Caut adevărul dincolo de oboseală și povară nemeritată. Sunt câteodată ruptă de realitate și târâtă într-o beznă adâncă. Și-atunci îmi spun că totul e vis, coșmar întunecat, abis al unui timp ce nu este al meu, în care mă cufund mai mult. Când dorul meu pornește spre tine mă ridic și mă minunez de-atâta alb de suflet. Și-atunci redevin femeie, caut alint, caut iubire, caut viață. Surâsul îmi albăstrește privirea, albastrul îmi umple sufletul. Mă luminează și luminez în albastru marin.Să fie vis? Privirea ta mă fixează cu vorbe nerostite, brusc și neiertător, și glasul tău ar vrea să prindă sunet. Mă doboară forța din ochii tăi și mă întreb dacă e vis și acesta. Tăcerea ta, adâncită parcă în amintire, mă înegurează ca o prevestire de furtuni în suflet. Și atunci lipesc mâinile în rugăciune, în dreptul inimii, încercând să prind în căușul lor clipele lovite de fulger, începutul cuvintelor nespuse, viforul de la poarta neîncrederii. E vis și acesta? Chipul tău ce-mi revine în minte obsedant ca un ecou, ca un strigăt pe care nu-l pot opri, ca o chemare pe care o rostește în șoaptă inima mea, ca o durere continuă și tremurătoare. Și-atunci mâinile mele eliberează puritatea din colivia absurdului. Să fie vis? Zborul neprefăcut al dorințelor mele, durerea din adânc și tremurul nestăvilit al gândurilor, lacrimile uscate sub geană? Întind mâinile a deznădejde spre cer... Noaptea asta de vis albastru întinde mâinile spre tine. Clipa de taină ce lacrimi picură în suflet mă cuprinde în adâncimi de vis. E vis oare? E doar ecou de suflet? Speranțele au chipuri pierdute sub negura depărtării...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu