Petale de dor
Vântul îmi răscolește părul ce șerpuiește într-un du-te-vino amar de tristețe. Se clatină și tufele de trandafiri, demente, cu parfumul lor dulce ce mă invită la nostalgie. Prin livada mea, printre pomi cu trunchiuri de ceară, livada fructelor chinuitoare, se vede scânteind iarba de un verde pătruns de dureri. Mă aplec cu pumnii plini de uscate petale, îmi aleg o floare pentru mai târziu, dincolo de vreme, pentru locul unde răsare soarele și se naște lumina. Strîng și fire de mătase pentru gânduri, căci am simțit că jumătatea din mine, închisă într-un cub, vrea să iasă la margine de inimă, acolo, unde se varsă stropi târzii ai melancoliilor. Când a venit dorul din nopțile adânci, m-au alintat copacii cu frunzele, vântul și din întuneric visele mi-au adormit pe pleoape. Înlăuntrul meu, păsări cântau muzici liniștitoare și treceau ca niște săgeți de dor și pace. Demult, în noapte, prin tunelul întunericului, am văzut o fereastră singuratică, unde mai pâlpâia flacăra iubirii. Atunci, din strălucirea lunii, am vrut paharul să mi-l beau, ca o fecioară neîntinată, în aceeaşi lumină perpetuă, cu tinereţe în fiecare gest și am rămas cu inima caldă în mână şi cununa de lauri pe frunte, strălucind în zările albastre. Ieri, din generozitatea clipei, am luat căderile luminii esenţiale şi mi-am împletit o cunună. Azi, în soare, umbrele speranțelor mă înconjoară și clipele curg, sufletul privește în afară cum noaptea moare și lumea viselor se strecoară la orizont de gânduri, printre cuvinte nerostite. Ziua asta mă golește de vise și frigul dimineții îmi penetrează cele mai adânci umbre ale sufletului, umbrele speranței. Ferestrele se zbat în vânt, e lumină şi-i tăcere, iar. Forțe eoliene se dezlănțuie și spulberă petale, răvășind cuvintele triste cu priviri în pământ. Se risipesc toate în zare și se pierd în gânduri încețoșate de amiază. Privesc cum soarele sărută pământul și cad în visare, uitându-mă cum zorii trandafirii vin, măsurând clipă şi gând, aripă şi roză tremurând de rouă pentru fiecare rază, ce parcă mă ţine în şiruri de fire ce nu vor să se deşire. Mă aplec după roza albă şi-o lacrimă-mi alunecă pe obraz. Plâng de fiecare dată când întârzie raza iubirii. De dincolo de cer zăresc cum plânge și un nor cu picuri de durere ascunsă, lacrimi ce-mi caută chipul. Păsări albe, mari se topesc în aerul dimineții, într-o trecătoare strălucire, zbor spre infinit.
Cu florile-n gând simt boarea umedă a zorilor. Deschid fereastra larg și las vântul să-mi spulbere visele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu