Tăcerea din mătasea nopții
Rup din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire. Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit...și mă simt blocată-n labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească. Golul imens al durerii se-acoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi ma avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Cu tot ce e bun și rău.
( file din sufletul meu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu