Focul sufletului meu...

Străbat în adâncul sufletului meu…caut… focul….E întuneric…e frig în suflet fără căldură.Pornesc prin frigul sufletului meu în căutarea focului să ardă din nou speranţa la viaţă.Acel foc e soarele din trupul meu…E noapte şi frig caut focul soarelui să mă readucă la viaţă.Cărările sufletului sunt ca un labirint mă cânt şi mă plâng după focul soarelui meu.Îmi e dor de aceea lumină şi mă cutremură gândul să nu se stingă flacăra primită o dată mai demult…Încet o apuc uşor prin cărările labirintului….Mă simt desculţă şi dezbrăcată.În visul meu nebunesc voi gasi focul,mă va încălzi  şi mă va hrăni…mă va face caldă…Cu mâinile deşir ceaţa groasă din faţa mea.E o ceaţă lăptoasă şi cenuşie.În această ceaţă tremură multe gânduri şi mă trag în toate părţile.Ceaţa este un desiş de întrebări şi frecuşuri ale minţii mele…Mă clatină,noduri groase,ca nişte funii,temeri din poveştile cenuşii mai demult….Caut cerul dar nu îl văd de ceaţa deasă…şi nu-mi văd stelele mele care până nu demult îmi cântau.Nu zăresc luna….dar mi-e dor de focul soarelui meu.În noaptea asta se face naşterea unei noi zile  şi a unui nou timp….este o margine…O muchie de unde trebuie să sar odată, că nu mai vreau nodurile astea din drum…Asta e marginea şi mă duc să o dau focului când îl voi găsi.Merg… nu văd nici o cărare, nici un drum. Unde e focul soarelui meu?Îmi aduc aminte de lemnul meu…Un lemn mângâietor. Îl gĂsesc în suflet şi îl aprind. Fumul lui dulce şi tare, pătrunzând până în inimă şi mai departe, curge ca un sânge în mine. Mă umple şi iese prin răsuflare. Se varsă şi pe drum, ca o apa albastră. Şi mă ajută să văd. Începe o carare. Se taie  ca o potecă mergând în sus, pe aer. Urc pe potecă şi îmi cânt. Îmi cânt încet mi-e mai uşor aşa. Oboseala mă poate adormi şi frigul mă poate amorţi. Într-un fel sunt ca fetiţa cu chibriturile, doar că am aprins numai un lemn… pe care l-am stins apoi, să-i sorb fumul sacru. Şi sunt în mers, în drum, în căutare. Nu am ramas între cărările labirintului. Mă duc să-mi găsesc focul, să-mi hrănesc şi să-mi cresc flacăra. Ca să nu-mi fie niciodată frig…Poteca duce acum printr-o pădure a sufletului din imensul labirint. Aici pomi înfloriţi şi păsări, acolo trunchiuri răsucite. Sunt şi bucăţi de zid şi pietre sparte, semne ale unor străbateri şi lupte mai vechi… Sunt toate bucaţi din viaţa mea, înşirate pe drum, să le mai vad o dată.Sunt în noaptea vederilor şi alegerilor… nu e singura  şi nici ultima.Sorb încă puţin din fumul lemnului cel drag. Aprind, sting şi respir… Păşesc încet, cu inima în tâmple, în palme şi pe buze. Mi se fac ochii degete, să pipăi dincolo de pietrele sufletului… Mă lasă să văd doar când intru în cerc.În flăcările roşu-albastre-aurii joacă lumina cea dorită, cea plânsă cu atâta dor, căldura sufletului a vieţii mele… Sângele-mi goneşte, strigând de bucurie.Îmi vine să alerg, să îngenunchez…. alerg, ajung la margini, apoi îngenunchez, cu mâinile înfipte între flăcări. Mi-e de jar dragostea, pot să ard şi să mă fac scrum, focul cel viu. Mă asez  în căldura visului şi-n miezul de iubire plină şi densă, arzătoare… împlinirea visului nebunesc, prin care îmi reiau puterea de a răsuci şi arde ceţurile şi nodurile. Dar focul soarelui meu este păzit.Păzitorul focului. Omul din multe vise… O fi el? Ştiu privirea asta…L-am mai văzut,prin vis, între feliile din “visul nopţii”, încreţitura dinspre tâmple, jocul ochilor plini de zâmbet… de săgeata câte unei desluşiri. E lângă foc. Şi văd privirea, care ţine bolta luminoasă deasupra focului şi mă învăluie cu cald şi drag.Mă aplec şi sorb din foc cu palmele,aşezându-mi căldura în pântece, în inima şi între ochi.Mă umplu de căldură şi putere, de vârtejul visului. Mă ridic, uşor ameţită… Privesc. Păzitorul îsi arată chipul dintr-o parte.Un  profil de vultur, ochi de om cu flacăra… Mă apropii încet, primind în fiecare pas bătaia caldă a inimii pământului, şi mă aşez. Simt locul cald sub mine, respir aerul cald, sorb luminile curgând din flăcări…Simt…focul sufletului meu acum îmi e bine.Din dreapta îmi vine o adiere nouă, încă neştiută până acum. Nu ştiam cum e mirosul unui om al flăcării…asemeni fumului din lemnul meu cel drag. Mici luminiţe, scântei de departe. Liniştea bună şi lumina aurie cern tot ce aş putea vedea.Mă întorc în mine, mă cuibăresc mai bine lângă foc şi lângă. Mă gust în starea mea cea noua şi mă răsfăţ, ca sub o plapuma de bine. În timp ce miŞc pe dinĂuntru, simt caldura…..Focul soarelui meu…O să-mi aşez focul viu în sânge. Să simt mirosul lui, să aud lemnul, să ascult poveştile din foc.Să întâmpin Soarele. Bucuria zilei, vărsătorul luminii, izvorul focului ceresc.Mulţumesc umbrei că m-a învăţat cum să mă ridic, să ies din frig şi să îmi caut focul. Să îl găsesc şi să mi-l port apoi încă o zi, încă un răsărit…