Am pictat constelații pe pânză, sufletul mi-e curcubeu radiant în vis celest. Indigo adânc de umbre, senin de privire, verzi scânteieri de speranțe, roșu aprins de iubire și alb de credință. Nu m-am plictisit niciodată de pânzele albe și griul nu mi s-a părut banal, căci am făcut din el nuanțe și simetrii de umbre. Din flori și lacrimi am refăcut culorile în adâncul cerului, acolo unde stelele se unesc cu visele, iar din colțurile lui am adunat povești. Cu răzvrătire de suflet am amestecat cuvintele cu infinitul și azi nu mai știu de ce în lacrimi grele e cuprins, de ce mă simt o picătură în oceanul absurdului... Din foc, pământ, aer și apă am plăsmuit iubiri și vieți și-un magazin de vise, cărări spre alte lumi în care învie mereu povești cu voinici și zmei. Uneori umbletul mi-a fost domolit de câte un nor ce mi-a mângâiat sufletul cu fulgi moi de zăpadă, alteori, mi-am umezit dorurile cu roua ochilor și mi-am lăsat gândurile călătoare să se înalțe spre aștri, în dans lin pe acorduri de chitară. Am două hărți, una a realității și alta a visului, și pentru că am învățat că totul se naște din iubire și durere împart vina la doi. Îmi sting setea de viață și libertate și dragostea mi-e martor că sunt și rai și iad, când brațele-mi vâsle caută mistere de nepătruns în spațiul creat de tăcere prin valurile vieții, în viața mea de licurici, fostă stea. Mi-am iertat uitările, am păstrat amintirile într-o pană roșie ce-mi aduce din depărtări vibrație. Mi-am răscolit gândurile cu patimă, am rupt durerea din cuvinte și mi-am șters lacrimile cu frunze din liniștea tăcerii, frunzele copacilor fără rădăcini. Mi-am crescut aripi din versuri și am adunat bucăți de suflet, învăluindu-le în poeme. Trăiesc fiecare clipă a vieții în culorile curcubeului și inima nu o păstrez în piept, o las pe pânza mea de suflet. Nu mai număr stelele, de teamă că voi pierde-n crucea bolții strălucirea lunii și am ales să scriu despre suflet, e modalitatea de-a atinge intangibilul și de a găsi adevărul. Mă vindec de doruri în nopțile cu lună plină, când semne de foc mi-acoperă destinul. Închid ades ochii și ascult bătaia inimii, în liniștea tăcerii mă cuprind taine și-atunci respir iubire, știind că noaptea se termină mereu cu un nou răsărit. Cuvintele se adună în vârful degetelor, săgeți de lumină care mă orbesc, focuri de artificii cosmice și le împart în loc de vin și pâine. Câteodată simt prea mult, poate aș merita o altă viață unde fericirea înflorește la lumină... În tăcerea adâncului respir cuvinte, sorb tăceri, pictez sentimente fără rime. Împrumut tălpilor urme de pași și pornesc la drum, luând pânza începută până la capăt, spre timpul strălucirii.
Cât de bine mă cunoști? Am cheia cunoașterii de sine, nu e nevoie de timp ca să înțelegi, am întors deja clepsidra speranței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu