Peste nisip stelar vâjâie marea, respirând sarea iubirii noastre, răsucită acolo sus lângă astrul primar. Seara face un inel violet peste umerii mei, ce se răspândește înspre interior și strălucește. Pășesc, și cu o treaptă sunt mai aproape de lună, de norii ce par de cenușă, rămășițe ale unui trecut pierdut în zare. În întuneric inima se aprinde asemeni unei stele, mă conduce pe cale și atunci înțeleg de ce trebuie să împărtășesc altora visele toate, praf de stele răscolit de ape neliniștite.
Adusă de furtună mă preling în mare...
Nădăjduiesc încă la clipa în care inimile se vor aprinde în întuneric, visele nu vor mai fi îndepărtate, iar lumina va împrăștia umbrele. Strălucire de foc, lumină și iubire.
Ca o nălucă, marea e un vis ce ne urmărește, valurile ei ne caută prin nisipul stelar... nisip cernit, nisip spumos, inel frumos pe mana mării, făina apelor eterne...
Sarea iubirii noastre respiră pe nisip stelar şi cerul pare o mare răscolită, acolo, sus. Sarea nisipului doarme pe trup, pretinsă de timpul străvechi și-n casa din suflet se strânge în muzici dragoste eternă. Ape decantează nisipul cernut al zilelor în clipe de balans. Luna dansează în foc rotitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu