Adulmec aerul curat ridicând coşul pieptului de câteva ori, apoi întreb oasele de dureri ce s-au perindat... Cobor spre propria-mi cenuşă, cobor încet şi-ncerc să mă mai mint. Mă rog Doamne, de tine! Strigătul se înalță ca păsările mării, cu disperare. Cândva mi-a fost teamă că se împrăştie noaptea, dar azi mă simt doar un trecător neliniștit, frământat de atâta absență. Pe cărarea vieții bălți de sânge se ascund sub iarba grasă, unde gândurile pasc tonuri de triste aduceri aminte. Sunt clipe de foc înalt, tot pârjolind cu limbi amare vechi frunze zdrobite-n trotuare, la capătul ascuns al drumului. Forajele sentimentelor scot la iveală ţiţeiul negru al deşertăciunii, ce-acoperă poteci încărcate de ramuri de dor, şoptind amintiri. Așteaptă-mă acum, sunt încă pe drum, e greu, e praf, e vânt, e frig în inima mea arsă și nu știu dacă să apar sau nu... Privirea ta de piatră chiar să fie, de piatră albă, și tot se strecoară spre ceața ochilor mei calzi. Joc lin soarta spre seară și adulmec cu nări fremătănd stele de dor aprinse. Ritmul frenetic mă îndeamnă să culeg pârguite fructe în clipa încremenită de dorință, fructe ce amintesc de timpuri ce-au trecut. Vino şi luminează-mi singurătatea! Iubirea e suprema răsplată ce crucea o înalţă dreaptă spre palmele sfinţite ce cuprind tot. Încă mai tremur ca o vietate înspăimântată de imensitate...Ajută-mă, ascultă-mă, așteaptă-mă! Îngenuncheată şi plină de întrebări, rugându-mă necontenit, am văzut lumina coborând pe umeri şi candela ce-n boltă se înălţa. Mai multă liniște, mai multă lumină. În cumpăna acestor zile încerc să văd ce fac cu viața mea... Lacrimile grele se șterg ca noaptea-n zori de zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu