Stări sufletești

Stări sufletești

De cele mai multe ori am fost eu cea care s-a aplecat asupra filelor presărate cu cerneală. Întreaga mea ființă a căutat să se strecoare acolo, în acele pagini. Oriunde, între pauzele cuvintelor îmi făceam un loc de cuibareală. Oriunde cuvintele mele ieșeau la lumina prin cuvintele altuia, eram eu. Oriunde o virgulă lăsa loc de o scurtă respirație adâncă eram eu. Oriunde punctele nu știau ce să mai zică eram eu. Și-acum stau și mă întreb: cărțile se proiectează asupra noastră sau noi, cu straturile noastre sufletești înfășurate unul într-altul ne desfășurăm deasupra,  prin, pe sub ... rânduri?  Zile fără nici o undă de adiere. O liniște densă. Dimineți înnorate. Câțiva pui de nori se adună fugar. Deodată, izbucnește vântul, și mii de stropi acoperă pământul. O ploaie rece curge în cascade sclipitoare. Apoi liniște, iar în răcoarea serii mii de miresme își fac prezența. Cât de mult se aseamănă fenomenele meteorologice cu starea noastra internă....momente de liniște sunt urmate de răscoliri intense, trăiri liniare, banal cotidian întrerupt de maxime și minime, tristeți și bucurii tinzând spre echilibru. Simțiți respirația aurie a aerului răsfățîndu-vă simțurile? Rămâneți nemișcați, timpul chiar a stat în loc.

Ecoul surd

Ecoul surd

Plutesc ca un fluture spre orbitoarea lumină a iubirii, până aproape de epuizare. Vibrez, încă mai vibrez în apropierea ta și în saltul spre cer, aprind o candelă. Mă strecor în gândurile tale și încerc să sfâșâi noaptea căptușită cu stele mărunte de durere și dor. Pășesc peste arcada pleoapelor tale ca pe un pod ce duce la lumină. Îmi doresc să te găsesc răsturnat în palmele puternice ale soarelui, dar tu mă cauți și nu știi că am rămas aproape. Gândurile fugare m-au despuiat pentru încă un mileniu din coasta ta și mi-am înfiripat aripi fâlfâietoare cu tăria albastrului de mănăstire. Fiecare privire arde și ne întoarce pe poteca de argint unde pașii noștri au fost alături. Fiecare privire e un semn pentru o nouă îmbrățișare. Te privesc neîncetat, cu lăcomie până în suflet, până când sufletul ți se transformă într-un râu limpede de toamnă aurie. Nu-ți întoarce privirea! Fără teamă orizonturile fumurii îți vor aduce pulberi de stele în ochi. Spaima ochilor tăi aruncă deșert de fum peste drumurile întortochiate ale destinului meu.
Sunt un fluture uriaș peste pleoapa ta și pipăi aerul ca să-ți ajung în suflet, în roua scânteietoare a privirilor tale. Bătaia aripilor crește limbi de foc ce se întețesc continuu.
Sub streașina gândurilor cântecele au amuțit. Șoptim cu greu cuvinte de dragoste și zăpada sufletului se așterne calmă, ca un vis care a început de mult, pe petala unei flori ce tremura în mâinile mele. Pasc gândurile triste aduceri aminte, clipe de foc ascuns ce pârjolește cu limbi amare frunze și flori zdrobite-n trotuare. Nu-ți cer nimic...doar lasă-mă să înfloresc bătăile-mi de-aripă până vine iarna. Căci va veni devreme, aripile mi se vor încărca de nea și nu voi mai putea măsura tristețea. Aburul iubirii încă mă ridică și sunt ușoară ca un fulg. Urma mi se usucă în văzduh și nu mai am umbră.

Misterul noptii

Misterul nopții

Culegem picături din soare de pe fiecare frunză a toamnei, chihlimbar și rubin, pentru trecerea pragului dintre lumi. Cu pleoapele închise și degetele tremurând, desenăm conturul zimțat ca de frunză al sufletelor. Te simt în mine dintotdeauna, sunt în tine dintotdeauna. Lumini verzi și albastre ne înconjoară în dans spiralat, ne aprind inimile și ploi de lacrimi ne spală tăcute. Trecem prin anotimpuri în fiece clipă, luptăm cu secundele cerând bătrânului Timp eternitatea din noi. E vremea pentru Lumină, e momentul Iubirii. Astăzi, acum... e loc pentru tot. Surâs și lacrimă împreunate rescriu pagini albe lăsate anume ce-acum le-nțelegem. Și știu că sunt și simt, și știi că ești și luminezi. Ne-am oprit o secundă din goana nebună, din lupta ce ne-a secătuit atât amar de vreme  căci acum suntem incredibil de aproape. Ți-am  atins sufletul, mi-ai atins inima. Ne-am privit în ochi și-am înțeles că binecuvântările erau dintotdeauna peste noi ca niște armuri, ca niște sutane. Am iubit lupta luptând pentru iubire. Nimic din ce a fost scris nu s-a întâmplat altcumva. Au căzut copaci grei peste sufletul meu, s-au prăvălit stânci colțuroase peste inima ta. Și totuși puteri am mai avut să pansăm răni adânci , să vindecăm suflete pribege. Și totuși am râs când inima plângea, am plâns când sufletul striga de bucurie. Cum altfel să fii fost? Sau cum să fie? Vom fi ce-am fost la început și am fost ce vom fi peste veacuri. Împărțim Iubire cu sufletul tot, cu palmele întinse, cu senin în privire, cu lună și soare, pământ și flori, tablouri și muzici.
Păsări albe îmi pictează cerul și soarele arde când ești aproape. Muzici nemaiauzite ne mângâie și sufletele se contopesc. Iubirea ne-a crescut aripi de înger. Batem văzduhul cu ele amestecând culori și cântece. Curcubee și rouă pe trup se opresc aducând trecut lângă viitor. Culegem culori ce-au rămas fără rost și pictăm universul, făcând risipă de ele. Din acuarela sufletelor noastre dăruim lumii Iubire. Și nu mai așteptăm nimic în schimb, știind că tot ce-aveam nevoie... era deja în noi. Tăceri pline de cuvinte am împărțit cu tine și ochii ni s-au aprins în infinit.
Iubirea noastră  are forma cheii și știm de-acum că ea va deschide poarta dintre lumi. Mare și cer sunt totuna, tu și eu totuna.

Lumini și umbre

Lumini și umbre

Gândurile mele sunt niște umbre subtiri. Vă dați seama că și eu sunt o umbră din moment ce nutresc din atâtea. Și peste această formă neagră este trasă o husă din piele alb-crem : se potrivește atât de bine, perfectă aș putea spune! Și privesc…și strig și înfăptuiesc o grămadă de fapte. Personalitatea mea este vegheată-n permanență de o umbră…aceasta se poate oglindi bine în apa oricarui ochi defibrat, puțin mat. Mă observă chiar și-n ochii de sticlă : dar conținutul oglindit e irelevant și efemer, desigur. Apa mării îmi alungă trasparența învelitoarei și mă lasă desculță și fericită. Doar că marea-i adâncă și nu mă avânt în cele mai obscure vârtejuri…Se lasă seara peste gândurile și visele mele, în acorduri calde, suave. Am adormit plângând, simțeam cum lacrimile fierbinți îmi alunecau încet pe obrazul rece fără suspine, doar lacrimi tăcute, poate de fericire, poate de tristețe, poate doar doar de prea mult dor. Am adormit învăluită în lumini și umbre, mângâind cu privirea amintiri frumoase, simțind cum gândurile îmi alunecau tăcute, cuminți din realitate într-o lume de mistere și certitudini, simțind cum mâinile mele obosite căutau să culeagă frânturi de vis prinse în pânze de păianjen, petale uitate în așternuturile albe și pufoase. Am adormit privind frunzele copacului din fereastră și încercând să mă prind în dansul lor amețitor, timidă, cu teama de a nu zbura prea departe, de a nu mă putea opri. Dansuri, dorințe, crâmpeie de gânduri, lumini, umbre…M-am trezit cu privirea îndreptată spre fereastra, privind aceleași frunze …de parcă se scursese doar o secundă de viață. M-am ridicat din pat înfrigurată îndreptându-mă cu pași înceți și teama spre fereastră , câteva frunze așezate pe iarba crudă. Straniu … pare că trandafirii încetaseră să se scuture odată ce eu pășeam în lumea viselor și-și reincepuseră dansul când eu îmi deschideam pleoapele grele de vise. Aș fi crezut că a trecut doar o secundă de viață, dar lacrimile de pe obrazul meu erau uscate iar eu zâmbeam. Zâmbetul mi-l adusese visul pe care nu aveam curajul să mi-l mărturisesc nici macar mie însămi poate din teama de a nu se spulbera odată ce va da de lumina zorilor … Închid ochii și simt mirosul teiului … întind mâinile și prind fragmente de vis … zâmbesc din nou și mă regăsesc …

Tabla de șah

Tabla de șah

Viata noastră nu e decât o tabla de sah, unde noi suntem pionii. Joc șah, eu joc cu negrele și cu albele e adversarul. Dar cine este acest adversar? Este destinul…Joacă mai bine decât mine și risc sa pierd partida, face rocada mică întotdeauna și nu riscă să îi atac regina prea usor. Destinul ne face de multe ori să mutăm înapoi, dar pionii, sunt neajutorați și merg doar înaite, eu mă pot considera pionul de pe tabla de șah și lupt împotriva destinului. Am țintă fixă și dacă nu sunt bine apara și dispar. Cu încordare privesc pătratele albe si negre, emoția și hipnotizarea provocată de cele două culori te fac uneori să muți greșit. Regreți, la fel ca în viață când greșești și nu mai poți să faci nimic, scuzele pe care ți le ceri sunt inutile, sunt fără conținut, la fel ca-n șah “piesă atinsă, piese mutate”. Vezi că ești atacat din toate părțile, iar tu nu poți să faci nimic, decât să ataci la rândul tău.Te doare cumplit să vezi că sfârșitul destinului tău se apropie și este gata să iasă de pe tabla de lemn. Destinul se apropie și simți vuietul în aer, îți ia și ultima piesă, ultimul sprijin…e…Șah…Mat!…totul e pierdut. Dar trebuie să ai tăria să învingi sau măcar să egalezi destinul. Luptă în viață și vei reuși nu te da doborâtă, luptă cu destinul.

Petale de suflet

Petale de suflet

Am pictat constelații pe pânză, sufletul mi-e curcubeu radiant în vis celest. Indigo adânc de umbre, senin de privire, verzi scânteieri de speranțe, roșu aprins de iubire și alb de credință. Nu m-am plictisit niciodată de pânzele albe și griul nu mi s-a părut banal, căci am făcut din el nuanțe și simetrii de umbre. Din flori și lacrimi am refăcut culorile în adâncul cerului, acolo unde stelele se unesc cu visele, iar din colțurile lui am adunat povești. Cu răzvrătire de suflet am amestecat cuvintele cu infinitul și azi nu mai știu de ce în lacrimi grele e cuprins, de ce mă simt o picătură în oceanul absurdului... Din foc, pământ, aer și apă am plăsmuit iubiri și vieți și-un magazin de vise, cărări spre alte lumi în care învie mereu povești cu voinici și zmei. Uneori umbletul mi-a fost domolit de câte un nor ce mi-a mângâiat sufletul cu fulgi moi de zăpadă, alteori, mi-am umezit dorurile cu roua ochilor și mi-am lăsat gândurile călătoare să se înalțe spre aștri, în dans lin pe acorduri de chitară. Am două hărți, una a realității și alta a visului, și pentru că am învățat că totul se naște din iubire și durere împart vina la doi. Îmi sting setea de viață și libertate și dragostea mi-e martor că sunt și rai și iad, când brațele-mi vâsle caută mistere de nepătruns în spațiul creat de tăcere prin valurile vieții, în viața mea de licurici, fostă stea. Mi-am iertat uitările, am păstrat amintirile într-o pană roșie ce-mi aduce din depărtări vibrație. Mi-am răscolit gândurile cu patimă, am rupt durerea din cuvinte și mi-am șters lacrimile cu frunze din liniștea tăcerii, frunzele copacilor fără rădăcini. Mi-am crescut aripi din versuri și am adunat bucăți de suflet, învăluindu-le în poeme. Trăiesc fiecare clipă a vieții în culorile curcubeului și inima nu o păstrez în piept, o las pe pânza mea de suflet. Nu mai număr stelele, de teamă că voi pierde-n crucea bolții strălucirea lunii și am ales să scriu despre suflet, e modalitatea de-a atinge intangibilul și de a găsi adevărul. Mă vindec de doruri în nopțile cu lună plină, când semne de foc mi-acoperă destinul. Închid ades ochii și ascult bătaia inimii, în liniștea tăcerii mă cuprind taine și-atunci respir iubire, știind că noaptea se termină mereu cu un nou răsărit. Cuvintele se adună în vârful degetelor, săgeți de lumină care mă orbesc, focuri de artificii cosmice și le împart în loc de vin și pâine. Câteodată simt prea mult, poate aș merita o altă viață unde fericirea înflorește la lumină... În tăcerea adâncului respir cuvinte, sorb tăceri, pictez sentimente fără rime. Împrumut tălpilor urme de pași și pornesc la drum, luând pânza începută până la capăt, spre timpul strălucirii.
Cât de bine mă cunoști? Am cheia cunoașterii de sine, nu e nevoie de timp ca să înțelegi, am întors deja clepsidra speranței.

O secundă de tăcere

O secundă de tăcere

Mă simțeam singură rămasă în dor de ceas şi de pripas. Timpul fugea, dar mi-a mai dat o secundă din mine. O secundă de tăceri care vorbeau, de drumuri ce le colindasem, de izvoare ce le aşteptam... Secunda m-a învățat că fără vise n-ar culoare, că fericirea este în mine, că nu depind de nimeni, că acasă este numai în sufletul meu. Nu mă mai pierd în mulțime, m-am regăsit și pot să-mi controlez gândurile, să-mi gestionez emoțiile, știind că doar așa fericirea durează. Culori și linii, stele ce străjuiesc drumul îmi fac sufletul senin. Vibrează lacrima bucuriei pe geană, când iubirea împrăștie cuvinte.
Gânduri curate, sentimente profunde,
armonie și soare.

Indiferența este esența inumanului

Indiferența este esența inumanului

Ne-am obişnuit să mergem repede şi să nu mai fim atenţi la nimic din ce ne înconjoară. Ne ferim privirea şi evităm să avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să ştim, nu ne mai pasă. Avem probleme, gânduri şi câteva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Aşa că ne continuăm drumul grăbiţi, facem abstracţie de clădirile urâte şi monotone, de gropi, de cerşetori, de mizerie, de copii care ţipă, de bătrânii care abia se mişcă, de aglomeraţie şi de restul circului care are loc pe stradă.
Trăim într-o lume prea mică şi prea fadă, cu personaje puţine. Ne-am obişnuit cu orice fie bun sau rău, ne conformăm cu orice problemă pe care suntem nevoiţi să o confruntăm şi zâmbim rar. Uităm să facem surprize, să îi încurajăm şi să îi felicităm pe cei care ar merita, am uitat ca orice gest mărunt are în esenţă atât de multă importanţă. Ne flexăm zilnic muşchiul indiferenţei şi aşteptăm nepăsători şi totuşi lipsiţi de răbdare momentul în care ne va fi mai bine. Respirăm şi răspândim ignoranţă, dar aşteptăm de la ceilalţi atenţie şi interes.
…Prea mult egoism…
Da, indiferenţa e o formă eficientă de autoapărare în faţa agresiunilor şi uneori e pe deplin justificată. Însă, practicată prea des amorţeşte simţurile şi ucide sentimentele. Ratăm acele lucruri mărunte şi frumoase despre care spuneam că ne fac să zâmbim şi să simţim că trăim. Şi pentru ce? Pentru o viaţă gri şi simplă… mult prea comodă, fără eşecuri majore şi fără trăiri intense? Oare se merită? În ce fel de oameni vrem să ne transformăm şi de cine vrem să fim înconjuraţi?
Te întreb doar atât: De ce fel de oameni crezi că au nevoie ceilalţi? Indiferenţi sau pasionaţi? Oameni care aşteaptă sau oameni care se implică?
…Gândeşte-te…

Hoinar în amintiri

Hoinar în amintiri

Multă vreme va mai dura…Și până atunci voi hoinări pe aceste străzii pusti în întunericul ce îl constituie nopțile lungi și grele cu bagajul de amintiri în urma mea.

Suflet bolnav

obosit și hoinar

bolnav de iubire

Obosit de încercări

Hoinar în căutări 

Gândurile unui suflet ce își caută alinarea în rânduri aruncate pe o foaie.

Timpul și oglinda

Timpul și oglinda

Am încercat să cântăresc timpul, dar nu am folosit instrumentul corect. Avea un defect și am înțeles că durează până să ți-l asumi. Am renunțat o perioadă la mine, dar nu am renunțat se pare, la dorința de a mă juca uneori cu literele. Vreau să mă ridic încet.. dar sigur. Vreau să privesc persoana din oglindă și să o recunosc cum făceam acum mult, mult timp. Uneori avem nevoie de timp, dar din păcate, fără să realizăm, timpul se transformă într-o pauză lungă. Ne pierdem în propriul labirint și când ne dorim să ieșim realizăm că nu am luat o hartă sau o busola cu noi. De ce? Pentru că nu ne asumăm la început eșecul; pentru că indiferent de greșeli ai nevoie de lecții.
Nu am harta pentru a ieși, dar mă hrănesc din realitate acum. După o perioadă în care am uitat de mine, trebuie să mă înfrunt.
Ai simțit o teamă înainte să te privești în oglindă? Eu simt asta…..
În mod ironic harta mă va conduce la oglindă.

Sentimente colorate

Sentimente colorate, fără fum, poate doar puțin parfum. Zorii dimineții îmi mângâie sufletul aceea frumusețe ce îmbie simțurile. Senzații de gânduri moi îmi macină sufletul, miros de toamnă târzie pătrunde acum în minte. Îmi inundă ușor simțul olfactiv, trecerea ușoară dintre crepuscular și liniște se face treptat.

Lenuș

Calendarul sufletului

Calendarul sufletului

Sunt un suflet călător rătăcind de dor…Sufletul meu e precum un calendar…Rătăcesc în noapte şi răsfoiesc filele calendarului sufletului meu.În frumuseţea nopţii, în liniştea tăcerii aştept să pot păși înspre locul iubirii veșnice…Aştept în tăcere… să se aştearnă uitare peste vise strivite sub doruri prinse printre rădăcini de copaci renăscuţi. Ascult în tăcere cum, se strivesc speranțele peste zilele rupte din calendarul sufletului.Privesc în tăcere prin… ochiul rănit de uitare, cum se leagănă o lacrimă neplânsă. Sper în tăcere, ca… între ieri și azi să cadă nopţi adormite pe cărările de mâine. Închid amintiri în ultim fulg de nea, șterg urmele anotimpurilor netrăite din sufletul adormit printre tăceri.Opreşte-te la poarta sufletului meu, lasă-ți razele curate și pure să-mi fie lumină în fereastră de suflet, picură din stropii înfloririi peste fiecare gând născut din iubire, adu-mi prospețimea și curajul înnoirii peste mugurii iubirii! Pe cărări de dor, la margini de timp, plâng iubiri uitate în buzunarul nopților risipite printre umbrele căzute peste lume. Se frâng speranțe alergând pe cărări de vise ascunse printre urmele iernii trecute şi reci. Se aprind tăcute primăveri printre flori.Sunt un călător prin viaţă…şi mă opresc la poarta inimii tale! Ascultă melodia iubirii ţesută printre flori în nopți cu stele argintii! Când pierzi drumul spre inima mea, ține-te după fluturii ce zboară pe cărări cu flori renăscute.

Casa sufletului

Casa sufletului

Am înțeles ca în timp, zbaterea nebună în care ne trăim viața, ne ucide sau ne amorțește speranțele și visele. Luptăm în permanență să fim mai buni.

Apoi sunt sentimentele pe care nu reușim să le transmitem așa cum am dori, așa cum le simtim. Cuvintele care se rostesc în suflet altfel, mult mai înalt, mult mai curat decât atunci când le dăm drumul în lume. Repetăm și desparțim în silabe, cuvinte care-și pierd astlfel aripile. Totuși, câtă importanță au cuvintele? Cât de importantă e senzația tactilă? Dar olfactivă?

E frig. Mâinile îmi îngheață și acum… Casa sufletului mi-am îmbrăcat-o, într-o vara sublimă…

Și am căzut pe gânduri.

Gânduri de suflet

O noapte rece

Gânduri pierdute…Gânduri rătăcite…Gânduri răzleţe…În noaptea asta gândurile mele vreau să-mi tacă… În noaptea asta vreau să fiu doar eu şi tăcerea….Vreau să mă ascund după cele mai negre cuvinte şi să nu apar decât atunci când albul îmi va şopti că pot ieşi din non-culoarea tăcerii. Foşnetul tăcerii m-a amortit. Îmi aud doar ecoul cuvintelor din minte. Vreau să cânt o simfonie de cuvinte, de cuvinte mute. Cuvintele mele în seara asta se vor tacute…Noaptea mă învăluie într-un întuneric dur, luna nu-mi apare, iar gândurile-mi sunt în ceaţă. Nu mai simt trăirile nici visele. Sunt amortită iar aripile melancoliei mă strâng tare, am să mă afund în mine să văd ce resturi mai găsesc.

Suflet în noapte

Suflet în noapte

Tăcerea nopții este un suflet tremurător, delicat al unei lumi fantastice, visele se împlinesc, în care nu există durere, în care lacrima nu-și cunoaște sensul…Tăcerea nopții se naște la începutul apusului, izvorând peste el ca o apă cristalină, ca o ploaie de stele. Noaptea, amăgitoare încet s-a lăsat cu un întuneric amețitor, luna îmi mângăie chipul alungându-mi singurătatea. Mă luminează cu un zâmbet, iar eu visez în tăcere, aștern gânduri și șoapte în tristețea nopții, încerc să respir dar îmi lipsește oxigenul. Ascult în tăcere dar nu înțeleg această tăcere apăsătoare, ce sufletul îmi apasă. Aș vrea să pot zbura la tine în liniștea nopții, în sufletul tău să mă oglindesc. Aripile mi se frâng de dor…În magia nopții în brațe să mă strângi, mângâie-mi buzele în sărutarea ta, șoptește-mi dorințele.Trăiește prin mine, suspină, zâmbește, sărută, privește, alină, iubește. Alungă-mi dorul…amarul din mine, ecoul tăcerii apăsător sufletul îmi amorțește…sunt doar o flacără-n zare ce dorul mă doare. În leagănul tăcerii…la hotarul trandafiriu al somnului, în spatele pleoapelor grele, unde gândurile se întrepătrund într-un noian de vise. Sufletul este plin de dragoste și pasiune…iar eu cu capul în pernă zâmbesc printre gene…în umbrele nopții îmi apare chipul tău, cu parfumul tău ce mă îmbată…să te desprinzi o secundă dintre umbre, să te apropii să îmi zâmbești mâna să mi-o întinzi să îmi mângâi fruntea răvășită, lacrimile să mi le ștergi cu a ta iubire.Trupul tău să doarmă lângă mine și te-aș scălda în iubirea plină de dor.Te strig în noaptea plină de tăcere, ochii strălucitori aș vrea să-ți privesc, vreau să îți simt inima lângă inima mea cu sufletele pline, eu de-al tău și tu de-al meu. La stele să zburăm și de acolo să colindăm în noaptea asta de magie…Este nopatea noastră…a iubirii eterne…Te aștept să vi…te chem…te strig…în noaptea asta…

Stelele sunt ca viața

Stelele sunt ca viaţa…

Stelele sclipesc pe cer… par a se clătina, apoi cad. Stelele sunt ca şi viaţa…sclipesc cât trăiesc când nu mai au viaţă se sting la fel ca şi omul. Sunt triste şi fără speranţă, dar au atât de multă măreţie. Las plecarea să se ducă, amintirile să tacă… pentru o secundă, pentru o eternitate, pentru când or să fie pregătite să vină doar cu ce a fost frumos. Cum să te poţi vindeca dacă nu mai poţi să trăieşti timpul? Am învăţat să las să plece pe cei care nu vor să mai rămână, am învăţat că iubirea adevărată se va întoarce singură la mine, am învăţat sa spun „adio” unui suflet oarecare, am învăţat să cred că nu am pierdut totul. Stelele îmi sclipesc în ochii mei provocatori că niciodata, speranţele sunt atat de multe şi  dese că aproape mă înec în ele, viaţa e atât de frumoasă că m-am facut frumoasa o data cu ea …Plouă cu picături mărunte şi lacrimi cât pumnul. Cine a spus că nu putem uita? Mai greu, dar putem lăsa în urma noastra orice vorbă care doare, orice speranţă înşelată, orice vis frumos care a îndrăznit să se stingă înainte de vreme, fiecare clipa e un destin care ne-a învins, orice urmă de dor care s-a transformat în gol şi tăcere. E liniște…. O să se lumineze cerul. O să apară culorile curcubeului. Amintirile nu o să mai fie  triste, regrete, cu prea multă neputinţă. Să încercăm să purtăm din nou culoarea vieţii, să ne asortăm garderoba în nuanţele iubirii, să ne pictăm inimile cu stropi de fericire. Până când ziua de ieri va rămâne pentru totdeauna o zi care trebuie păstrată în suflet şi preţuită, până când vom descoperi că am început să trăim şi pentru noi.

Ascund tainele-n vis

Îmi ascund tainele-n vis și răsucesc gândurile fugind între da și nu. Mă acopăr cu puncte de suspensie... Pașii mi se opresc o vreme la răscruce de drum, unde amintirile mă împiedică să trec ușor. Dimineți cu soare îmi alungă înghețul tăcerii. Mă înalț în zbor de visare cu aripi mari și întinse, măsor timpul în clipe dorite. Și-mi colorez literele cu semne de întrebare.

Toamna gândurilor mele

Toamna gândurilor mele

Toamna și-a făcut cuib cu nostalgie în sufletul meu. Alerg printre șoapte pe cărări de gânduri, ca o tresărire prinsă în strongul zorilor și vrăjită într-o clipire de sunete cristaline. Îmi înumăr visurile ce colorează povești de viață. Am strâns stropi de rouă în palmele mele. Am copt cuvinte fragede în picături de iubire. Aș vrea să-ți sorb buzele tale în nebănuite șoapte pe adieri de vânt. Să-ți caut ochii printre stele între genele cometelor mute. Am sărutat urma pașilor făcuți în universul meu...Toamnă a sufletului meu.

Zâmbetul sufletului meu

Zâmbetul sufletului meu

Zâmbesc…Sufletul meu zâmbeşte…cât de mult aş fi vrut să întorc timpul înapoi, să întorc acele clipe … clipe preţioase ascunse în timp… clipe care le ţin în adâncul sufletului… Iar acum nu a mai rămas nimic decât un zâmbet şi amintiri… doar simple amintiri…Privesc  prin geam cum ziua s-a scurs, soarele încet s-a dus…Să visez o realitate imaginară şi să mă cufund în ea.Să plutesc pe fermecătoarele cărări ale vieţii, să mă simt absentă. Plutesc într-un şuvoi himeric de gânduri.Îmi inundă gândurile amintirile…Mă copleşesc încet şi încerc să le prind în palmă….Poate le aştern pe hârtie….Cu gândul în visare peste geam… Muzica serii e ca o apă curgătoare are dulcea putere de a schimba tristeţea în melancolie… Amintirile nu-mi dă pace şi te simt în vânt cum chipul mi-l mângâi şi mă alinţi precum razele de soare.

Închid ochii…Aud un glas … o şoaptă… simţeam cum mâinile tale îmi atingea faţa… Îmi îndrept privirea în zare… Erai tu… îmi zâmbeai… Cu zâmbetul tău cald şi plin de duioşie îmi înseninezi chipul… simţeam degetele tale cum îmi atingeau sprâncenele… ochii… buzele… gâtul… O adiere abia simţită de parfum fin, răspândit în părul meu, m-ai învăluit ca o vrajă…Timpul parcă a încremenit pe loc.Erai aici cu mine…Dar deschid ochii şi îmi dau seama că sunt doar vise frumoase.

Am adunat în suflet mii de cuvinte frumoase… întind mana spre tine… Suntem doi oameni cu suflete calde ce s-au întâlnit sub palmele ocrotitoare ale sorţii… aşa ne-a fost scris în cartea vietii… să se întâlnească inimă cu inimă. Este un dar că putem iubi… că putem simţi. Să-mi  aştern gândurile să se odihnească pe file şi scriu…scriu…Stiloul a obosit de atâtea litere, odihneşte lângă ultima filă scrisă…

Plouă

Plouă 

Dacă ploaia ar putea să spele păcatele țării, atunci oamenii ar avea un motiv de bucurie. Și ploaia insistă, în averse, cu furtuni cum n-au fost pe meleagurile acestea, intensă, rece, însă mizeria tot rămâne. Rămâne mizeria pentru ca nu este treaba ploii sa facă curățenie între oameni, ci e treaba noastră să facem ordine și atunci, probabil, ploaia o sa fie doar una de vară, călduță, repede, răcoritoare și hrănitoare de țară. Ploile vin de când e lumea, apoi au venit și oamenii mai târziu însă nu au învățat mesajul ei nici atunci, nici acum și probabil nici când ea va dispărea, și o dată cu ea oamenii.

Pierdută-n ganduri

Pierduta-n ganduri!

Ma simt pierduta cu fiece clipa in care respir...clipa in care ma afund tot mai adanc in bratele tale de teama fiorilor pe care dulcea adiere imi poate trezi simturile.Inchid ochii si respir adanc...din ce mai adanc la fel ca si cum as vrea sa te respir pe tine odata cu aerul care imi umple plamanii in toate unghiurile...simt cum ticaitul inimii mele incepe sa accelereze semn ca aroma pielii tale mi a ajuns in vene, semn ca tu acum hoinaresti pierdut in mine. Timpul in care eu visez si incerc sa ti respir aroma la fel ca un animal care si adulmeca prada mainile tale ma strang la fel de reci si dure ca niste catene,duin ce in ce mai strans...incat plamanii mei explodeaza aroma ta prin miile de pori.Stransoarea devine din ce in ce mai dulce...din ce in ce mai excitanta mai placuta ...buzele isi fac strada spre ale mele descoperind micile portiuni ale gatului descoperite inca.  Si ramanem asa sarutandu-ne si lasandu-ne purtati de dulcele somn al noptilor de vara , inchidem ochii si ne lasam prinsi de vartejul magiei care ne inconjoara visand la buzele noastre care se vor trezi la fel ca acum ....cand totul adoarme...Contopite intr-un dulce sarut.

Tăcerea din mătasea nopții

Tăcerea din mătasea nopții

Rup din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire. Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit...și mă simt blocată-n labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească. Golul imens al durerii se-acoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi ma avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Cu tot ce e bun și rău.

( file din sufletul meu)

Camera sufletului

Sufletul e ca o camera mica, gri, care miroase a umed si rece, intunecata si moarta. Am simtit ca trebuie sa fac ceva sa o salvez, asa ca eu in fiecare dimineata o descui, o varuiesc in culori pastelate, trag draperiile si deschid geamul, lasand sa intre caldura cu care canta pasarelele si sa vezi cum razele strapung geamul. Apoi aduc cele mai colorate si vii flori incercand sa umplu camera cu vise. Intrii ca deobicei nestigherit si te asezi in mijlocul ei, bucurandu-te de emotia pe care o resimti in fiecare zi. Tu stii cum e ea...pierduta de mult in mrejele mucegaiului si a noptii. Dar poate ai uitat cum e sa te trezesti facand tot posibilul ca aceasta camera a noastra, pe care am distruso amandoi in fiecare zi , cu minciunile si tradarile repetate, trebuie reparata de noi...cei care traim in ea. E ca o cenusareasa; la lasarea serii se schimba din nou in ceea ce noi am creeat, o vrajitoare meschina si hidoasa, care te imbolnaveste prin surasul ei. Dar am obosit sa iubesc pentru amandoi. Am obosit sa lupt in fiecare zi la infrumusetarea acestei iubiri, in care tu, vii si o privesti de parca asa este ea de la sine si nu te deranjeaza cand nu patrunde nici macar o raza de soare in ea.

In ultimele zile a ramas asa... Tu ai intrat ,ai vazuto, dar nu ai ramas. Veneai din cand in cand si ma priveai cum ma imbolnavesc printre mucegaiul care mi se urca pe piele si cum frigul imi intra in suflet, dar ma lasai acolo. Desi simteam cum lipsa luminii imi ia tot ce aveam pentru tine, eram prea obosita sa mai schimb ceva. Pentru prima data am realizat ca fericirea mea nu depinde de tine. Ca tu erai doar un musafir in viata mea, pentru care as fi dat totul sa se simta bine in aceasta camera.

Singurul lucru pe care il admiri sunt eu; dar camera? Cu ea cum ramane?

O lume plină de zâmbete

O lume plină de zâmbete

O lume cu zâmbete calde, atingeri liniștitoare și vorbe bune dăruite și primite.

E greu să-i înveți iubirea pe cei ce nu cunosc decât ura, e dificil să explici că soarele apare chiar de furtuna pare fără de sfârșit... Câți mai înțeleg că bunătatea e o valoare nemăsurată? Câți înțeleg că dacă îți ating viața, devin parte din tine? Câți mai găsesc timp să vadă frumusețea din jurul lor și să iubească? Suntem diferiți, fiecare în felul nostru, dar avem atâtea în comun... Viitorul îl putem construi doar împreună și este plin de posibilități. Căci lipsurile prezentului pot fi promisiunile viitorului. E nevoie de forță interioară, atât. Puterea de a vedea totul ca pe o experiență valoroasă, punct forte pentru ziua de mâine, este cea care determină valoarea fiecăruia dintre noi. O viață trăită cu măsura valorii nu poate fi măcinată de timp... Este o mare întâmplare călătoria noastră pe pământ. Pășim pe urme deja știute, suntem spectatorii și actorii istoriei, scriere tainică ce-și așteaptă descifrarea. Viața urcă și coboară în valuri și de multe ori, deși suntem bărci, tulburăm și agităm apele destinului. Și-atunci de ce ne mai întrebăm unde e malul? E o corespondență în toate pentru că realitatea este aceea unde ești cu gândul. Sufletul își dorește eternitatea verbului a fi. Caută în văzduh, în soare, în piatră și-n stele ce e zidit dincolo de timp. Sufletul alege cerul îngerilor, cerul iubirii cu inocența privirii și puritatea inimii sau infernul, lumea umbrelor cu ură, conspirații, furii și demoni... Suntem litere și simboluri în cartea cea veche a lumii. Ne scriem destinul singuri, neștiutori de cele mai multe ori, pentru că arsura durerii ne face să închidem ochii și să nu mai  vedem întinderea mare de-albastru deasupra. Dincolo de nori e lumina, trăirea intensă în iubire și artă, stelele ce pulsează vraja și misterul. Sunt vremuri în care oamenii au uitat de suflet, au uitat că totul se derulează ca un vis, au uitat că au aripi și se pot ridica în zbor, vibrând de căutare și dorință. Mai e și altă cale în afara celei de-a te agăța cu ghearele de pământ, privind în jos și nu spre fruntea muntelui. Semnificația evoluției nu stă în pământ, nu înseamnă controlul clipei și al viitorului. Evoluție înseamnă să simți soarele, lumina conștiinței, în jurul tău. E suficient un pas înapoi pentru desprindere...

Bunătatea este prima cheie a porților sufletului, deschide inimile celorlalți.

Cinematograful vieții

Cinematograful vieții

Viața este ca un film…Privită de multi, aplaudată, apreciată dar și criticată…Un film ce are și publicitate ce ne întrerupe șirul viselor la care ne gândim în cele mai frumoase momente. O sala în care doar eu sunt singurul privitor al filmului derulat în fața mea mort îmi reprivesc viața. Nu plătesc biletul la intrare în cinema, l-am plătit pe parcursul vieții. Acțiunea îmi este cunoscută, scoasă parcă din realitatea trăită, dar visele parcă nu erau așa, proiecția alb negru a gândului meu privită prin prisma unui videoproiector ce îmi afișează clipele ce le-am ratat, clipe de iubire de dezamăgire. Poate că cele mai mari regrete sunt cele că nu am prețuit tot ce am vazut, revăd filmul ce m-a marcat o viață întreagă și dau vina pe regizor. Dar cine e regizorul…Noi oamenii ce nu prețuim fiecare clipă, omul ce lasă fiecare secundă să se scurgă fără a ști să seducem clipele abandonate, clipele ce ne-au ridicat cândva și le-am uitat imediat cum am ieșit din sala de cinema.

Ies cu privirea în jos și privesc covorul roșu pe care am pașit pentru ultima dată și mă uit la casa de bilete unde este o coadă interminabilă, mă uit în ochii celor ce vor să vizioneze acest film și îmi dau seama că toți vor realiza acelaș lucru ca și mine…Că uneori filmele sunt realitate și scenariile sunt vorbele ce le rostim zi de zi, nu există recuzită, dublă sau actori, existăm noi….

Cinematograf al minții mele

Privesc uimită către stele

Și vreau să fiu

O stea pe cerul fumuriu

Să fiu aplaudată cândva

De publicul ce mă va aprecia

Regret acum la final

Cu gândul meu moral

Ce mă face a mă gândi

Că într-o zi voi clipi

De filmul meu voi uita

Actor în viață rămân mereu.

Șoapte adormite

Șoapte adormite

Cuvintele mele, șoapte adormite cândva sub lespedea exteriorului,

se trezesc mirate ca și picăturile de ploaie, spontane și trecătoare, dar care pătrund până la rădăcină.

Imaginația mea descătușată încearcă să te mângâie, să te cunoască...

Parcă s-ar fi deschis o poartă și prin ea, eliberate, viorile trupului prind să murmure melodia uitată a unui cuvânt demodat : Iubire. Eternă întoarcere în timp, etern zbucium și dorință, frântură de zâmbet la răscruce de viață, împlinire a unei neîmpliniri.

Mă întorc din nou, cu același surâs în privire, cu aceeași speranță și-ți amintesc că nu există lege în numele căreia să distrugem iubirea, nu există rațiune pentru a ucide un început de cântec,

nu există șansă de salvare pentru cei ce-și ucid sufletul.

Când lumina amurgului ne întunecă privirile,

ochii mei păstrează incandescența privirii tale

și atunci uit că mai vine și noaptea.

Știu, cuvintele sunt ca picăturile de rouă

care dispar la ivirea soarelui.

Dar lumină se numește ceea ce a zămislit gândul,

deși noaptea este singurul meu refugiu...

Liniștea ei nu va încăpea niciodată în ceea ce scriu,

căci știu acum că nu mi-ar ajunge

toate ceasurile vieții ca să te iubesc.

Continui să te țin în inimă, în suflet,

și să-ți șoptesc tot ce nu pot spune,

tot ce am simțit din ceea ce ești tu.

Ciudat? Simplu?

Nu,...sunt cuvintele inimii mele!

Pulsul iubirii

Pulsul iubirii

Zbor adesea în jurul tău învăluindu-te, chemându-te, ispitindu-te. O biată încercare de a ieși din anonimatul voit, o reacție firească a ochiului la strălucirea de o clipă a unui ciob de sticlă ce crede cu tărie că e diamant. Câteodată sunt pasul pe care îl face condamnatul la moarte în golul prăpastiei unde-l așteaptă lei flămânzi. Uneori e numai soare-n mine, e foc înalt, alteori atâta nefericire. Uneori e viață, alteori doar scrum. Uneori sunt imaginație descătușată de miez de noapte, alteori zbucium. Sunt legământul scris pe copacul sufletului sub care te adăpostești mereu și eu te acopăr cu frunze de cuvinte colorate de suflet și inimă. Sunt seri când șoaptele-mi pulsează pe buze iubirea înflăcărată și seri când mâinile-mi sunt tremurătoare de mister. Sunt nopți când devin mesager al iubirii și zborului spre lumină și nopți când gândurile-mi sunt povară ce apasă dureros amintiri de demult. Sunt zile când sufletul îmi cântă fericirea pe strune de chitară veche și inima pulsează rubin sclipitor. Din când în când mă transform în frântură de basm spus la căldura sobei și atunci sunt umbra ce nu o vezi, dar te urmează mereu, în vis și aievea. Câteodată simți pulsul inimii mele în mâna caldă și palma întinsă îți netezește ideile și te mângâie ștergând lacrimile ce-ți udă obrazul palid de-atâta suferință. Mă doare când știu cât aș vrea să-ți umplu ochii de soare cald și încă nu am puterea s-o fac. N-am aripile-ntinse de iubire. Când trupul meu ia conturul trupului tău întregul se eliberează și bucurii și cântece nemaiauzite se strâng deasupra noastră. Îmi încălzești sufletul și mi-e liniște. Îmi încălzești obrazul cu adieri de respirație la ceas târziu de noapte. Fărâme de soare și colțuri de stele mi-aduci în ochii umezi de dragoste. Iubirea mai plânge încă tăcută, plânge de bine, plânge de cald și foc de inimă. Un cuvânt de iubire prețuiește atât de mult și cu toate astea costă atât de puțin...

Undeva, pe retină, stăruie chipul tău drag și-mi amintesc atunci că trebuie să lupt și să înving când degetul arătător al voinței mă îmboldește ridicat spre suflet. Durerea aduce singurătate și pustietate după ce plânsul spală ochii și vântul pribeag bate la fereastră. Ne continuăm rotirea efemeră în jurul soarelui stăpân și lege, provocând toate forțele naturii să ne fie alături în lupta pentru noi, pentru zborul spre oaza de lumină a jocului cu viața. Mintea nu are nevoie de strigăt, doar inima strigă, plânge și cântă stins la harfa sufletului ce imploră stropul de infinit la margine de zare. Lacrimile clocotesc a cascadă de dorințe și vise. Șoaptele aduc stropi de soare și lună întreagă în adânc. Roua ochilor spală cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze sămânța nouă de viață împreună. Fructul interzis al iubirii aduce dor imens și pătimaș, aduce dorința ce crește muzici care aprind stele. Gândurile zămislesc în dans ritual de cuvinte lumina și culorile devin ireale în amestecul perfect. Nu trebuie să moară gesturile curate și soarele privirii, nu sunt sortite să dispară nefolosite și uitate! Sunt veacuri de când strângem tandrețea în pocalul iubirii, vinovați de nu știu care vină. Ce mult îmi lipsești și ce dureros te doresc în nopțile de suflet liniștite când somnul nu vine. Cum să-nțelegi și să-nțeleg că toate sunt pentru noi? Cuvinte, lacrimi, iubire. Sunt toate ferecate în inimă cu lacrimi de sânge. Să nu întrebi de ce. N-aș vrea să întrebi nimic în acest fel. Voi continua, vei continua să șoptim atâtea lucruri ce nu le putem spune uneori. Ne vom ține alături cu sufletul vibrând de bucurie că suntem și tot ce ne aparține împărțim la doi. Păstrăm iubirea, păstrăm lacrimile, păstrăm toate acestea în adânc. Păstrăm gândurile toate și tot ce simțim din ceea ce însemnăm.

Cântecul iubirii

Cântecul iubirii

Pe pleoapele mele cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire și fină cu tremur închis în cuvânt. Trupul și sufletu-mi sunt început de zi cu fărâmă de soare incandescent ce așteaptă să conjugăm împreună verbul  a vrea. Eu vreau, tu vrei....și să ne oprim aici. Să oprim timpul în loc. Dar nu acum, pentru tine, pentru mine, nu acum! Aș vrea...să ne întoarcem la cea dintâi clipă. Clipa celui dintâi cuvânt, a celui dintâi gest. Clipa care mi-a desenat în suflet chipul tău drag în cele mai frumoase culori ale iubirii. Mi-am încredințat sorților drumul și războiul meu a început cu gând de învingător, știind că în spatele oricărei victorii există un destin. La început ți-am dăruit surâsul ca să-ți vegheze pașii, apoi lumina spiritului și căldura sufletului. Am pictat cuvinte atâta timp când tu ai semănat în mine tăcerea. Am adus ofrande zeilor pentru cea mai vinovată dintre cele mai nevinovate patimi lumești și pentru cel mai inocent păcat în vibrație pură, pentru Iubire. Privești în adâncul tău acum și îmi zărești întreaga ființă de veghe lângă inima ta. Am găsit firul Ariadnei în labirintul tău și-acum urmele pașilor mei se imprimă ușor lângă urmele pașilor tăi. Ne îndreptăm cu gesturi curate către lumină păstrând în suflete tot ce am simțit din ce am fost și suntem. Ne-am găsit între toate jumătățile lumii. Ne-am ales dintre toți îndrăgostiții lumii. Simțim în noi forța de a reface viața, de a relua firul de acolo de unde un fior de vânt l-a întrerupt, chiar dacă deasupra noastră muntele de inerție ne strivește. În spate lăsăm tristețea și pașii singurătății se aud îndepărtându-se.

Lenuș L

Ploile trec spălând plânsul

Ploile trec spălând plânsul

Din munți coboară iarna-ncet pe o potecă udată de lacrimile ploii ce subțire și rece susură din nouri. Un aer proaspăt urcă și fum din lemn de brad tămâie duce-n nări. Clipe de surghiun...în care fumul și ceața, frigul, despart suspinele ce se ridică peste zări, aproape pierdute în țipetele păsărilor. Muzici și coruri leagănă clipele de meditație. Trec toate ușor și blând ca fumul toamnei străpunsă de iarna fără zăpadă. Mâinile se prefac în aripi de dor ce cresc păduri curate pentru noua primăvară. Lacrimile înfundate în oftări devin valuri de mare înstrăinată și gândurile corăbii ale singurătății. E liniște în suflet. Puțină uitare și restul zbor incandescent în zenit. Dorința e din ce în ce mai mare, sufletul tot mai ușor. Lumina se plimbă pe aripi de înger. Bătaia lor alungă toate umbrele reci de pe retină. Dansează aripi răsucind sorți și transformând suflete golite ca pădurea în care plouă frunze, culori ce încălzesc rădăcini. Și dansul acesta sparge spaima ochilor, deșertul de fum aruncat pe drumuri întortochiate de destin, deschizând poarta luminii. Miresmele iubirii cresc brazi înalți, falnici, curați, din umeri ce-așteaptă stele să se prindă-n vârf și să aducă iz de sărbătoare sfântă. Se-apropie ceasul ce ne va trece pragul fosforescent dintre ani. Sub streașina gândurilor de demult s-au adunat flori albe ce pălpâie lumini în catedrala de rubin a inimii. Flori mari și albe înfiorate de toamna muribundă ce fumegă amărui frunze peste zâmbete. Curând vor picura stele pe pleoape, primii fulgi se vor așeza în părul răsfirat a câmpii de dor. Cuvinte de dragoste șoptite vor naște fiori mărunți cand zăpada se va așterne calmă peste suflete. Ne vom încălzi la focuri de demult ce perechile de aripi le vor înteți. Liniștea dornică de flăcări ne va învălui în balans de vise. Respirația adâncă, liniștită, ca de somn biruit de dragoste ne va măsura visele albe ce se vor roti în jurul tăcerii care se va sfârși. Când vin îngerii simțim aripile moi învăluindu-ne și nu ne mai căutăm căci ne suntem aproape. Peisajul de toamnă va crește din colțul ochilor culori puternice ce ne vor inunda imaginea,  un peisaj măreț ce îi va umple până la prea plin. Vibrează azi nisipul clepsidrei și blochează clipa. E clipa acum când speranțele ne îndreaptă spre discul soarelui și al lunii clare încă în zori de zi de viață nouă. Ploile au trecut spălând plânsul ce nu-și mai găsește rostul și crucile albe de brad așteaptă cuminți într-un colț. E vremea când clipa ce tremură, crește și scade, să îndepărteze cu fiecare clipire a ochilor inundația de tristețe. E timpul să șoptim cuvinte ce seamănă cu dragostea.

Creativitatea libertății

Creativitatea libertății

Creativitatea întregește sentimentul de libertate. Nu îmi mai este teamă de mult, nu mă mai simt închisă-n trup neputincios. Nu mai aparțin nimănui, nici chiar mie însămi. Și totuși...uneori, am simțit și mai simt gustul tristeții. Târziu am aflat că libertatea are două capete. Primul strigă libertatea ideii, a rostului, a omului ce se bucură de propria individualitate. E libertatea ce odată atinsă aduce ușurare și fericire mare. E detașarea de tot ce este în jur.  E eliberarea de lucruri. Dar incompletă, această libertate aduce tristețe. Aduce singurătate și gol în suflet. Libertatea trebuie să aibă un scop, un sens, să fie o realizare, ceva creativ, ca de exemplu... libertatea de a scrie. Deschizi deodată ochii în libertatea mult visată, vezi că ești liberă, descătușată, că nu mai sunt lanțuri, nici închisori, ești doar tu și cerul înstelat, doar tu și ziua caldă...și unde te duci? Unde trebuie să te duci? Brusc te cuprinde tristețea. Ce cale să alegi? Ce să faci acum că ești liberă? Până acum nu ai putut merge, te-au împiedicat lanțurile conștiinței. Te-a măcinat anxietatea, dorința de evadare, de fugă de tot. Simpla libertate nu înseamnă nimic fără creație, fără calea creației. Cercul e complet când îți exerciți talentul de creator. Creația e cea care te dezrobește, cea care rupe lanțurile ce-au însângerat încheieturile mâinilor. Libertatea nu e doar un gând, nu este doar un vis, e un câștig în urma luptei cu rostul vieții. E ceea ce alegi și ceea ce te împlinește ca ființă, spirit și suflet. Toți luptăm pentru libertate în toate formele ei. Toți ne confruntăm cu vechiul și noul, cu ceea ce ne ocupă timpul împotriva voinței noastre și a gândului despre ceea ce suntem. Suntem goi fără creativitate, căci ea are mulțimi de forme și culori, mii de fațete și cântece.  Libertatea completă ne transformă în creatori, în revelatori ai lumii așa cum ar trebui să fie ea în cea mai pură formă. Așa cum este în esență. În fiecare din noi sălășluiește un creator ce poate să facă tot ce își dorește, e creatorul ce coboară în interior spre a dezvălui exteriorul. Libertatea poate fi înțeleasă cu adevărat de-abia așa, în acest fel. Rostul ei este de a crea oportunități, nu de a fi un obiectiv greu de atins. Libertatea adevărată e forța creatoare, e posibilitatea de a face tot ce vrei să faci. Cei ce văd libertatea altfel rămân înlănțuiți. Niciodată cei din închisoare nu văd motivul pentru care se află acolo, singura lor dorință e de ascăpa de lanțuri. Nu se gândesc ce vor face apoi, după ce eliberați, vor fi în picioare sub cerul înalt, dar fără direcție, complet pierduți. Acesta e motivul principal pentru care oamenii rămân prizonieri. În culoare, religie, națiune, toleranță. Preferă închisoarea pentru că aici nu au nicio responsabilitate, aici nu trebuie să fie creatori, aici alții se îngrijesc de ei și alții le arată drumul. E simplu așa, e ușor. Dar nu ești liber cu adevărat dacă nu ești responsabil. Nu alege nimeni în locul tău, nu răspunde nimeni pentru ce ai ales. Doar tu. Alegi să fii sclav în propria viață? Alegi să păcătuiești, știind că dacă te rogi apoi, se vor spăla păcatele? Ce simplu ar fi! Oare când vom înțelege adevărul? Când ne vom accepta rostul? Când vom rupe lanțurile sclaviei sufletelor noastre? Când vom fi capabili să distrugem închisori și să creăm Paradisul? Când vom afla cu adevărat fericirea? Când vom fi cu adevărat liberi? Putem să fim doar plătind pentru alegeri și asumându-ni-le. Lumea noastră adevărată începe din interior. Aici trebuie să risipim întunericul, altfel, mai devreme sau mai târziu, ne vom lovi de gratiile ruginite al propriei închisori. Trebuie să rupem bariera ce ne impune tristețea și ne forțează sufletul să-ngenuncheze. Povara e grea și crește cu fiecare clipă când nu-ți știi rostul. Trebuie să deschizi ochii, să deschizi inima, să deschizi sufletul și tot ceea ce dorești se va împlini. Încearcă să găsești bucuria celei dintâi clipe, clipa în care ai ales să fi. Creație și creator deopotrivă. Găsește bucuria libertății că faci în lumea mică din jur un pic mai bine, un pic mai frumos, un pic de culoare, un pic de sunet, un pic de cuvânt. Vor apărea în cale grădini de suflet înmiresmat de iubire de oameni. Vor crește flori în culori necunoscute, amestec de vrajă și vis, de cântec și legendă. Descoperă creatorul în tine, pe-acel ce călător prin lume plantează gânduri frumoase, curate ca niște flori ce se lasă rupte pentru a aduce bucurie în ochii îndrăgostiților, chiar dacă știu că mor. E clipa pentru care s-au născut și își știau menirea. Mulți vor trece prin grădini de suflet, unii le vor privi doar, alții vor aduna flori, le vor rupe, le vor duce acasă în buchet aromat sau vor face coronițe multicolore pentru creștet de copil, câțiva le vor strivi sub talpă cu nepăsare, dar cu toate astea ele vor înflori mereu, mai frumoase, mai alese, știind că undeva au adus liniște sau fericire, undeva și-au îndeplinit misiunea. Câțiva dintre noi au înțeles, câțiva au ales. Și libertatea a împrăștiat fericire. Fericirea a adus libertate!

Simfonia dragostei

Simfonia dragostei

Fierb în joc resturi de frunze pe pământul durerilor și copacii se apleacă pe o parte. E cer senin și-nalt și nori de puf, câțiva, îl mai pătează. Azi adunăm tot albastrul de sus în trupuri și nările feamătă-n aerul rece de început de iarnă. Îngust, râul de lacrimi se strecoară încă, ducând departe gânduri negre. Ne-așternem pașii alături, înlănțuiți, pe poteca ce urcă șerpuind spre bolta hrănită cu lumină. Avem cu noi durerea strânsă-n file albe și am ales să facem foc înalt din ea, ca să dispară odată-n flăcări de iubire și să aruncăm de pe umeri povara grea. Se-aprinde iute focul întețit de vânt ce încălzește mâini și inimi în dans ce  învăluie și îmbăiază sufletele. Suntem doar noi și focul iubirii noastre de acum. Și-o albastră stea sclipind a mai rămas deasupra, steaua sub care ne-am cunoscut, e steaua noastră ce ne leagă în fir neîntrerupt mereu. Ne amintește iar de clipa în care lumina înrourată-curcubeu se balansa pe aripile tinere, clipa dintâi în care ne-am umplut viața de cântec și dorințe pure. Îți întorci privirea spre mine cu sclipiri de foc în ea, iar eu regăsesc, fără teamă, prin orizonturile încețoșate pulberi mari de stele. Simt parfum de castană coaptă-n jar și văd flăcările mari sub pleoapele care ard mute dureri. Amăruie, linia zâmbetului tău naște fiori mărunți pe buzele mele. Câte puțin întoarcem secundele de partea noastră, câte puțin ne aducem aminte de noi. Nu mai găsim cuvinte și doar ochii mai vorbesc, șoptind povestea veche de-nceput de lume. Mă apropii de tine, cu degete prelungi căutându-te și parcă mi se pare că te văd surâzând. Timpul ca o haină grea își ridică pânza de ceață dintre mine și tine. N-am avut de unde să știm că am mai fost, până nu am întregit sufletele ascunse pe jumătate după nori închipuiți. Nu am știut ce vrem, până când în apropierea sărbătorilor de iarnă n-am aprins iar candele-n priviri. N-am știut că nopțile întunecate de dragoste ascund albastre stele de gând ce ne vor arde pe frunte cu lumină. În focul pus de noi topim nisipul celor ce au fost și creștem o clepsidră ce va aduna doar clipele frumoase, blocându-le-n eternitate. Întortocheatul semn al ochilor tăi mi-a mai dat o fărâmă de potecă pe care să alerg prin raze de soare blând, să-ntind aripa ca să-ți cresc și ție din umeri albe, uriașe aripi și-apoi să pot iar să zâmbesc ca și tine. Am ars în limbi de foc durerea a tot ce-a fost închis în suflet, păsările de gând adunate pe buza inimii, tristețea toamnei. Că ne-a fost sufletul greu vom uita, că am avut inima grea vom uita, c-am suferit, iar vom uita. Tăcerea poate va mai vorbi o vreme și lacrimile vor mai curge de fericire că te-am văzut umbra mea ce nu se mai desparte de mine. În prag de sărbătoare sfântă zâmbim ca pentru prima dată, deși ne cunoaștem parcă de când lumea, de când tu în înaltul salt spre stele ai aprins candela mea. O simfonie a dragostei focul ne cântă, dansează pe trupurile curate, spălate de păcate, ne încălzește inimile și privirile scânteiază spre ziua de mâine. Înaltă, steaua noastră sclipește tot mai tare, căci nu mai există nicio taină între noi. În adânc nu mai pot să cuprind fericirea când tu nu poți să-mi mai spui decât că mă iubești.

Lacrima

Lacrima

Din cer când se ivește voalul tânăr, amețit de vânt, pe mireasa care plânge o cuprind gânduri negre de urât. Trupul tot îi tremură încet, boabe mari de lacrimi ca roua, se preling tăcute pe obraz. Nu mai știe ce va fi mâine, dar ar vrea să mai trăiască azi...ca ieri. Întinde o mână voalul să-l cuprindă iar, dar tânăr și plăpând, ca vraja unui vis, el se destramă atunci când zorii-i dau ocol. Îi este teamă de negrele nopți de iarnă însingurată și sufletul-i e trist, trupul o doare... Ce-a mai rămas din toate azi? Doar lacrima ce se prelinge pe obraz și voalul tânăr amețit de vânt...

Licăr al sufletului

Licăr al sufletului

Prin scânteia sufletului meu trec lungi ghirlande de flori argintii, luminând drumul pe care calc căutându-te. Dau mai întâi de pierdutele oftări și într-un târziu, nimeresc pe steaua la care am visat în atâtea nopți de balans la atâtea gesturi de tandrețe. Mă uit în ochii tăi și văd păsări triste zburând la ora amurgului. Se face seară și sufletul se îndoaie după o ultimă stea-speranță. Ochii sunt plini de valuri înspumate din marea ce vuiește de singurătate. Te caut în toate aceste triste nopți și dacă te voi găsi, mâinile devenite păsări vor zbura spre cer ca să aducă flori ce vor naște la tâmple argint adunat din clipele de surghiun. Ești departe încă, atât de departe, și fumul și ceața și frigul ne despart. Am să aștept suspinul tău ridicat peste zări, aproape pierdut în țipătul păsărilor. Te ating însă semnele mele de dragoste și roua ochilor tăi e o născocire a clipelor de durere. Trec toate ca viața, ca fumul iernii fără zăpadă...Gândurile sunt corăbii ale singurătății și lacrimile înfundate în oftări prelungi se transformă în valuri de mare înstrăinată de atâta furtună ce se împletesc cu unde înspumate de timp. Și totuși ghirlande de flori mirositoare îmi fixează primăvara-n păr. Se ridică de peste tot primăveri noi, învolburate de flori, ca niște valuri de mare ce se sparg la țărmul unde iubirea e o cărare strălucitoare de diamant. Te vreau în brațe val de mare ce se sfărâmă-n stânca ce o port, te vreau în suflet albastru infinit de dragoste și dor, te vreau în spumă să îneci păsările speriate ce strigă rotindu-se. Târăsc după mine vise albe ce se amestecă cu verde-albastrul din zenit, târăsc după mine viața.

Timpul

Timpul

Timpul te poate coborî, timpul îți poate îndoi genunchii, timpul îți poate sfâșâia inima, timpul te poate ascunde. Dincolo de ușă e viața, dincoace de ușă ești singură. Cuvintele încă te pot vindeca, atât timp cât cerul mai are lacrimi de plâns, atât timp cât te rogi cu suflet curat. Adăpostește-te de tragedia destinului ce-ți crește spinii la fereastră. Lasă-ți timp să vindeci rănile, lasă-ți sufletul să zboare chiar dacă aripile se frâng la început de colivia vieții. Oprește clipa ce te-a creat, oprește clipa ce ți-a pus în palmă piatra lunii. Oprește clipa ce ți-a dăruit pana mea albastră. Lasă cântecul să-ți vindece trupul lovit de foc de artilerie. Ai fost zi de zi sub asediu.... castelul tău s-a prăbușit piatră cu piatră. Ai obosit, te-ai speriat, ai deznădăjduit. Ai fost rănită greu și sufletul ți-a fost multilat până a plâns cu sânge. Nu pleca!... Lasă vioara sufletului tău să-și cânte cântecul divin deasupra molozului, mizeriei și a bucăților de carne sfâșâiată. În fiecare zi cântă și cântul îți va deveni sublim. Pentru că e născut din speranță și iubire, pentru că e singura modalitate de a supraviețui. Împarte darul tău cu mâna dreaptă, împrăștie cuvintele în vântul rece ce altfel va îngheța viețile toate. Nu pleca... e mijloc de noapte în suflet și am făcut legământul luminii. Când aripile ni s-au împreunat în poiana veche știam că zborul e în sus și greu de făcut, știai că pene verzi-albastre înmuiate în sânge vor cădea. Când alții nu sunt și suntem numai noi ne cântă sufletele tare a fericire, ne mângâie soarele, ne-alintă luna cu visele toate. Adună neînsemnatele momente de EU, adună iubirea de UNU căci poți să amesteci cu inima toată bucuria clipei de A FI. Când cureți mintea de gânduri știi ce rămâne de-acum și de-atunci, așa cum știi și viitorul ce a fost. Umăr lângă umăr vom readuce pacea. Altfel adâncul fântânii își însemnează iarăși rostul pe tabla de aramă a bătrânului timp. Am zis că vom schimba liniile din palme, am ales să aducem schimbarea. Sunt suflete ce-așteaptă, sunt suflete ce strigă... Cum poți să pleci acum când e nevoie mai mult ca oricând de suflul tău? Cum poți să mă lași fără suflare? Nu vine vindecarea fără pace, nu vine bucuria fără luptă. E ușor să închizi ochii. Dar nu se schimbă nimic. Nimicul se agață cu ghearele ascuțite de noi și doare. Șiroaie de sânge cald ne acoperă, dar sufletele știu că ce e rostuit va fi. Nu poți să taci acum, nu poți să fugi astăzi când știu că-mi ești pavăză și știi că îți sunt scut, când suntem pe câmpul de război strașnic, dar ne-am clădit reduta și am ales să luptăm până la capăt. Adevărul strigă din vârfuri de sabie albastră și capete de lance însângerată, din vârf de pană albastră și vârf de pană colorată a Iubire. Rămâi... e greu... și totuși am împreunat mâinile a rugăciune, căci știu că-mi va fi ascultată chemarea. E mai presus de noi alegerea. E mai presus de noi Cuvântul!

Spirala

Spirala

Adâncimi în cuvânt
cobor spre izvorul adânc
șiroiesc
din profunzimile inimii
amprente, năzuințe
 în deșerturile minții
printre norii iluziei, soarele
încălzește spirala vieții
încrustată pe harta ființei
adevărul, traversează timpul
rupt de lume
îmi asum clipa.

Tăcerea de sticlă

Tăcerea de sticlă

Vin vremuri grele, se răstoarnă apele și munți se prăvălesc în abisuri, distrugătoare forțe se adună bătând cadențat cu armele-n pământul înghețat de frică. În locul focului rămâne doar pustiul și-ncet norii cerului se-adună grei de-atâta plâns și clocot. Încă sunt stele sus și stele dedesubt. Stele-surori  ce strigă tot mai tare, spintecând văzduhuri. Încremenesc sufletele de amar și nedreptate, amorțesc inimile care știu adevărul. Strigă stelele, strigă tot mai tare, tot mai des, își strigă dorul și cer ultima luptă în numele dreptății. Războiul nevăzut strânge oștile în mijlocul câmpului ce se întinde până unde pâmântul se-ngemănează cu cerul. Strălucesc trupurile ca soarele pe cer, mii de suflete sclipesc în alb curat. Apele se preschimbă-n oglinzi ce rătăcesc imagini, le schimbă formele și culorile. Ochii rătăcesc prin ape ce necurate murdăresc gânduri și cutremurul fricii cuprinde pământurile. Umilința cuprinde grotele singurătății și sufletele se însingurează în nopți de coșmaruri ce vor să stingă flăcările ce de-abia mai pâlpâie-n opaițele credinței. Se-nalță rugi în sânge, se-nalță suflete și se închină luminii ce-i ascunsă-n lipsa înțelegerii de tot.  E o lume pașnică în fire ce clocotește în adâncuri. E o vreme ce mai poate fi curată doar acoperită de un strat gros de zăpadă. Strigăte puternice străbat înghețul și vuiete năprasnice clatină liniștea ce acoperă visele. E semn de vânătoare, e semn de început de luptă... Lupii albi împrăștiați în cele patru vânturi urlă și rup tăcerea de sticlă și înalță spre cer aburul vieții lor. Se ridică spre stele păsări de nor cu aripi chinuite de crivăț. Îngheață sângele nevinovat pe pene rupte și aruncate în prăpăstii adânci. Se luptă stihiile naturii...căci e ultima bătălie din lungul război. Se luptă stelele și norii, se luptă munții și văile, se luptă apele și vânturile. Copacii cad și se ridică, lupii ce știu se-ascund și tac o vreme, căci timpul lor urmează. Când cele ce vor fi împlinite se vor arăta pe cer, ei vor ieși din nou, căci nu e timpul să răstoarne ei pământuri, nu-i timpul încă să salveze stelele ce cad c-așa au vrut. Nu poți să schimbi ceasurile fără să le oprești mersul și nu poți să spui adevăruri fără să le trăiești. Întâi să urle vânturile căci al lor e primul pas. Cadranul ceasului dintâi e cel ce face legea. Restul sunt copii ce măsoară aceleași secunde. Vin vremuri grele căci sufletele sângerează, vin vremuri grele căci inimile se-mpietresc. Și tot ce va fi a fost, o știm, nu trebuie să-mpiedicăm nisipul să se scurgă. Va curge sânge, lupule, de nu-nțelegi nici ultimul pătrar. Se aliază Lupii Marii zăpezi ce păzesc comoara iernii ce-a fost odată nepieritoare căci sufletele iubeau în alb pe-atunci. Se aliază lupii, dar nici unul din ei nu face legea, ei sunt doar cei ce ascultă și împrăștie ce aud, sunt doar cei ce adună și înmulțesc. Bătălia e glorioasă în iarna aceasta doar dacă ascultă cu atenție, căci rostul lor e între cuvinte și gândul lor e-n liniște deplină. Îngerii știu și înțeleg singurătatea ce nu e o întoarcere, e doar o lecție neînvățată căci nu e altă cale de-a merge mai departe decât acceptarea de a fi. Creaturi ciudate vor să schimbe secrete ascunse, suflete negre cu măști albe vor să înfigă toiagul neîncrederii în cei ce sunt departe și atât de aproape-n gând. Mizeria îngroapă gânduri și fapte, cenușa acoperă vieți și rost.  E vremea lor să împlinească. Și dacă toate acestea nu vor fi împlinite, nu va putea veni cel din urmă ceas, al iernii veșnice. Sigiliul nu se poate rupe fără durere și sânge, fără efort și sacrificiu. E greu să dai crezare celor ce spun că tăcerea e cea care vorbește cel mai bine și dintotdeauna, liniștea e cea care duce dincolo de gând și între vise împlinirile. Va fi tăcere în depărtare, va fi liniște în apropiere ca să se poată sparge toate. Lupule, tu știi și nu știi că toate așa vor fi să fie cum au mai fost... Un urlet, chiar și-n haită sparge gheața, dar nu o topește. Doar inima-ncălzită de iubire e cea care va face să curgă apa curată. Doar dragostea curată de tot și toate, în haină albă pură, va aduce viață iar. Nu schimbă vocea, nici chiar tonul, o simfonie ce-a fost scrisă în cer. Cum să înțelegi, să crezi acum, că lupii sunt singurii ce vor deschide, schimbând apoi, drumuri? Ar fi atât de simplu și frumos... ar fi ușor... Vor fi călătorii îndrăznețe, vor fi aliați noi cu chipuri felurite, vor fi cărări șerpuite de timp și greutăți. Ceasul cel vechi va arăta adevărurile când timpul se va schimba. Pasărea Phoenix de gheață va fi și la început va folosi doar gândul, căci trupul îi va fi închis între cristale translucide. Degeaba strălucește diamantul, căci viață nu-i în el... În foc trebuie să se transforme, în flăcări înalte până la stele, și-abia apoi, când totul va fi scrum și apă, abia apoi va crește Pasărea din nou. Căci din cenușa ei, ea va renaște! Sunt îngeri ce-astăzi au lăsat aripile celor pe care îi iubesc, sunt îngeri care au ales să salveze suflete și să adune durerea mare a celor ce nu știu. E greu, e moarte-n ochii lor. E jertfa ce-au ales să facă, știind că devotamentul le e misiune de căpătâi. Perechi de aripi împart cu prețul spatelui pe care șiroiește sânge și-n care carnea doare de tăișul cuțitelor ce au lovit până-n adânc spre inimă. E greu să aduci iar viață-n ochii fără suflet, blesteme grele-i greu să-nfrunți când nu mai ai aripile ocrotitoare. Și doare sufletul, și doare inima, căci știi că altfel, în alt timp, de s-ar fi putut, ar fi fost ce iar va fi. Dar timpul s-a scurs la fel, fără înoarcere... mereu. E un cerc, o roată care se-nvârte și se mișcă mereu, deși sunt piedici, deși strigă mulți că nu e drept... Va fi mereu ce-i între cuvinte, va fi mereu ce e între strigăte de deznădejde. Căci liniștea vorbește mai mult în suflet decât oricine. E o teamă că fără acțiune va fi același timp, e o frică mare că fără cuvinte nu se va schimba nimic. Dar nu-i așa lupule, nu e, și ai știut. Știai că zgomotul atrage privirile, știai că fumul dincolo de nori ispitește. Lupii trebuie să cânte cel din urmă cântec, căci el e cel ce va sparge liniștea. Lumea întreagă așteaptă...și totuși nu... Cântul va veni de după stratul gros de zăpadă, de dincolo de lume, doar așa va fi alb. Trebuie să-l audă căci va vesti pericol, va sparge gheața și va împrăștia zăpada ce nu-i așternută cum trebuie pentru protecție. Gheață subțire ademenește suflete ce se bucură văzând oglinda de cristal și uită să privească atent, căci în străfunduri e apă neagră. Și nu e osteneala în zadar? Nu-i zborul frânt de la început? De ce să se împartă haita acum când trebuie să se adune? De ce să urle lupii în pustiu? Lupul alb tace știind că timpul încă nu e timp, știind că ceasul nu e acel ceas. Nu grăbi secundele, căci unul singur e cel ce poate să le iuțească mersul. Și-n drumul tău ai înțeles că timpul poate fi mai lung decât ai crezut vreodată. Cum nu ai înțeles, lupule? Nu e greșită depărtarea, ea are rostul ei... căci vâltoarea vieții ar cuprinde tot și întâmplările s-ar repeta la nesfârșit. Stelele ar fi tot stele, îngerii ar fi tot îngeri, lupii ar fi tot lupi. Nu vezi că toate-ar fi la fel? Cerc în cerc la fel? Și cerul în cerc cum să mai fie când cercul se închide iar? Cercul neînchis face spirale și doar spiralele urcă. Să fie iar osândă toate, să fie iar ce-a fost? Stai, lupule, așteaptă, răbdarea are rostul ei și liniștea ascute auzul... sfere sunt sufletele în altă lume, și stelele sunt globuri pe pământ. Un cerc e-n toate. Și urcă stele, urcă sfere...le-auzi? Lasă cântul să fie la final, lasă ce-i rostuit să fie la urmă așa, căci timpul va fi acel ce va arăta că toate au un mers al lor. Alungă zgomotul din minte, alungă cuvintele ce se repetă și lasă tăcerea măcar o clipă, lasă liniștea să adune ce-i bun. Dorința prea mare e tot o năpastă și nu mai e timp pentru ea...răbdarea se-nvață ca și liniștea. Tăcerea aduce răbdare!

O nouă dimineață

O nouă dimineață

Mi-e bine când simt iar căldura ta, e-un foc ce dogorește tare și reînvie culorile vieții, e lumina ce-a îngenunchiat umbrele. Mi-a fost frig, tot mai frig, până când am deschis ochii și te-am văzut aproape, apoi, am întins degetele și am rupt întunericul, căci putere mi-a dat înflăcărarea ta. M-am eliberat din visele urâte, am zburat spre dimineața sufletului

când mâinile mi s-au încălzit tot mai tare.

Flăcările mi-au uscat roua obrajilor, mi-au readus strălucirea privirii ce era tot mai ștearsă. Mi-e bine și mă apropii tot mai mult, până când cu mâinile îți ating focul inimii, până când mă pierd în tine. Privesc din interiorul tău și știu că vine o nouă dimineață...

Vis

Vis

În plapumă de nea mi-adăpostesc iubirea și îmi acopăr inima cu stele de cleștar ce mă îngroapă suav. Sunt curată, strălucitoare, sub ramurile încărcate de alb transparent ca un abur de stea. Ochi-mi calzi îți îmbrățișează umerii căutând aripile de pasăre care strigă deasupra norilor ce ning iubire. Mă cuprinzi și ți-e teamă să suspini ca să nu spargi calmul serii cu atâtea vise în ea. Soare nu-i și frigul aspru a adus din alb o iarnă strălucind în pomi și gânduri, plângând la fereastră cu fulgi scânteietori de nea. Tot mângâind-o, spun că este trupul tău ce așternut în livada sufletului mă alintă în seara ce se lasă greu. Ochii mei sclipind te-cheamă...Vino să te prind la urmă și-n miros de primăvară să-nflorim în alb curat ca zăpada ce mă acoperă!

Îmbrățișează-mă

Îmbrățișează-mă

Îmbrățișează-mă cu crengi înflorite

mângâie-mă cu șoaptele frunzelor tale

cutreieră-mi visele 

stoluri de doruri lecuite pe umeri

altoiește-mi gândurile cu

amintiri dulci

firave-mi sunt cuvintele

învie-mi sufletul spre seară

cu mireasmă de verde și miere

Cheamă-mă la început de zi

să înmuguresc la umbra ta.

Lenuș 

O aroma de iubire

Din traistuta mea cu ganduri,azi,va ofer o aroma de iubire ce pluteste peste tot.Iubirea,este o muzica a carei frumusete nu se pierde,este plina de dulceata.Iubirea e un sentiment ce nu poate fi uitat niciodata.Licari de iubire se zaresc in priviri,mintea si gandirea se topesc in oceanul dragostei,ea poate fi si dulce si amaruie.Iubirea nu este usor de inteles nu poate fi scrisa in cuvinte,trebuie sa o facem cat mai dulce.Iubirea este un sentiment cu o emotie pura si delicata,ce se simte numai de cei ce iubesc.Curentii iubirii emana si influenteaza fiecare coltisor al lumii.Odata ce ai intalnit vreunul din acesti curenti,orice inima este inclinata spre a se contopi in oceanul dragostei.Iubirea este desteapta atunci cand curentii dragostei ne cuprind inima.Iubirea este cel mai de pret lucru din viata,infrumuseteaza sufletul.Prin iubire,sufletul,capata o stralucire si lumina ei strabate pe chipul indragostitilor.Cand ai sa iubesti cu adevarat din tot sufletul te reconstruiesti,te lupti cu tine.Daruieste-ti dragostea,trupul,mintea si sufletul.Iubeste si vei fi iubit. Iubirea nu apune niciodata.
Iar daca a apus,atunci nu a fost iubire.
Privesti cu ochi inlacrimati cateodata,
Te leaga numai dor si amintire.
Dragostea nu apune niciodata
Fiindca ea e vesnica in tine.
Daca te paraseste cateodata
Fii sigur,caci ea mereu revine.
Ea e un ocean,in care te scufunzi,
Si in adancul ei e nemurire,
Privesti nedeslusit in ochii ei profunzi
Si stii cu singuranta ca asta e iubire.

Totul este un gol

Totul este un gol Este un gol imens în prezentul nostru. Românii au primit o educație incompletă și superficială și din păcate, copiii lor sunt închistați în aceleași greșeli. Dimensiunea educației, cea a învățământului a fost redusă. Expresia "de neconceput" a fost înlocuită cu "totul este posibil". A dispărut șansa de îndreptare a greșelilor, speranța că lucrurile ce n-ar trebui să fie vor dispărea. Oamenii s-au blocat într-o viață pe care o raportează continuu la câștig. Ei își câștigă existența zi de zi, fără a avea altă perspectivă. Totul în jur emană competiții, concursuri, concurență, conflicte. Se compară mereu situații, imagini, obiecte, faimă. Efortul mai apare doar pentru acestea, ca o boală violentă și necruțătoare. Se distrug pas cu pas bucurii, prietenii, iubiri. Toată lumea luptă cu toată lumea pentru a ajunge la un nivel ideal, fără a ști că drumul e o cădere în adâncul cel mai negru al prăpastiei, al lipsei de umanitate. Sunt vremuri în care copii cred că nu ceea ce învață în anii de școală este important, ci ce subiecte și note vor avea la examinarea finală. Viitorul este mai important decât prezentul, dar nu în acest mod. Sacrificiile trebuie făcute în prezent pentru rezultate din viitor. Acum se sacrifică ziua de azi pentru speranța de mâine. România plânge cu lacrimile limbii noastre... S-a uitat că cele mai frumoase sentimente și nuanțe de gând le putem grăi numai în limba maternă. E frumos să comunici cu oameni de pe alte continente. Un păcat este acela că învățăm istoria și geografia din informații de la televiziune sau de pe internet și nu experimentăm subiectele în locul unde sunt ori s-au întâmplat. Ar face o mai bună corelare cu realitatea, ar trezi interesul și ar crea o bază solidă. Cea mai mare problemă este aceea că în școli nu se învață arta de a trăi. Oamenii nu știu ce înseamnă a trăi cu adevărat. În momentul când realizează este prea târziu. Toate se învață. Până și iubirea. Ar fi frumos dacă fiecare copil ar învăța să-și transforme furia, ura sau gelozia în dragoste. Dacă ar învăța importanța bunului simț laolaltă cu simțul umorului. Dacă s-ar bucura de viață cu toate minunile ei, cu misterele ei, cu simplitatea ei și frumusețea ei. Ce se întâmplă acum cu noi, cu copii noștri este rezultatul unei educații care a format oameni triști și cu prejudecăți. Oameni rigizi, oameni ce trec pe lângă un copac în care cântă o pasăre fără să o audă, nu mai spun să o vadă...Nu mai văd nimic, nu se mai bucură de lucrurile simple din viața lor. Pur și simplu trec pe lângă ele. Păcat...toate acestea sunt în legătură directă cu sufletul. Toate sunt conectate cu inima. Răsăritul și apusul, stelele sunt mai des observate în reclame, în fotografii sau pe calculator. În realitate sunt câțiva cei care se mai bucură de toate acestea cu adevărat. Respectul pentru viață a dispărut. În egoismul lor oamenii au senzația că dețin controlul asupra celorlalte viețuitoare. Ucid animale pentru a le mânca și dacă sunt uciși de animale este o tragedie. E un joc inegal. Nu sunt șanse egale pentru acești jucători. Ar trebui ca în școli să existe o disciplină despre respectul pentru viață. Poate e singura modalitate pentru ca oamenii să fie salvați. Religia nu ar trebui să fie singura care îndrumă spre regăsirea interioară și liniștea sufletească. Ar trebui să existe materii care să dezvolte spiritul creativ al fiecăruia, în toate zonele de creativitate. Nu ar trebui să existe doar câteva materii obligatorii...arta și creativitatea sunt cele care ridică spiritual. Arta de a vorbi, arta de a trăi, arta de a supraviețui, arta de a iubi, arta de a crea....rămâne arta de a muri, singura pe care o învățăm separat, fiecare la timpul lui. Toate acestea înseamnă educație completă. Nu dogme, nu tot, ci selectiv, în funcție de necesitățile, înclinațiile și capacitatea fiecăruia. Un bun pictor nu trebuie să fie și un bun dansator. Fiecare are drumul lui. Și dreptul de a-l alege. Probabil am omis arta de a alege calea către suflet...

Cerul

Cerul

Cerul cu apă mi se răstoarnă în suflet.

o cană la fiecare clipă.

se iscă ploi de lacrimi lucitoare

se adună cuminți

în sfânt izvor al dorului

Tu ești clipa... iar eu...

ceasul din care lipsești...

Lenuș L

Privirea

Privirea

Privirea-mi o rotesc prin rouă
chemând din neguri ce a mai rămas
păsări uriașe-mi tulbură amintirea
și marea-mi stă în loc de zare
aștept pe stânci, chemând nemărginirea
și arunc tot focul sufletului în mare
din flăcări se dezleagă vise
se înalță-n ceruri fericirea
rămân în ape doar dureri ucise
și le petrec pe toate cu privirea.

Lenuș

Planeta Pământ – Munții

Acest episod din fascinantul film documentar serial BBC se concentrează pe înălțimile muntoase ale planetei, toate zonele fiind prezentate prin imagini captate din înaltul cerului. Muntele Erta Ale din Etiopia este vulcanul cu cea mai lungă activitate continuă – peste o sută de ani. Pe înălțimile din apropierea acestuia, geladele – singurele primate a căror hrană constă în întregime din iarbă – ocupă văi întregi, în grupuri de câte 800 de membri.Cu ele conviețuiesc caprele walia ibex, specie pe cale de dispariție, și ambele populații stau de veghe împotriva lupilor etiopieni. Vârfurile din Alpi sunt acoperite de zăpezi permanente, cu excepția lui Matterhorn, care e prea abrupt ca să permită zăpezii să se așeze. Puii de urs grizzly ies pentru prima dată din bârlogul lor din Munții Stâncoși, iar pe piscurile din Himalaya își fac apariția vulturii aurii și un animal extrem de rar, leopardul de zăpadă.Înregistrat în decursul a patru ani, Planeta Pământ este un excepțional film documentar serial de istorie naturală, ce reunește imagini spectaculoase de pe tot globul, surprinzând totodată animale văzute extrem de rar, creaturi aproape mitice care trăiesc în aceste habitate. Serialul este o poză supremă a diversității planetei noastre, produsă de BBC și Discovery Channel, în colaborare cu CBC.(filme documentare)

Planeta Pământ – Jungla

Nu există pe pământ un loc care să exprime mai bine decât jungla umbroasă și aburindă sensul cuvântului “primordial”. Un film documentar despre locul în care peste tot sunt mistere ascunse, țipete parcă din alte lumi, prădători camuflați, insecte înțepătoare, plante sufocante si un sol moale, umed și impracticabil. Jungla este, în mintea multora, chiar lucrul din cauza căruia s-au născut civilizațiile.
Mare parte din această preconcepție vine din lispa de cunoaștere a junglei, denumită și pădure tropicală. Junglele sunt locuri incredibil de complexe, mustind de viață în spațiul dintre pământul reavăn și coroanele enorme ale arborilor. Umanitatea nu a evoluat într-un asemenea mediu, cu toate că băștinașii au demonstrat că oamenii pot să se adapteze și chiar să trăiască bine aici – dacă învață legile junglei.
Înregistrat în decursul a patru ani, Planeta Pământ este un excepțional film documentar serial de istorie naturală, ce reunește imagini spectaculoase de pe tot globul, surprinzând animale văzute extrem de rar, creaturi aproape mitice care trăiesc în aceste habitate.(filme documentare)

Planeta Pământ – Deșerturile

La auzul cuvântului “deșert”, celor mai mulți dintre noi le vin în minte imagini cu mormane de nisip și căldură sufocantă. E o idee preconcepută frecventă. Unele deșerturi sunt incredibil de fierbinți, iar altele sunt unele dintre cele mai reci și lipsite de nisip locuri de pe pământ, precum Antarctica, sau Deșertul Gobi din China. Unicul lucru pe care toate deșerturile îl au în comun este lipsa unei surse abundente de apă. Sunt uscate.Acest fapt le face unele dintre ținuturile cele mai părăsite din lume. Și pentru că totul este la extrem în aceste zone, habitatele animalelor și plantelor deșertice sunt cele mai fragile și ușor de perturbat.
Înregistrat în decursul a patru ani, Planeta Pământ este un excepțional film documentar serial de istorie naturală, ce reunește imagini spectaculoase de pe tot globul, surprinzând totodată animale văzute extrem de rar, creaturile aproape mitice care trăiesc în aceste habitate. Serialul este o poză supremă a diversității planetei noastre, produsă de BBC și Discovery Channel, în colaborare cu CBC.(filme documentare)