Stelele sunt ca viaţa…
Stelele sclipesc pe cer… par a se clătina, apoi cad. Stelele sunt ca şi viaţa…sclipesc cât trăiesc când nu mai au viaţă se sting la fel ca şi omul. Sunt triste şi fără speranţă, dar au atât de multă măreţie. Las plecarea să se ducă, amintirile să tacă… pentru o secundă, pentru o eternitate, pentru când or să fie pregătite să vină doar cu ce a fost frumos. Cum să te poţi vindeca dacă nu mai poţi să trăieşti timpul? Am învăţat să las să plece pe cei care nu vor să mai rămână, am învăţat că iubirea adevărată se va întoarce singură la mine, am învăţat sa spun „adio” unui suflet oarecare, am învăţat să cred că nu am pierdut totul. Stelele îmi sclipesc în ochii mei provocatori că niciodata, speranţele sunt atat de multe şi dese că aproape mă înec în ele, viaţa e atât de frumoasă că m-am facut frumoasa o data cu ea …Plouă cu picături mărunte şi lacrimi cât pumnul. Cine a spus că nu putem uita? Mai greu, dar putem lăsa în urma noastra orice vorbă care doare, orice speranţă înşelată, orice vis frumos care a îndrăznit să se stingă înainte de vreme, fiecare clipa e un destin care ne-a învins, orice urmă de dor care s-a transformat în gol şi tăcere. E liniște…. O să se lumineze cerul. O să apară culorile curcubeului. Amintirile nu o să mai fie triste, regrete, cu prea multă neputinţă. Să încercăm să purtăm din nou culoarea vieţii, să ne asortăm garderoba în nuanţele iubirii, să ne pictăm inimile cu stropi de fericire. Până când ziua de ieri va rămâne pentru totdeauna o zi care trebuie păstrată în suflet şi preţuită, până când vom descoperi că am început să trăim şi pentru noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu