Suflet pierdut
În noapte, desfac nodurile încâlcite ale potecilor, ce demult, pășeam desculță, îmbrăcată în cămașa tristeții, zâmbind amar. Cu fruntea brăzdată de întrebări, mă sprijineam doar de zborul alb al pescărușului, plângeam în noapte și mă acopeream cu speranțe deșarte.
Un țipăt incandescent îmi perforează surzenia în care m-am cufundat încetul cu încetul. Acest țipăt emană un miros de incendiu final, îmi voi continua tăcerea...E sufletul
Să nu încercați să schimbați sensul normal al lucrurilor, și dacă pe parcurs o să mă fac nevazută, nici măcar să nu vă opriți. În locul meu, își va continua plutirea alb-trandafiriul zbor de pescăruș,
pasărea albă, mare de care mă țineam agățată o vreme, cu încăpățânare.
Durerea perpetuă, insistența ce m-a obosit, m-a facut să-mi desprind mâinile, plonjând în uitare și în noapte.
Rătăcesc înghițind amarele ceasuri ochii-mi înalț, poate acolo o să fie acel loc pe care-l caut. Colțurile străzilor mă rănesc, dar nu mă opresc din mers...
Mă voi opri decât atunci când pescărușul va țipa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu