Ard constelațiile cu aripi noi
În suflet ard constelațiile jinduite și aripi noi cresc pentru viața de început. Iubirea se înalță iar, unică, în valul înspumat al timpului. Suspine se ridică înspre zări, aproape pierdute în țipete de păsări uriașe. Licăr de stele se-ntoarce înspre gând și răstoarnă viețile rătăcite-n păduri fără de capăt. Alunecă încet stropii de lumină din cer spre ochi și-apoi se pierd, puțin câte puțin, în tăria albastrului de mănăstire a muntelui. Fugarele gânduri rămase-n colț de inimă se sparg ca valurile la țărmul unde iubirea e săpată cu lacrimi în stânci tăioase. Sub albastrul infinit de dragoste și dor al sufletului se-adună cuvintele, copii ai gândurilor noastre. Le așezăm, le potrivim marginile, le încrustăm adânc în pietre vechi, spălate-n râul ochilor ascuns. Pustiul cu întrebări deșarte îl îngropăm adânc, sfredelindu-l cu strigătele ce nu își mai găsesc ecoul. Căci fără Iubire și Adevăr aproape nu mai suntem, nici marea nu mai e, nici vântul, nici pământul. Cum să mai știm cât va dura căderea, când ochii sunt pustii și n-avem sprijin în timpul care trece ireversibil? Golul sufletului se înalță, se rotește, întreabă și nu răspunde nimeni... Până când vom căuta, nu ne putem răspunde-n gând... sunt vorbe clare ce răzbat spre cei ce nu mai văd... Căutăm cu sârg urme pe drumul ce se înalță, semne străvechi și transparente, desenate dincolo de zborul aripilor spre soarele dătător de viață. Nu murim pentru uitare. Nu ne pierdem în iertare. Căci știm, o clipă nouă va înflori curând în mâinile de senin ce ne mângâie zborul. Atunci când vom uita totul, va veni iar primăvara-n suflete și triluri nemaiauzite de păsări multicolore ne vor încălzi auzul, iar ochii se vor scălda în curcubeul de petale al florilor renăscute-n poiana visului. Vor crește păduri noi, vor renaște izvoare și ne vor apropia mâinile în clipa aceluiași cuvânt, al aceluiași gând, transpus pe undele fierbinți ale vibrației. Vom rescrie manuscrisele învechite, pierdute în neguri de vremi, vom reface liniile din palme cu fremătarea gândurilor bune. Vom înflori pentru Iubire de nenumărate ori, atât cât timpul ne va lăsa să împrăștiem povestea. Ne vom ridica frunțile aducând ofrande soarelui incandescent, anotimpurilor neterminate, fără somn și fără lacrimi. Știm că pentru Iubire mai avem puterea să ne trezim în veșnicie. Visul ne dă aripi noi și sens aduce iubirii curate. Împreunăm mâinile în rugăciune și cerem vise albe peste lume, nopți de vise, legănate de mii de stele. Nopți în care doar tăcerile vor mai vorbi și sufletele se vor înzăpezi la tâmple. Pavăza noastră, bolta cu lumini călăuzitoare ne va însemna cu sclipiri devotamentul. Vom fi mereu aproape, în gândul arzător ce ploaie de sori coboară-n palme și lasă praf subțire, eternă amprentă peste lume. Căutând iubirea adevărată vom găsi calde mângâieri întoarse din drum. Rămase în urmă, umbrele nu ne vor mai urma și toate visele apăsătoare vor cădea în urna uitării. Nu vom mai ști ce gânduri am purtat, nu vom mai păstra rouă grea pe gene și drumul ne va îndemna la cântec nou și vesel. Vom crede iar în noi, vom regăsi căldura-n suflet și clipe bune, vorbe liniștite, ne vor învălui. Pe pergamentul pielii vom aduna căderi de stele ce își vor tremura lumina întorcându-ne pe cărări demult bătătorite. Vom reface leagănul brațelor pentru dragoste și trupurile nu vor mai plânge pierdute primăveri. Va fi curata sărbătoare a miezului de iarnă veșnică ce va albi poteci de suflete. Se vor face nevăzute nerostitele șoapte și clipele plătite cu vieți în nopțile negre și fără foc de inimă cu porți neîncuiate, când dragostea plângea pe furiș, frângându-și aripa-n cădere. Singurătatea va rămâne împietrită-n întuneric și durerea va fi blocată-n orologii vechi. Nu vor mai fi seri grele de doruri și crengi fără frunze și flori cu parfum. Trupurile vor redezgheța gesturi, priviri fierbinți, știind că la capătul ascuns al drumului așteaptă clipa de extaz a reîntregirii perechilor. Împăcați ne vom ostoi setea din fântâni de suflet cu apă neîncepută în care se oglindesc roiuri de stele. Vin vremurile împlinirii, sunt clipe de tainică rugă împlinită, după atâtea nopți în care ochii au stat ațintiți spre cerul adânc căutând pacea sufletului. Mai e puțină vreme și ne vom fi în preajmă, căci timpul se împarte spre-a ne alege rostul. Acum a venit vremea să ne-ntoarcem înlăuntrul nostru, să facem pace între gânduri, să punem liniște între cuvinte, căci știm cu adevărat că din adâncuri oglinda inimii va împrăștia raze sclipitoare ce vor hrăni sufletele celor ce încă rătăcesc drumul, orbiți de plăsmuite comori.
În suflet ard constelațiile jinduite și aripi noi cresc pentru viața de început. Iubirea se înalță iar, unică, în valul înspumat al timpului. Suspine se ridică înspre zări, aproape pierdute în țipete de păsări uriașe. Licăr de stele se-ntoarce înspre gând și răstoarnă viețile rătăcite-n păduri fără de capăt. Alunecă încet stropii de lumină din cer spre ochi și-apoi se pierd, puțin câte puțin, în tăria albastrului de mănăstire a muntelui. Fugarele gânduri rămase-n colț de inimă se sparg ca valurile la țărmul unde iubirea e săpată cu lacrimi în stânci tăioase. Sub albastrul infinit de dragoste și dor al sufletului se-adună cuvintele, copii ai gândurilor noastre. Le așezăm, le potrivim marginile, le încrustăm adânc în pietre vechi, spălate-n râul ochilor ascuns. Pustiul cu întrebări deșarte îl îngropăm adânc, sfredelindu-l cu strigătele ce nu își mai găsesc ecoul. Căci fără Iubire și Adevăr aproape nu mai suntem, nici marea nu mai e, nici vântul, nici pământul. Cum să mai știm cât va dura căderea, când ochii sunt pustii și n-avem sprijin în timpul care trece ireversibil? Golul sufletului se înalță, se rotește, întreabă și nu răspunde nimeni... Până când vom căuta, nu ne putem răspunde-n gând... sunt vorbe clare ce răzbat spre cei ce nu mai văd... Căutăm cu sârg urme pe drumul ce se înalță, semne străvechi și transparente, desenate dincolo de zborul aripilor spre soarele dătător de viață. Nu murim pentru uitare. Nu ne pierdem în iertare. Căci știm, o clipă nouă va înflori curând în mâinile de senin ce ne mângâie zborul. Atunci când vom uita totul, va veni iar primăvara-n suflete și triluri nemaiauzite de păsări multicolore ne vor încălzi auzul, iar ochii se vor scălda în curcubeul de petale al florilor renăscute-n poiana visului. Vor crește păduri noi, vor renaște izvoare și ne vor apropia mâinile în clipa aceluiași cuvânt, al aceluiași gând, transpus pe undele fierbinți ale vibrației. Vom rescrie manuscrisele învechite, pierdute în neguri de vremi, vom reface liniile din palme cu fremătarea gândurilor bune. Vom înflori pentru Iubire de nenumărate ori, atât cât timpul ne va lăsa să împrăștiem povestea. Ne vom ridica frunțile aducând ofrande soarelui incandescent, anotimpurilor neterminate, fără somn și fără lacrimi. Știm că pentru Iubire mai avem puterea să ne trezim în veșnicie. Visul ne dă aripi noi și sens aduce iubirii curate. Împreunăm mâinile în rugăciune și cerem vise albe peste lume, nopți de vise, legănate de mii de stele. Nopți în care doar tăcerile vor mai vorbi și sufletele se vor înzăpezi la tâmple. Pavăza noastră, bolta cu lumini călăuzitoare ne va însemna cu sclipiri devotamentul. Vom fi mereu aproape, în gândul arzător ce ploaie de sori coboară-n palme și lasă praf subțire, eternă amprentă peste lume. Căutând iubirea adevărată vom găsi calde mângâieri întoarse din drum. Rămase în urmă, umbrele nu ne vor mai urma și toate visele apăsătoare vor cădea în urna uitării. Nu vom mai ști ce gânduri am purtat, nu vom mai păstra rouă grea pe gene și drumul ne va îndemna la cântec nou și vesel. Vom crede iar în noi, vom regăsi căldura-n suflet și clipe bune, vorbe liniștite, ne vor învălui. Pe pergamentul pielii vom aduna căderi de stele ce își vor tremura lumina întorcându-ne pe cărări demult bătătorite. Vom reface leagănul brațelor pentru dragoste și trupurile nu vor mai plânge pierdute primăveri. Va fi curata sărbătoare a miezului de iarnă veșnică ce va albi poteci de suflete. Se vor face nevăzute nerostitele șoapte și clipele plătite cu vieți în nopțile negre și fără foc de inimă cu porți neîncuiate, când dragostea plângea pe furiș, frângându-și aripa-n cădere. Singurătatea va rămâne împietrită-n întuneric și durerea va fi blocată-n orologii vechi. Nu vor mai fi seri grele de doruri și crengi fără frunze și flori cu parfum. Trupurile vor redezgheța gesturi, priviri fierbinți, știind că la capătul ascuns al drumului așteaptă clipa de extaz a reîntregirii perechilor. Împăcați ne vom ostoi setea din fântâni de suflet cu apă neîncepută în care se oglindesc roiuri de stele. Vin vremurile împlinirii, sunt clipe de tainică rugă împlinită, după atâtea nopți în care ochii au stat ațintiți spre cerul adânc căutând pacea sufletului. Mai e puțină vreme și ne vom fi în preajmă, căci timpul se împarte spre-a ne alege rostul. Acum a venit vremea să ne-ntoarcem înlăuntrul nostru, să facem pace între gânduri, să punem liniște între cuvinte, căci știm cu adevărat că din adâncuri oglinda inimii va împrăștia raze sclipitoare ce vor hrăni sufletele celor ce încă rătăcesc drumul, orbiți de plăsmuite comori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu