Mă trezesc din somn,spre terasă mă îndrept și privesc peisajul nopții ce îmi încântă privirea...trag aer în piept,un aer rece de decembrie.Și retrăiesc clipa iubirii trecute.Clipa iubirii pierdute...Era o noapte târzie de decembrie...O noapte friguroasă și înghețată,o noapte albă,cu un cer gri dar plin de stele. Stelele, singurele martore ale visului meu de iubire.Un vis neașteptat pe atât de intens.Încerc,de câteva zile,să pun pe hârtie orele pe care le-am trăit în aceea noapte,încerc să leg cuvintele și să reușesc să exprim întocmai intensitatea clipelor trăite.Dar nu reusesc...Parcă aceea noapte de iubire ar vrea să rămană așa, doar a mea.Sentimentele puternice n-au nevoie să fie descrise,explicate,întelese...Ele trebuie doar trăite,simțite.Străduințele mele sunt destul de nepotrivite și fără rost… și îmi las sufletul să vorbească,așa cum știe,așa cum poate… deși simt că e zadarnic pentru că,cuvintele nu vor reuși să cuprinda în ele nici măcar a mia parte din visul… unei nopți de iarnă.Visul meu....Un vis în care toate barierele dintre noi au căzut,toate zidurile s-au făcut nevăzute… un vis în care n-au mai existat deloc limite sau restricții raționale… toate făcând loc trăirilor sufletelor noastre,și a trupurilor. A trupurilor înlănțuite într-o îmbrățișare,atât de candidă, la început,din care nici unul dintre noi nu se mai putea desprinde.Un sărut pe obraz,unul pe gât,o atingere fină pe lobul urechii și n-a mai fost cale de întors. Buzele noastre se căutau flămânde.Degetele mâinilor se încrucișau într-o înlănțuire fierbinte.Căldura sufletelor era cea care ne ardea trupurile.Strâns lipite, tremurânde,în așteptarea clipei în care doi oameni devin doar unul. A fost momentul în care dorințele ucise,refulate, mai presus de orice rațiune,și-au găsit,în visul nostru,eliberarea...Împlinirea.Un vis trăit cu ochii larg deschisi,cu mâinile,cu buzele,cu fiecare părticică a corpului.Un vis în care atingerile lui m-au urcat la cer,la miile de stele care ne vegheau,stelele pe care le iubim amândoi atât de mult și-n noaptea noastră străluceau,dându-ne acordul lor și învăluindu-ne în praful de stele care transformă realitatea în fantastic...într-un dans nebun,în aroma de basm ce plutea în jurul nostru,n-au mai existat decât fiori reci pe șira spinării, cuvinte prea mult timp nespuse,sentimente înnăbușite prea mult,priviri sufocate de tandrețe.Cu ajutorul măinilor,să-mi întipăresc în minte și-n suflet fiecare trăsătură de-a lui,fiecare cută a pielii,forma ochilor,a buzelor,a mâinilor… îi sorbeam cu nesaț fiecare vorbă pentru că vroiam să-i învat fiecare inflexiune a vocii,să-mi rămână adânc întipărit în memorie fiecare cuvânt pe care mi-l spunea, fiecare sărut,fiecare atingere,fiecare fior… trăgeam puternic aer în piept pentru că mirosul amețitor al pielii lui să-mi pătrundă până-n suflet,să mi se împregneze în piele,în pori… era ca și cum trăiam ultima clipă a vieții mele și trebuia sa fie aceea clipă,unică.Clipa eternității trăirilor noastre.Dar visul va rămâne doar al meu ,un vis în sufletul meu...tu ai plecat,iubirea s-a destrămat,eu cu un vis frumos am rămas ce în suflet mi-a rămas.Visul unei nopții de iarnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu