializare a muncii (prin despartirea agricultorilor de pastori), se afirma în aceasta arie, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice si istoria scrisa i-au înregistrat sub numele de traci. Tracii - semintia “cea mai numeroasa” dupa aceea “a inzilor” - suna verdictul "parintelui" stiintei istorice - Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greaca, apoi de Herodot, ne confera astazi dreptul de a considera legitim îndreptatita afirmatia lui Nicolae Iorga ca pe aceste pamânturi, la nord si la sud de Dunare, avem cel putin “radacini de patru ori milenare. Aceasta este mândria si puterea noastra!" Numeroase, cu o aristocratie puternica, a carei mândrie razboinica si vitejie transpar din versurile lui Homer, comunitatile epocii “bronzului tracic, ni se înfatiseaza ca asezari cu un bogat inventar în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramica si arme, îndeosebi arme (lanci, spade, buzdugane, topoare de lupta etc.) vârfuri de sageti si echipament defensiv de bronz (aparatori de brat, coifuri, armuri etc.) care încep sa scoata din uz prastiile, maciucile din lemn si topoarele de piatra, cu piese bogate de harnasament si care de lupta. Durabilitatea si caracterul le-o atesta însusi efortul depus în vederea apararii bunurilor si a vietii, a muncii de zi cu zi si a roadelor ei. Sunt asezari ridicate la adapostul apelor, mlastinilor sau pantelor abrupte, prevazute cu santuri de aparare de 6-8 m adâncime si 20-30 m latime, cu valuri de pamânt întarite cu blocuri de piatra si palisade (Brad, Fitionesti, Sarata Monteoru, Gilau etc.). Fortificatiile atesta atât specificul luptelor purtate de înaintasii nostri, cât si, pe masura înmultirii lor datorita valurilor succesive de migratie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltica sau occidentul Europei, unitatea culturala a “bronzului tracic”. Originea comuna, aceleasi trasaturi fizice, aceeasi limba, acelasi port, acelasi mod de viata - nu au facut decât sa accentueze, odata cu trecerea la prima epoca a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturala favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n.topirea mostenirii tuturor culturilor bronzului într-o noua unitate, calitativ superioara- cultura “Basarabi” (sec. VIII - VI î.e.n.).   2. Poporul “nemuritorilor” Geti, daci, tyrageti, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi carpi, etc.! "Obiceiuri au cam aceleasi toti”, preciza "parintele istoriei", Herodot, pentru ca toti vorbeau, potrivit anticilor “aceeasi limba”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale, (munteni, moldoveni, banatani, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureseni, bucovineni, megleniti, timoceni, gramosteni, farseroti), desemnându-i ca parti ale unuia si aceluiasi mare popor nord si sud-dunarean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminta “cea mai numeroasa dupa aceea a inzilor”. O semintie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitara ar fi putut fi “de neînfrânt si cu mult mai puternici decât toate semintiile pamântului”! Un popor care si-a aparat necontenit vatra în fata valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne si a marilor ostiri cuceritoare ale timpului, persana si macedoneana! Iar daca numelui sau, în istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de “aceeiasi limba” (Strabon) pe care “unii îi numesc daci, pe altii geti” (Appian), localizându-i în întreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului (Dio Cassius) si “dincolo de Istru” pâna spre Pont si spre rasarit”, iar în partea opusa spre Germania si izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a întâmplat pentru ca “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunareni, care se socoteau “ cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci” (Herodot) fiind “superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau sa conduca, dupa anul 146 î.e.n. al definitivei caderi a Macedoniei, rezistenta întregii semintii în fata expansiunii, prin fier si foc, a puterii romane la nord de noua provincie. BUREBISTA-REGELE TUTUROR TRACILOR                                             Ei l-au dat istoriei pe marele barbat get Burebista (82-44 î.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificând întreg teritoriul locuit de ai sai la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit (vreodata) peste Tracia, stapânind tot tinutul de dincoace si de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan în cinstea lui Acornion). Si tot în mijlocul lor s-a nascut cel care, ridicând cu 19 secole în urma, steagul libertatii “a pus în cumpana însasi stapânirea romana” (Tacitus) pe pamânturile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunare, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), dusmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunareana, într-un puternic si ultim bastion al rezistentei, sustinând timp de douazeci de ani “cel mai mare razboi de atunci pentru romani” (Cassius Dio). Cu mari pierderi, legiunile Romei au reusit sa înfrânga rezistenta dacilor, aparatorii sacrei Sarmizegetusa - capitala spiritualitatii întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor transând definitiv, pentru oamenii politici si istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau sa-i prezinte posteritatii pe aceia care, între culmile Haemusului si cetatea de piatra a Carpatilor, îsi aparasera palma cu palma vatra stramoseasca, cu iscusinta, vitejie si fara teama de moarte vreme de doua veacuri si jumatate. “Sub stapânirea romanilor” - nota primul mare istoric al acestui pamânt, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreapta cinste din partea cuceritorilor care, adoptând ei însisi numele locurilor si apelor, ale unor ocupatii si produse adoptând obiceiurile si legendele, portul taranilor soldati de pe Columna, aveau sa sfârseasca prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriti de cei învinsi, aducându-si, prin sânge si prin spiritualitate, propria contributie la dezvoltarea în forme noi a civilizatiei pamântului. Pentru ca, atât la nord cât si la sud de Istru, sub administratia imperiului, dincolo de zidurile castrelor si oraselor “romane”, viguros renascuta din înfrângere, a continuat sa se întinda, atostapânitoare, lumea traco-daca, o lume a satului, a obstilor de agricultori, mesteri specializati si pastori, în care colonistii, veniti în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut încadra treptat si nu fara rezistenta. Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor multi, care constituiau masa producatorilor directi si care s-au ridicat nu o data împreuna, nu numai împotriva “barbarilor” dar si a dusmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente ramân, pentru atitudinea agricultorilor, mestesugarilor, sclavilor veniti sau adusi în Moesii si Daciile romane si integrati în lumea statului traco-dac, relatarile autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administratiei imperiale din 275, cât si secolelor imediat urmatoare. “Într-un glas se roaga taranii romani - nota cu uimire Salvianus- sa-i lase a trai cu barbarii”. Încercând o explicatie, Paulus Orosius si Priscus din Panion descopereau ca “se afla romani care voiesc sa traiasca mai bine saraci dar liberi între barbari decât sa sustina între romani greutatea darilor”, pentru ca “cei ce ramân” erau siguri ca îsi pot duce “traiul în liniste, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesuparat si neasuprit”. La data aceea însa, calitatea de “roman” începuse sa dobândeasca, pe întinsele teritorii ale fostei stapâniri burebistane, o noua semnificatie, pe masura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.                                         .
Sursă: enciclopediagetodacilor.blogspot.com