Cinematograful vieții
Viața este ca un film…Privită de multi, aplaudată, apreciată dar și criticată…Un film ce are și publicitate ce ne întrerupe șirul viselor la care ne gândim în cele mai frumoase momente. O sala în care doar eu sunt singurul privitor al filmului derulat în fața mea mort îmi reprivesc viața. Nu plătesc biletul la intrare în cinema, l-am plătit pe parcursul vieții. Acțiunea îmi este cunoscută, scoasă parcă din realitatea trăită, dar visele parcă nu erau așa, proiecția alb negru a gândului meu privită prin prisma unui videoproiector ce îmi afișează clipele ce le-am ratat, clipe de iubire de dezamăgire. Poate că cele mai mari regrete sunt cele că nu am prețuit tot ce am vazut, revăd filmul ce m-a marcat o viață întreagă și dau vina pe regizor. Dar cine e regizorul…Noi oamenii ce nu prețuim fiecare clipă, omul ce lasă fiecare secundă să se scurgă fără a ști să seducem clipele abandonate, clipele ce ne-au ridicat cândva și le-am uitat imediat cum am ieșit din sala de cinema.
Ies cu privirea în jos și privesc covorul roșu pe care am pașit pentru ultima dată și mă uit la casa de bilete unde este o coadă interminabilă, mă uit în ochii celor ce vor să vizioneze acest film și îmi dau seama că toți vor realiza acelaș lucru ca și mine…Că uneori filmele sunt realitate și scenariile sunt vorbele ce le rostim zi de zi, nu există recuzită, dublă sau actori, existăm noi….
Cinematograf al minții mele
Privesc uimită către stele
Și vreau să fiu
O stea pe cerul fumuriu
Să fiu aplaudată cândva
De publicul ce mă va aprecia
Regret acum la final
Cu gândul meu moral
Ce mă face a mă gândi
Că într-o zi voi clipi
De filmul meu voi uita
Actor în viață rămân mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu