Povestea lui Raul

A fost o dată ca niciodată un baiat pe nume Raul,o poveste de dragoste tristă…Raul era un băiat cu ochii de diamant dar cu o privire lipsită de viată,cu o privire spre necunoscut.Suferința i se citea pe chip,o suferință provocată de iubire…O lacrimă usor i se scurge pe obraz…o lacrimă a suferinței și a iubirii….Iubea o tănără fată,cu părul bălan,o copilă inocentă,cu o privire de smarald cum rar întâlnită,ce trădează sentimente ciudate….O frumusețe rar întălnită….O frumusețe diabolică …Era necunoscută din noapte….Afară era intuneric.O noapte furtunoasă cu un vânt puternic suierând pierdându-se în neant.Mergând prin vănt cu gândurile lui,în întunericul nopții întâlni pe aleea dintre case pe frumoasa necunoscută ce dragostea în suflet îi purta.O dragoste ascunsă în acel suflet rătacit în noapte…Cu pași ușori se apropie de frumoasa necunoscută.Raul se apropie și tandru de mână o prinde și două suflete se pierd în noapte.Tandru se aplecă să o sărute dar tânăra necunoscută evită acel sărut râzând…Oiubea din suflet încât și-ar da și vița pentru EA.Îi șoptește la ureche vorbe dulci și tandre.În ochi i se aprinde speranța,iar în ochii ei se vede o licărire de fericire.Pe drum,o ploaie îi prinde și uzi alergau în ploaie ținându-se de mână….Un sărut fugar în ploaie…Raul o invită la el acasă, să se adăpostească de ploaia rece…Cu priviri fulgerătoare acceptă aceea invitație…În cameră au intrat și frumoasa necunoscută surprinsă plăcută de camera luminată de lumânări parfumate ce emana o aromă de iubire.Era prima lor dragoste în mijlocul ploii ce se auzea în geam…O atmosferă plină de dragoste și speranță,o iubire eternă….Ușor cu pași de felină se apropie de Raul și brațele de gâtul lui le încolăcea și un sărut cald ia oferit.I se citea fericirea în ochi și la ureche îi șoptea că e plină de iubire pentru el..Dar deodată un curent stinse lumânările și cu un sărut mai mult decât pasional,ce izvorește din cele mai adânci simțiri,ale sufletului,ce izvorește din iubire…Întunericul din cameră îi învăluie ușor și se iubesc fără ca nimic să le poată atinge iubirea.Un murmur ușor de voci se aud în cameră….dar sunt vocile lor care se aud însemnate cu durere,durerea plăcerii,durerea fericirii,durerea iubirii,și totodată și frica de a nu le distruge cineva iubirea.Dar au curajul de a infrunta pe toți ce vor îndrăzni de a le distruge dragostea.Raul un jurământ îi făcu că o va iubi etern,îi prinde mâna și o strânge nu ar vrea să-i dea drumul să nu piardă tot ce este mai frumos…O iubește și simte că este iubit.Iubirea lor este pecetluită prin dragostea dăruită unul altuia….și nimic nu le poate distruge dragostea.În timp ce îmbrățișați erau își murmura șoapte de iubire.Raul și-a vândut sufletul,dar nu diavolului sau lui dumnezeu ci acelei necunoscute pe care o iubește,ceea care este alături de el,și speră că va fi mereu.În cameră domnește o liniște profundă vorbele s-au stins în liniștea serii…Doar o inimă se aude bătând,este inima ei…și cu dragoste zâmbi spre el,era fericită.Odată cu ivirea zorilor,deodată ea se ridică din pat ca o felină și fără a rosti un cuvânt îl rănește și dispare,lăsându-l pe Raul într-un somn adânc…O ultimă privire îi aruncă și dispăru…Dar vântul puternic de afară geamul deschise și durerea din cameră se risipi în zările albastre…Raul a iubit din tot sufletul,cu toată ființa lui…Și-a luat dragotea cu el…Un sfarșit tragic plin de iubire,neștiind că iubea un vârcolac.

Înger rătăcit

Sunt un înger rătăcit,ce mă pierd în zi și noapte…Aș vrea sa mă pierd în inima ta să te regăsesc.În înger aș vrea ca tu să te transformi și spre cer să zburăm….Plutesc ușor spre tine cu nori de pasiune,cu vise colorate să te regăsesc în noapte….Mă amăgești frumos când spui că mă iubești,dar tu sufletul mi-l părăsești.Te-ai jucat cu vorbe dulci atunci când îmi șopteai la ureche mă alintai…Și mă pierd în labirintul îngerilor rătăciți…Clipele mele se scurg zburând zi și noapte…după ale tale șoapte după gănduri…după visele uitate…Dragostea noastră s-a dus și inima mă doare,vorbe goale,vorbe deșarte tot e trist în jurul meu.Te voi privi din ceruri și te voi veghea…când te-am chemat tu nu ai venit,când mi-a fost dor nu te-am găsit,iar când te visam erai steaua mea….Când stelele strălucesc visez la o iubire ce totul a fost o amăgire…Știu că totul e în zadar simt în inimă tristețea ce are gust amar….

Un tango în noapte

Mă las cuprinsă de un vis frumos în care am ajuns la cer,pe ritm de tango și te aștept să vi… să te cuprind în brațe și să dansăm în noapte…să îți aud ale tale șoapte de dor și de iubire,să te cuprind cu brațele sufletului meu în strălucirea stelelor într-o lumină ireală… sufletul îmi freamătă de bucurie știind că te voi întalni în noaptea serilor tărzii.Gânduri și vise efemere ne așteaptă până-n zori,să dansăm și să plutim numai așa cum noi știm…Să avem partea noastră de iubire presărată cu fericire.Iată văd în zare o umbră amețitoare,din orizont vii cu lumină de la lună plină cu șoapte de iubire.Te privesc și inima îmi cântă de bucurie că sub clar de lună plină,pe scena viselor unde în pași de dans,dansăm tangoul nopții albastre….Melodia nopții a început și în dans noi am pornit…Un dans sublim,de noi știut…pe drumul plin cu vise in pași de tango.Ochii tăi sublimi mă privesc,și la ureche îmi șoptești vorbe de iubire….ne lăsăm purtați în valurile nopții,să ne bucurăm de acest tango în noapte….Să ne unim în melodie…

O cafea cu aromă de iarnă

Pentru mine cafeaua este un amestec de energie și relaxare,o cafea în dimineți reci e bine venită,ce împrăștie o aromă parfumată cu iz de iarnă.O cafea cu parfum de aer rece…Cu cerul alb,cu aromă de decembrie cu adieri de vânt rece…E plăcut să bem cafeaua împreună în fiecare dimineață,să savurăm aromele speciale ce diferă de la o zi la alta…Azi îmi beau cafeaua cu aromă de iarnă,atrasă de savoarea fermecată a iernii…Privind prin aburii cafelei,fulgii argintii ce strălucesc în zare,ce te îmbie la visare…O plăcere mare…. o guriță dintr-o cafea tare, îmi deschide ochii…. spre o altă realitate…. o realitate plină de vise împlinite… pline de dorințe….Vă urez poftă bună la cafeaua magică cu aromă de iarnă…

Ploaia

Ploaia obosită de lunga ei cădere, se-ncolăcea reptilă pe brațele de cremene ale copacilor bătrâni. Copacii din smalț negru mărșăluiau funebru în verzi și largi sutane și în jur se ridica un abur întunecat și sumbru. Poteci umbrite înnodau bălți murdare în ițele lăsate de urâțenia ploii. Călcau stăruitor cu greutatea lor, cu zgomot de inele din atâtea vieți pe glob în care au tot foșnit în agonii prelungi frunzarele. Vântul cu veșnica-i mișcare amesteca sus norii pe muzici stinse într-o agitație plină de o vădită ură. Ziua se prelungea cenușiu, gemând ca-n urma unei operații grele. Ferestrele își lăsau obloanele cu teamă și umpleau în zidurile albe ochiuri clare ce altă dată sclipeau curate în clinchet de argint. Recea ceață clocea în somnul ei croncănituri asprite, sinistre peste dealuri. Copacii gârboviți și negri, cu fructe sângerii se aplecau peste garduri, rodind zadarnic. Din lut și ierburi ude apare subit un ornic ce își mărește-ntruna bătăile. Păsările își reiau zborul și izbucnesc inconștient spre cer, spărgând luciul umed ce acoperă infernul rostogolit de ape și ierburi lungi de fier,cu aripi mari. Câmpiile înăbușite în valuri de clorofilă dură alunecă în somn tăcut. Peste obloanele trase ploaia tăcu adormind.

Suflet în noapte

Tăcerea nopții este un suflet tremurător,delicat al unei lumi fantastice,visele se împlinesc,în care nu există durere,în care lacrima nu-și cunoaște sensul…Tăcerea nopții se naște la începutul apusului,izvorând peste el ca o apă cristalină, ca o ploaie de stele.Noaptea,amăgitoare încet s-a lăsat cu un întuneric amețitor,luna îmi mângăie chipul alungându-mi singurătatea.Mă luminează cu un zâmbet,iar eu visez în tăcere,aștern gânduri și șoapte în tristețea nopții,încerc să respir dar îmi lipsește oxigenul.Ascult în tăcere dar nu înțeleg această tăcere apăsătoare,ce sufletul îmi apasă.Aș vrea să pot zbura la tine în liniștea nopții,în sufletul tău să mă oglindesc.Aripile mi se frâng de dor...În magia nopții în brațe să mă strângi,mângâie-mi buzele în sărutarea ta,șoptește-mi dorințele.Trăiește prin mine,suspină,zâmbește,sărută,privește,alină,iubește.Alungă-mi dorul...amarul din mine,ecoul tăcerii apăsător sufletul îmi amorțește...sunt doar o flacără-n zare ce dorul mă doare.În leagănul tăcerii...la hotarul trandafiriu al somnului,în spatele pleoapelor grele,unde gândurile se întrepătrund într-un noian de vise.Sufletul este plin de dragoste și pasiune...iar eu cu capul în pernă zâmbesc printre gene...în umbrele nopții îmi apare chipul tău,cu parfumul tău ce mă îmbată...să te desprinzi o secundă dintre umbre,să te apropii să îmi zâmbești mâna să mi-o întinzi să îmi mângâi fruntea răvășită,lacrimile să mi le ștergi cu a ta iubire.Trupul tău să doarmă lângă mine și te-aș scălda în iubirea plină de dor.Te strig în noaptea plină de tăcere,ochii strălucitori aș vrea să-ți privesc,vreau să îți simt inima lângă inima mea cu sufletele pline,eu de-al tău și tu de-al meu.La stele să zburăm,și de acolo să colindăm în noaptea asta de magie...Este nopatea noastră...a iubirii eterne...Te aștept să vi...te chem...te strig...în noaptea asta...

Nostalgie peste umerii mei

Nostalgie peste umerii mei

Peste nisip stelar vâjâie marea, respirând sarea iubirii noastre, răsucită acolo sus lângă astrul primar. Seara face un inel violet peste umerii mei, ce se răspândește înspre interior și strălucește. Pășesc, și cu o treaptă sunt mai aproape de lună, de norii ce par de cenușă, rămășițe ale unui trecut pierdut în zare. În întuneric inima se aprinde asemeni unei stele, mă conduce pe cale și atunci înțeleg de ce trebuie să împărtășesc altora visele toate, praf de stele răscolit de ape neliniștite.
Adusă de furtună mă preling în mare...
Nădăjduiesc încă la clipa în care inimile se vor aprinde în întuneric, visele nu vor mai fi îndepărtate, iar lumina va împrăștia umbrele. Strălucire de foc, lumină și iubire.
Ca o nălucă, marea e un vis ce ne urmărește, valurile ei ne caută prin nisipul stelar... nisip cernit, nisip spumos, inel frumos  pe mana mării, făina apelor eterne...
Sarea iubirii noastre respiră pe nisip stelar şi cerul pare o mare răscolită, acolo, sus. Sarea nisipului doarme pe trup, pretinsă de timpul străvechi și-n casa din suflet se strânge în muzici dragoste eternă. Ape decantează nisipul cernut al zilelor în clipe de balans. Luna dansează în foc rotitor.

Marea

Mare minunată,ce cu valuri înspumată
Ești o apă cristalină adâncă,lichid şi limpede,
În culoarea cerului reflectată,
Infinit albastru,ce te întinzi. Totuşi ești misterioasă,apă cristalină,
Oare ştii cât eşti de frumoasă?

Ești o uriaşă petală de cicoare,
Cu valuri ce sună ritmic şi plăcut,
A ta briză îmi dă emoţii şi răcoare.
îmi ascunzi vreun secret pierdut?

Adulmec

Adulmec

Adulmec aerul curat ridicând coşul pieptului de câteva ori, apoi întreb oasele de dureri ce s-au perindat... Cobor spre propria-mi cenuşă, cobor încet şi-ncerc să mă mai mint. Mă rog Doamne, de tine! Strigătul se înalță ca păsările mării, cu disperare. Cândva mi-a fost teamă că se împrăştie noaptea, dar azi mă simt doar un trecător neliniștit, frământat de atâta absență. Pe cărarea vieții bălți de sânge se ascund sub iarba grasă, unde gândurile pasc tonuri de triste aduceri aminte. Sunt clipe de foc înalt, tot pârjolind cu limbi amare vechi frunze zdrobite-n trotuare, la capătul ascuns al drumului. Forajele sentimentelor scot la iveală ţiţeiul negru al deşertăciunii, ce-acoperă poteci încărcate de ramuri de dor, şoptind amintiri. Așteaptă-mă acum, sunt încă pe drum, e greu, e praf, e vânt, e frig în inima mea arsă și nu știu dacă să apar sau nu... Privirea ta de piatră chiar să fie, de piatră albă, și tot se strecoară spre ceața ochilor mei calzi. Joc lin soarta spre seară și adulmec cu nări fremătănd stele de dor aprinse. Ritmul frenetic mă îndeamnă să culeg pârguite fructe în clipa încremenită de dorință, fructe ce amintesc de timpuri ce-au trecut. Vino şi luminează-mi singurătatea! Iubirea e suprema răsplată ce crucea o înalţă dreaptă spre palmele sfinţite ce cuprind tot. Încă mai tremur ca o vietate înspăimântată de imensitate...Ajută-mă, ascultă-mă, așteaptă-mă! Îngenuncheată şi plină de întrebări, rugându-mă necontenit, am văzut lumina coborând pe umeri şi candela ce-n boltă se înălţa. Mai multă liniște, mai multă lumină. În cumpăna acestor zile încerc să văd ce fac cu viața mea... Lacrimile grele se șterg ca noaptea-n zori de zi.

Petale de dor

Petale de dor

Vântul îmi răscolește părul ce șerpuiește într-un du-te-vino amar de tristețe. Se clatină și tufele de trandafiri, demente, cu parfumul lor dulce ce mă invită la nostalgie. Prin livada mea, printre pomi cu trunchiuri de ceară, livada fructelor chinuitoare, se vede scânteind iarba de un verde pătruns de dureri. Mă aplec cu pumnii plini de uscate petale, îmi aleg o floare pentru mai târziu, dincolo de vreme, pentru locul unde răsare soarele și se naște lumina. Strîng și fire de mătase pentru gânduri, căci am simțit că jumătatea din mine, închisă într-un cub, vrea să iasă la margine de inimă, acolo, unde se varsă stropi târzii ai melancoliilor. Când a venit dorul din nopțile adânci,  m-au alintat copacii cu frunzele, vântul și din întuneric visele mi-au adormit pe pleoape. Înlăuntrul meu, păsări cântau muzici liniștitoare și treceau ca niște săgeți de dor și pace. Demult, în noapte, prin tunelul întunericului, am văzut o fereastră singuratică, unde mai  pâlpâia flacăra iubirii. Atunci, din strălucirea lunii, am vrut paharul să mi-l beau, ca o fecioară neîntinată, în aceeaşi lumină perpetuă, cu tinereţe în fiecare gest și am rămas cu inima caldă în mână şi cununa de lauri pe frunte, strălucind în zările albastre. Ieri, din generozitatea clipei, am luat căderile luminii esenţiale şi mi-am împletit o cunună. Azi, în soare, umbrele speranțelor mă înconjoară și clipele curg, sufletul privește în afară cum noaptea moare și lumea viselor se strecoară la orizont de gânduri, printre cuvinte nerostite. Ziua asta mă golește de vise și frigul dimineții îmi penetrează cele mai adânci umbre ale sufletului, umbrele speranței. Ferestrele se zbat în vânt, e lumină şi-i tăcere, iar. Forțe eoliene se dezlănțuie și spulberă petale, răvășind cuvintele triste cu priviri în pământ. Se risipesc toate în zare și se pierd în gânduri încețoșate de amiază. Privesc cum soarele sărută pământul și cad în visare, uitându-mă cum zorii trandafirii vin, măsurând clipă şi gând, aripă şi roză tremurând de rouă pentru fiecare rază, ce parcă mă ţine în şiruri de fire ce nu vor să se deşire. Mă aplec după roza albă şi-o lacrimă-mi alunecă pe obraz. Plâng de fiecare dată când întârzie raza iubirii.  De dincolo de cer zăresc cum plânge și un nor cu picuri de durere ascunsă, lacrimi ce-mi caută chipul. Păsări albe, mari se topesc în aerul dimineții, într-o trecătoare strălucire, zbor spre infinit. 

Cu florile-n gând simt boarea umedă a zorilor. Deschid fereastra larg și las vântul să-mi spulbere visele.

Visul unei nopți de iarnă

Mă trezesc din somn,spre terasă mă îndrept și privesc peisajul nopții ce îmi încântă privirea...trag aer în piept,un aer rece de decembrie.Și retrăiesc clipa iubirii trecute.Clipa iubirii pierdute...Era o noapte târzie de decembrie...O noapte friguroasă și înghețată,o noapte albă,cu un cer gri dar plin de stele. Stelele, singurele martore ale visului meu de iubire.Un vis neașteptat pe atât de intens.Încerc,de câteva zile,să pun pe hârtie orele pe care le-am trăit în aceea noapte,încerc să leg cuvintele și să reușesc să exprim întocmai intensitatea clipelor trăite.Dar nu reusesc...Parcă aceea noapte de iubire ar vrea să rămană așa, doar a mea.Sentimentele puternice n-au nevoie să fie descrise,explicate,întelese...Ele trebuie doar trăite,simțite.Străduințele mele sunt destul de nepotrivite și fără rost… și îmi las sufletul să vorbească,așa cum știe,așa cum poate… deși simt că e zadarnic pentru că,cuvintele nu vor reuși să cuprinda în ele nici măcar a mia parte din visul… unei nopți de iarnă.Visul meu....Un vis în care toate barierele dintre noi au căzut,toate zidurile s-au făcut nevăzute… un vis în care n-au mai existat deloc limite sau restricții raționale… toate făcând loc trăirilor sufletelor noastre,și a trupurilor. A trupurilor înlănțuite într-o îmbrățișare,atât de candidă, la început,din care nici unul dintre noi nu se mai putea desprinde.Un sărut pe obraz,unul pe gât,o atingere fină pe lobul urechii și n-a mai fost cale de întors. Buzele noastre se căutau flămânde.Degetele mâinilor se încrucișau într-o înlănțuire fierbinte.Căldura sufletelor era cea care ne ardea trupurile.Strâns lipite, tremurânde,în așteptarea clipei în care doi oameni devin doar unul. A fost momentul în care dorințele ucise,refulate, mai presus de orice rațiune,și-au găsit,în visul nostru,eliberarea...Împlinirea.Un vis trăit cu ochii larg deschisi,cu mâinile,cu buzele,cu fiecare părticică a corpului.Un vis în care atingerile lui m-au urcat la cer,la miile de stele care ne vegheau,stelele pe care le iubim amândoi atât de mult și-n noaptea noastră străluceau,dându-ne acordul lor și învăluindu-ne în praful de stele care transformă realitatea în fantastic...într-un dans nebun,în aroma de basm ce plutea în jurul nostru,n-au mai existat decât fiori reci pe șira spinării, cuvinte prea mult timp nespuse,sentimente înnăbușite prea mult,priviri sufocate de tandrețe.Cu ajutorul măinilor,să-mi întipăresc în minte și-n suflet fiecare trăsătură de-a lui,fiecare cută a pielii,forma ochilor,a buzelor,a mâinilor… îi sorbeam cu nesaț fiecare vorbă pentru că vroiam să-i învat fiecare inflexiune a vocii,să-mi rămână adânc întipărit în memorie fiecare cuvânt pe care mi-l spunea, fiecare sărut,fiecare atingere,fiecare fior… trăgeam puternic aer în piept pentru că mirosul amețitor al pielii lui să-mi pătrundă până-n suflet,să mi se împregneze în piele,în pori… era ca și cum trăiam ultima clipă a vieții mele și trebuia sa fie aceea clipă,unică.Clipa eternității trăirilor noastre.Dar visul va rămâne doar al meu ,un vis în sufletul meu...tu ai plecat,iubirea s-a destrămat,eu cu un vis frumos am rămas ce în suflet mi-a rămas.Visul unei nopții de iarnă.

Andre Rieu

Vă invit să ascultăm împreună pe ANDRE RIEU.Cei cu suflet sensibil,să ne descrețim frunțile,să ne umplem inimile de pace și lumină,zâmbetele să răsară pe buze.Aceste 2 piese sunt preferatele mele și atinge cea mai sensibilă coardă a sufletului meu...Să ne lăsăm purtați pe acorduri de vioară și să vibrăm împreună.

Te uită cum ninge Decembre....

...cum vantul se joaca cu fulgii de nea deasupra noastra, cum lumina felinarelor ii transforma in fantasme, cum oamenii se indreapta sfiosi si grabiti spre case, numai noi inaintam cu pasi repezi spre nicaieri.
Te uita cum zapada asterne zambete pe fetele copiilor. Am fost si noi copii odata, iti amintesti? Dar asta s-a schimbat odata cu trecerea timpului...
Si deodata, in lumina palida a diminetii, devii una cu ninsoara, o fantoma neverosimila a propriilor mele inchipuiri.
Te uita cum ninge Decembre peste visele unui copil pierdut in ninsoare.

Dragoste la malul mării

Era o dată o pereche ce cu pasiune se iubeau.Noaptea e atât de caldă….e lună plină.Dorințele purtate în inimă hrănite cu dragoste.O noapte plină de stele ce la dragoste te îmbie,nisipul fin îți mângâie tălpile,scoicile zâmbesc cu bucurie.Perechea îndrăgostită s-a întâlnit pe malul mării,se iubeau enorm de mult,tinerii se plimbau pe țărmul mării….Se țin ușor de mână.Privesc cu dragoste marea învolburată….este locul unde facuseră prima oara dragoste.Valurile înspumate se loveau ușor de tarm fredonând melodia dragostei.În dans de valuri dragostea îi cheama.Se dezbracă încet,adierea vântului le mângâie goliciunea, lipsită de rușine.O goliciune curată,pură,cu o dragoste adevărată.Se privesc cu dragoste în ochi, cu o dorință neascunsă,se înțeleg din priviri,prin atingeri,fară vorbe.Doar dragostea lor și marea.Intră în mare cu bucuria dragostei ce le vibrează trupurile.Un amestec de trupuri și apă, de săruturi umede ,pline de adorație și atingeri pline de pasiune.Marea îi învelește și îi cuprinde sărutându-le trupurile…Două suflete ce plâng și râd în focul pasiunii.Marea clocotește înspumată protejându-le iubirea cu stropi sărați. Îndrăgostiții fac dragoste cu marea,cu vlalurile,cu cerul,cu natura întreagă ating o fericire totală

Focul din vis

Focul din vis

Este trecut de ora zece iar ea se plictisește fumând o țigară tolănită pe fotoliu. Își mușcă buzele în mod repetat iar rujul deja i s-a șters, rimelul i s-a scurs de la cele câteva lacrimi care au curs cand în timp ce asculta melodia ei preferată iar fondul de ten i-a ramas pe șervețelul parfumat. Nici nu scrumează în scrumieră, nici nu îi mai pasă dacă stă pe întuneric în camera ei. Vrea doar să uite, vroia doar să îl vadă...
Își lasă capul pe spate, închide ochii și începe să fredoneze încet și apăsat melodia ce îi atinge sufletul de fiecare dată când este singură. Versurile sunt tot mai apăsătoare, sunetele tot mai atrăgătoare, întunericul din cameră devine un buchet de lumini.........
Tresare din fotoliu se uită în oglindă și nu îi vine să creadă: machiajul este refăcut iar pe ea sta o rochie crem pe care nu știa că o are.
Întoarce capul iar în loc de patul ei este o încăpere mare, veche, o sală mare poleită cu aur ca cea din filmele vechi la care se uita când era mai mică...și îl vede pe el. Totul este ca o poveste pentru ea, ca un vis ce și l-a dorit.
-Îmi acorzi acest dans? Îi zâmbește fermecător el.
-Normal, este tot ce mi-am dorit! spune ea convingătoare ca un copil.
Melodia ei preferată începe să cânte iar ei nu se opresc din dans. Era lângă ea, nu mai conta cum și în ce circumstanțe și asta îi dădea o stare de liniște. El o priveste în ochi așa cum niciodata nu a făcut-o până acum, ea se simte mai frumoasă și îndrăznește:
-Și acum, ce urmează? Până ieri nici nu te uitai la mine..spuse ea cu un zambet în colțul gurii.
-M-ai vrut și nu ai crezut că o să mă ai, acum sunt aici cum ți-ai dorit. Trebuie doar să crezi în visele tale. Până nu te-am cunoscut mai bine nu știam că ești ceea ce vreau, nici nu credeam. Dar tu mi-ai dat zâmbetul care nimeni nu mi l-a dat.
Ei tot nu ii venea să creadă ce aude de la omul pentru care nici nu exista. Își face curaj și spune:
-Vreau sa fiu cu tine!
-Atunci vino cu mine. Spuse el cu o strălucire în ochi și îi arată cu degetul o ușă ce dădea într-o grădină plină de flori și un drum lung în zare.
Ea se uita la fotoliu în care a stat până să o invite la dans, când la florile minunate din grădină. Nu a stat mult pe gânduri și a ales....
-Am spus că vreau să fiu cu tine, și de ar fi să merg pe acel drum care nu știu încă unde duce, cu tine nu mi-ar fi teamă de nimic.
Nu a terminat ultimele cuvinte și au pornit amândoi spre visul ei iar în urmă au rămas urme de foc......însă nu era focul dintre cei doi, era focul din camera ei. Un lucru era sigur: și-a sacrificat viața pentru visul ei; și-a sacrificat țigara uitată în mâna dreaptă în timp ce a adormit pentru a fi cu el în vis.

Frigul sufletului

Frigul sufletului

Stau în casă topită de nesomn și gânduri. Mă cuprinde un frig dușman ce-n suflet mi s-a ascuns de mult și mă întreb de ce nimic nu mai este ca la început. Singurătatea, azi, mă doare parcă și mai mult, am strâns dureri în timp fără a mă plânge și amintiri am adunat de peste tot. Acopăr în piept un dor, ca pentru ultima oară, și nu-i de loc ușor. Și ploile neîncetat îmi bat la geam, iar camera mi se pare o colivie strâmtă. Lângă gratii şi uşi închise stau gândurile ucise în taina nopții. Pământul tot e îmbibat de ploaie ca şi sufletul. În umezeala lor, trotuarele au preluat imagini din prezent, și-mi oglindesc în ele pasul foşnitor, ca o creangă pe care miresme se leagănă greu. Merg pe poteci de suflet, cuprins de cleşti de fier şi fără de apărare în timp, fără de şanse, amorţit de frig şi frică, primejdioase ca o boală ce pătrunde în artere. Duc iar lacrimile înapoi la izvor, îngreunată de dor, împreună cu suspinul inimii. Rănile-mi sângerează şi fiecare clipă se scurge ca un izvor de suferinţă, iar stropii de rouă ai ochilor umezesc singurătatea. Suferinţe nevindecate ca niște cerneluri tămâioase. Mai prind în aripi setoase nemărginirea zilei și sper să se arate încet, ca o pasăre suavă, conturul tău. Și tu-mi apari târziu, cu lumina în ochi şi acelaşi dor care arde, cu braţele tremurătoare ca de fluture rănit. Teamă ai simțit în suflet și gânduri ai cutreierat ca să le alinți, dar n-ai mai vrut să stai pe loc și ai trezit păsările ce ne chemau cu țipete de încercare. Frumoasa clipă mă urmărea încet până m-am risipit în aerul călduț. Mi-a mai rămas doar ceasul cu nisip logodit cu timpul, timpul ce ne înconjoară și totuși e atât de puțin... Cine mai întreabă de noi? Cine mai ştie de noi? Torn restul de cucută în cupa de amar a destinului... M-ascund de ploi, dar știu că nu pot sta în calea sorții, m-ascund de ură și de neiubire, căci mi-e teamă că visele trec, deși rănile se-nchid până la urmă. Întunericul doare și simt în adâncuri arsura de parcă s-ar prăvăli peste mine focul cerului. În noapte umbrele se-aseamănă, mi-e frică, dar încă mai sper că lacrimile toate vor fi cândva nemuritoare stele. Roua ochilor și ruga-mi mai stau la căpătâi... Din ele ți-am făcut drumul spre mine și te aștept chemându-te din celelalte vieți . Sădesc mereu speranțe în suflet ca pe niște roze ce le voi oferi în dar iubirii. Mi-e dor, te văd cu ochii minții și te îmbrățisez plângând, apoi, te-adorm în gândurile mele și din smoala nopții se ivesc deasupra mari stele ce strălucesc. Rămâne doar să fi și tu cu mine... De vrei să știi cine sunt, privește cu o viață înapoi. Sunt prima cărămidă din zidul singurătății mele. Vei ști că fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.

Te caut

Te caut

Caut adevărul dincolo de oboseală și povară nemeritată. Sunt câteodată ruptă de realitate și târâtă într-o beznă adâncă. Și-atunci îmi spun că totul e vis, coșmar întunecat, abis al unui timp ce nu este al meu, în care mă cufund mai mult. Când dorul meu pornește spre tine mă ridic și mă minunez de-atâta alb de suflet. Și-atunci redevin femeie, caut alint, caut iubire, caut viață.  Surâsul îmi albăstrește privirea, albastrul îmi umple sufletul. Mă luminează și luminez în albastru marin.Să fie vis? Privirea ta mă fixează cu vorbe nerostite, brusc și neiertător, și glasul tău ar vrea să prindă sunet. Mă doboară forța din ochii tăi și mă întreb dacă e vis și acesta. Tăcerea ta, adâncită parcă în amintire, mă înegurează ca o prevestire de furtuni în suflet. Și atunci lipesc mâinile în rugăciune, în dreptul inimii, încercând să prind în căușul lor clipele lovite de fulger, începutul cuvintelor nespuse, viforul de la poarta neîncrederii. E vis și acesta? Chipul tău ce-mi revine în minte obsedant ca un ecou, ca un strigăt pe care nu-l pot opri, ca o chemare pe care o rostește în șoaptă inima mea, ca o durere continuă și tremurătoare. Și-atunci mâinile mele eliberează puritatea din colivia absurdului. Să fie vis? Zborul neprefăcut al dorințelor mele, durerea din adânc și tremurul nestăvilit al gândurilor, lacrimile uscate sub geană? Întind mâinile a deznădejde spre cer... Noaptea asta de vis albastru întinde mâinile spre tine. Clipa de taină ce lacrimi picură în suflet mă cuprinde în adâncimi de vis. E vis oare? E doar ecou de suflet? Speranțele au chipuri pierdute sub negura depărtării...

Memorii

Memorii
Amintiri, nostalgie

Nu ar fi interesant să retrăim amintirile sufletului atunci când le ducem dorul? E adevarat ca și nostalgia își are rolul ei în viață, dar…
Cand simți că nu poți întoarce timpul. Că îl vrei înapoi. Nu ai nici o cale de ieșire în labirintul vieții.
Nimic nu îți va reinviea plăcerea de a te juca în nisip și de a construi castele pe timp de vară, de a te arunca în zăpada pentru a face îngerași și de a da naștere creaturilor din fulgi albi de nea pe timp de iarnă.
Când alergai, cădeai, țipai, plângeai, deși era o simplă zgârietură, cei din jurul tău încercau să te păcălească de gravitatea situației, dramatizând.
În acele momente în care credeai în personajele de basm, îți doreai și tu să te afli în aceea lume fermecată…
Sau atunci când nu erai conștient de ziua de mâine, de orizontul în care trăiești. Ce ați spune, de perioada în care orice bun material credeai că se cumpară cu iluzii și zâmbete?
Nu-mi rămâne altceva mai bun de facut decât să mă joc cu timpul de-a v-ați ascunselea. Până când într-o ghinionista clipă, mă va prinde.

Feerie de toamnă

E totul roz,o.. toamnă roz
Cu frunze roz, și norii roz,
alei în roz fără trecători,
Suntem niște, bieți actori.

O toamnă roz, suflet vesel…
Zâmbim, și mai existăm.
mă plimb pe aleile-n roz,
și iarași nu suntem amândoi.

și vezi tu,roz cu frunze-n vânt
acum tu îmi apari doar în gand.
pe cer zboară doruri goale,
dar tu nu îmi vii în cale….

Descântec de ploaie

“Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…”
de Ana Blandiana

Melancolie

Melancolia cerului imi intuneca privirea,
Vreau să zâmbesc,însă totu-n jur e trist
Și chiar aici,În suflet,pierdută e iubirea,
Caci tot ce-a fost,chiar ieri în veci s-a stins!

Mergi curajos spre dragoste o viată,
Te lupti,înfrunți și chinui mărginirea,
Însă iubirea stă pe un fir de ață
Și nu cunoaște bine nemurirea.

Noapte albastră

Noaptea albastră lin coboară,umbre luminează în noapte.Tristețea mă apasă și stau în gânduri de dor,la țărmul mării pe nisipul fin ce te îmbie la iubire.Amintirea ta nu -mi dă pace,răscoliri în suflet am,iubirea mea ești departe dar te văd în noaptea albastră.Nisipul fin mă îndeamnă la visarea ta,la tandrețea ta,la sărutările tale…Dorul mă apucă când trupul femeii încălzește piatra învelită în mușchiul proaspăt.Numai că piatra nu e piatră ci un tânăr căruia pe țărm i se face dor,fiindcă trupul femeii nu e trup e chiar mușchiul verde,parfumat și cald….În noaptea albastră nisipul este un conducător al timpului,ia forma ta iubire,ce curge dinspre sâni spre coapse spre mijlocul făcător de minuni….Femeia este unitatea de măsură a timpului.Te aștept în noaptea albastră,te aștept pe malul mării,numai aici nisipul își face datoria,scoicile să ne amintim de formele tainice ale tale…Stau în noapte și privesc dus în zborul gândurilor albastre,la amintirea ta,o noapte cu vise,cu săruturi și îmbrățișări de dragoste.Seara asta este a noastră…seara visurilor albastre,îmbracă rochia albastră a nopții și printre stele să dansăm.Să ne lăsăm purtați de valsul nopților albastre…Mă îmbăt cu mirosul iubirii tale,îți recompun geometria chipului și a dragostei.Încet ca într-un vis,ne întâlnim apă cu pământ,trup cu trup,memorie cu memorie…Iubire,tristețea mă apasă în noaptea albastră,chipul tău dispare în adâncurile nopții,flori de crin sunt prinse de gâtul și de mâinile tale ca o poruncă de uitare.

Femeia din ceașca de cafea

Am să încep o poveste *Femeia din ceașca de cafea*.A fost o dată ca niciodată,așa încep toate poveștile...Ma-m trezit de dimineață,direct la ibricul de cafea să-l pun pe foc.În timp ce flacăra ardea valuri de iubire mă lua,din rotocoalele roșii ale focului un chip se arăta...Urmărind chipul din dansul flăcării,zâmbeam și priveam dar deodată cafeaua îmi dădu în foc,realitatea m-a trezit.Îmi pun cafeaua în ceașcă și mă așez pe terasă să îmi savurez în liniștea răsăritului cafeaua.Privind aburii ce se înalța fiori reci mă cuprindea,cănd din ceașcă se arata femeia ce dansa.Dus de valul feeriei pluteam și visam...Simțeam de parcă ar fi fost a mea,de parcă o cunoșteam.Când o femeie dansează în fața ta şi o simţi lângă tine, înfiorând dimineaţa,plutești pe aripile imaginației...Îi zaresc buzele descântându-te,pletele curgându-i peste instinctul tău de supravieţuire şi îmblânzindu-l,cavalcade îndrăzneţe,aerul cu parfum de cafea și o femeie în ea.
"Vrea libertate!", îţi spui, dar pui frâie, pentru că nu-ţi pasă de ce vrea ea, instinctul de supravieţuire treptat revine,o prinzi în lanţuri grele şi eşti hotărât să o menţii în starea de sclavie care s-a numit mereu iubire.Cafeaua cu iluzii are multe farse,îţi luminează şi-ţi întunecă mintea când te aştepţi mai puţin.Când te îmbraci în cuvintele tale, nu trebuie să te aştepţi ca acestea să-ţi dea şi un chip, altul decât acela al închipuirii.Pe acesta îl vor povesti adevărat şoaptele, vorbele şi strigătele iubitei. Întotdeauna încercăm să prelungim gustul nopţii de iubire cu gustul unui fruct care să facă ziua la fel de dulce şi de amară.Mai întâi, încercăm să ne îmbătăm iubitele cu dragostea noastră ameţitoare. Încercăm să poposim în sufletul lor, ca o licoare grea,a cărei tărie le-ar putea obliga să rămână în noi, sau măcar lângă noi.Aș strecura în ceașca de cafea frunze cu nervuri îndrăgostite, globuri şi vărguţe, liliac şi lilieci invizibili, un tangou sau umbrela unui bărbat care aşteaptă.Flori de câmp, stele căzătoare, valuri.O privesc lung,cu mirarea celor ce, fugind din ei înşişi, se întorc în ele însele.
Şi întotdeauna le iubim…Nimic nu e mai trist decât o femeie în ceașca de cafea îmbătată de aroma cafelei cu gust de închipuiri,ajungem să ne înnorăm căci totul e un vis,ce se emană din aburii cafelei...Ca sfârşitul unei poveşti nefericite, în care umbrele noastre rămân fără noi.Sufletul femeii,nu are o formă întâmplătoare.Trupul şi sufetul ei seamănă cu arhitectura unui ţărm, a unui vas de lut, a unei îmbătări… Mă îmbăt și mă scufund în magia închipuirii.O dulce,chip frumos ce mă amețești în dansul aburilor de cafea cu gust de femeie.

Șoapte albe

Aud in sufletul meu,șoapte albe
Mă cuprinde câte un dor alb,
Încerc să zâmbesc, dar zâmbetul e alb
Mă pierd..în sufletul alb…

Noaptea albă mă-nconjoară
Și din depărtare lin se aude,
Un cântec alb de iubire
În sufletul alb se ascunde..

Mă ascund in ceața sufletului alb,
Șoapte albe mă cuprind în magia lor,
Și-n albul vis mă las cuprinsă…
Și-n iubirea albă mă pierd din nou usor..

Cafeaua….neagră

Când privim în ceașca de cafea încep gânduri și iluzii unei alte lumi,lăsându-ne ușor purtați de vrajă.Aburii cafelei se ridică ușor și mirosul ne îmbată amețitor, dăruindu-ne cu bunăvoinţă încă o zi. Cafeaua magică nu trebuie sorbită, ci mestecată împreună cu gândurile, credinţele,adevărurile noastre.Ne clădim cu adevărat,luciditatea necesară pentru o zi pe care nu suntem siguri că o dorim. O cafea cu foc,aburi, și neagră ca smoala în care vom fierbe, cândva, fericiţi,cu tinereţea noastră cu tot.Aşa ajungem, umbre ale suprarealităţii, să bem o cafea.O cafea dulce și amăruie este o băutură a împăcării.îţi permite să părăseşti visurile unei nopţi care încearcă să se prelungească, dar să păstrezi amintirea îmbrăţişării.Și totuşi, luna se încăpăţânează să rămână pe cer,iar eu voi bea umbra ta.Măcar iubirea din aburii cafelei negre de s-ar vedea,dacă nu măcar amintirile din visul unei nopți târzii…Uneori cafeaua e mai dulce,dacâ o sorbi cu gândul la iubirea ce va venii impreună cu ea.Există zile care încep mai târziu pentru că vor să prelungească visele… Cafeaua, şi ea târzie, este mai densă, mireasma ei te amețește, încremenind deasupra ceştii. Ca o iubire statornică.O cafea neagră ia parfumul,dogoarea și formele iubirii.

Gânduri

În noiembrie gândurile mele se adună
privesc pe geamul sufletului meu,
și aud bine cum răsună…
un clinchet de iubire ce se-ngână.

Respir focul nostru,trăiesc în agonie,
zâmbesc gândind la tine…
Cuvinte calde tu să-mi spui,
aștept lângă mine tu sa vii.

Cerul din ceașca de cafea

Bună dimineața vă urez…Azi am preparat pentru voi o cafea mai specială,am luat un colț de cer l-am amestecat cu nori de puf,chipul să vă însenineze cu un zâmbet senin precum cerul azuriu.Seninătatea cerului să ne acopere de zâmbete…Am luat o gură din ceașca cerului senin cu spumă de puf și are un gust delicios,cu zâmbete,flori și iubire.Cât de minunat este să privești cerul într-o ceașca de cafea,să plutim împreună,cântând magia cerului senin.Am aprins pe cer iubirea mea,în gânduri să plutim și senini să fim….Să amestecăm sufletul cu puține zâmbete și dragoste și lasă să crească în inima ta precum cerul senin din ceașca de cafea.Amestecă ceașca magică și bea o gură din ea,lasă-te dus de val și vezi ce simți…sunt cești cu cer senin pentru toată lumea.Poftă bună vă urez.

Acorduri de vioară

Dorul meu e călător,pe aripi de dor,în acorduri de vioară eu îți cânt de dor.Într-o seara liniștită pe când luna o priveam,gândul meu iar zboară printre vise,șoapte,amăgiri.Eu din depărtare iți trimit line acorduri de vioară...Să te incânt,să te vrăjesc cu o simplă melodie să te acopăr de iubire.Note fermecate îți dăruiesc și în liniștea serii să te învelesc,să te mângâi și să te iubesc.Somnul lin eu ți-l veghez...Privirea caldă să-ți privesc,eu te chem dar nu mă auzi.Și din nou încep să cânt cu arcușul fermecat,să răsună-n depărtare iubirea mea cea mare...

Amintiri

În zborul meu spre eterna visare
Găseam speranțe efemere
Și-n noapte s-aud șoapte
De dor și de iubire...
Acum sunt amintiri uitate
Pe aripile iubirii,
Doar inima ce simt știe,
Pe ea nu pot să o mint..
Eu în noapte aș vrea să zbor,
să uit de al meu dor...
Dar când speranța se frânge,
Pe aripi mie-mi curge sânge.

Clepsidra cu Gânduri

Adunate în clepsidră, gândurile se scurg încet, încet,... asemeni graunţilor de nisip..... Gânduri care se scurg....şi pot umple viata,... inima,... sufletul.... Şi dacă măsura trecerii timpului ar fi gândurile care se scurg? De fapt, ...doar când nu ţi se scurg gândurile... trăieşti în afara timpului!

Am un dor

Am un dor de-al tău zâmbet răvășit în noapte,
am un dor de a ta privire și de șoapte,
am un dor de îmbrățișarea ta nu demult uitate,
am un dor de cuvintele tale calde….

am un dor de aroma ta parfumată
am un dor de sărutul tău,
am un dor de îmbrățișarea caldă
am un dor nebun de tine…..

Inima mea te cheamă,
al meu dor te strigă….

Zâmbesc în ceașca de cafea

Zâmbesc în ceașca de cafea aburindă,
mă privesc în ea ca-ntr-o oglindă,
Sa văd că astăzi sunt senină
Și lumea să-mi apartină…

Să sorb din licoarea amăruie a cafelei
în dimineața albă cenușie,
Soarele toamnei să îmi zâmbească iar
Și tu să vii ușor prin gândurile mele.

Și caldă ceașca ușor golită
Pe alei de vis să mă trimită,
Iar aburii cafelei s-a înfierbântat
Sa ne îndemne iar la visat.

Vis

Când mă gândesc la tine,
La clipa cea trecut,
Sub razele de lună
Tu... iubirea ce mi-ai dat!

Zăream în ochii tăi senini
Și ochii mei în lacrimi,
La visul ce-a trecut.

Și sufletul mi-e gol,
Inima îmi arde de dor...
Ar fi un vis frumos,
Ce împreună noi să fim.

Cu inima pustie plec pe alt drum,
Un suflet rătăcit
Un vis pierdut... și-n urmă gol!

Stări sufletești

Stări sufletești

De cele mai multe ori am fost eu cea care s-a aplecat asupra filelor presărate cu cerneală. Întreaga mea ființă a căutat să se strecoare acolo, în acele pagini. Oriunde, între pauzele cuvintelor îmi făceam un loc de cuibareală. Oriunde cuvintele mele ieșeau la lumina prin cuvintele altuia, eram eu. Oriunde o virgulă lăsa loc de o scurtă respirație adâncă eram eu. Oriunde punctele nu știau ce să mai zică eram eu. Și-acum stau și mă întreb: cărțile se proiectează asupra noastră sau noi, cu straturile noastre sufletești înfășurate unul într-altul ne desfășurăm deasupra,  prin, pe sub ... rânduri?  Zile fără nici o undă de adiere. O liniște densă. Dimineți înnorate. Câțiva pui de nori se adună fugar. Deodată, izbucnește vântul, și mii de stropi acoperă pământul. O ploaie rece curge în cascade sclipitoare. Apoi liniște, iar în răcoarea serii mii de miresme își fac prezența. Cât de mult se aseamănă fenomenele meteorologice cu starea noastra internă....momente de liniște sunt urmate de răscoliri intense, trăiri liniare, banal cotidian întrerupt de maxime și minime, tristeți și bucurii tinzând spre echilibru. Simțiți respirația aurie a aerului răsfățîndu-vă simțurile? Rămâneți nemișcați, timpul chiar a stat în loc.

Ecoul surd

Ecoul surd

Plutesc ca un fluture spre orbitoarea lumină a iubirii, până aproape de epuizare. Vibrez, încă mai vibrez în apropierea ta și în saltul spre cer, aprind o candelă. Mă strecor în gândurile tale și încerc să sfâșâi noaptea căptușită cu stele mărunte de durere și dor. Pășesc peste arcada pleoapelor tale ca pe un pod ce duce la lumină. Îmi doresc să te găsesc răsturnat în palmele puternice ale soarelui, dar tu mă cauți și nu știi că am rămas aproape. Gândurile fugare m-au despuiat pentru încă un mileniu din coasta ta și mi-am înfiripat aripi fâlfâietoare cu tăria albastrului de mănăstire. Fiecare privire arde și ne întoarce pe poteca de argint unde pașii noștri au fost alături. Fiecare privire e un semn pentru o nouă îmbrățișare. Te privesc neîncetat, cu lăcomie până în suflet, până când sufletul ți se transformă într-un râu limpede de toamnă aurie. Nu-ți întoarce privirea! Fără teamă orizonturile fumurii îți vor aduce pulberi de stele în ochi. Spaima ochilor tăi aruncă deșert de fum peste drumurile întortochiate ale destinului meu.
Sunt un fluture uriaș peste pleoapa ta și pipăi aerul ca să-ți ajung în suflet, în roua scânteietoare a privirilor tale. Bătaia aripilor crește limbi de foc ce se întețesc continuu.
Sub streașina gândurilor cântecele au amuțit. Șoptim cu greu cuvinte de dragoste și zăpada sufletului se așterne calmă, ca un vis care a început de mult, pe petala unei flori ce tremura în mâinile mele. Pasc gândurile triste aduceri aminte, clipe de foc ascuns ce pârjolește cu limbi amare frunze și flori zdrobite-n trotuare. Nu-ți cer nimic...doar lasă-mă să înfloresc bătăile-mi de-aripă până vine iarna. Căci va veni devreme, aripile mi se vor încărca de nea și nu voi mai putea măsura tristețea. Aburul iubirii încă mă ridică și sunt ușoară ca un fulg. Urma mi se usucă în văzduh și nu mai am umbră.

Misterul noptii

Misterul nopții

Culegem picături din soare de pe fiecare frunză a toamnei, chihlimbar și rubin, pentru trecerea pragului dintre lumi. Cu pleoapele închise și degetele tremurând, desenăm conturul zimțat ca de frunză al sufletelor. Te simt în mine dintotdeauna, sunt în tine dintotdeauna. Lumini verzi și albastre ne înconjoară în dans spiralat, ne aprind inimile și ploi de lacrimi ne spală tăcute. Trecem prin anotimpuri în fiece clipă, luptăm cu secundele cerând bătrânului Timp eternitatea din noi. E vremea pentru Lumină, e momentul Iubirii. Astăzi, acum... e loc pentru tot. Surâs și lacrimă împreunate rescriu pagini albe lăsate anume ce-acum le-nțelegem. Și știu că sunt și simt, și știi că ești și luminezi. Ne-am oprit o secundă din goana nebună, din lupta ce ne-a secătuit atât amar de vreme  căci acum suntem incredibil de aproape. Ți-am  atins sufletul, mi-ai atins inima. Ne-am privit în ochi și-am înțeles că binecuvântările erau dintotdeauna peste noi ca niște armuri, ca niște sutane. Am iubit lupta luptând pentru iubire. Nimic din ce a fost scris nu s-a întâmplat altcumva. Au căzut copaci grei peste sufletul meu, s-au prăvălit stânci colțuroase peste inima ta. Și totuși puteri am mai avut să pansăm răni adânci , să vindecăm suflete pribege. Și totuși am râs când inima plângea, am plâns când sufletul striga de bucurie. Cum altfel să fii fost? Sau cum să fie? Vom fi ce-am fost la început și am fost ce vom fi peste veacuri. Împărțim Iubire cu sufletul tot, cu palmele întinse, cu senin în privire, cu lună și soare, pământ și flori, tablouri și muzici.
Păsări albe îmi pictează cerul și soarele arde când ești aproape. Muzici nemaiauzite ne mângâie și sufletele se contopesc. Iubirea ne-a crescut aripi de înger. Batem văzduhul cu ele amestecând culori și cântece. Curcubee și rouă pe trup se opresc aducând trecut lângă viitor. Culegem culori ce-au rămas fără rost și pictăm universul, făcând risipă de ele. Din acuarela sufletelor noastre dăruim lumii Iubire. Și nu mai așteptăm nimic în schimb, știind că tot ce-aveam nevoie... era deja în noi. Tăceri pline de cuvinte am împărțit cu tine și ochii ni s-au aprins în infinit.
Iubirea noastră  are forma cheii și știm de-acum că ea va deschide poarta dintre lumi. Mare și cer sunt totuna, tu și eu totuna.

Lumini și umbre

Lumini și umbre

Gândurile mele sunt niște umbre subtiri. Vă dați seama că și eu sunt o umbră din moment ce nutresc din atâtea. Și peste această formă neagră este trasă o husă din piele alb-crem : se potrivește atât de bine, perfectă aș putea spune! Și privesc…și strig și înfăptuiesc o grămadă de fapte. Personalitatea mea este vegheată-n permanență de o umbră…aceasta se poate oglindi bine în apa oricarui ochi defibrat, puțin mat. Mă observă chiar și-n ochii de sticlă : dar conținutul oglindit e irelevant și efemer, desigur. Apa mării îmi alungă trasparența învelitoarei și mă lasă desculță și fericită. Doar că marea-i adâncă și nu mă avânt în cele mai obscure vârtejuri…Se lasă seara peste gândurile și visele mele, în acorduri calde, suave. Am adormit plângând, simțeam cum lacrimile fierbinți îmi alunecau încet pe obrazul rece fără suspine, doar lacrimi tăcute, poate de fericire, poate de tristețe, poate doar doar de prea mult dor. Am adormit învăluită în lumini și umbre, mângâind cu privirea amintiri frumoase, simțind cum gândurile îmi alunecau tăcute, cuminți din realitate într-o lume de mistere și certitudini, simțind cum mâinile mele obosite căutau să culeagă frânturi de vis prinse în pânze de păianjen, petale uitate în așternuturile albe și pufoase. Am adormit privind frunzele copacului din fereastră și încercând să mă prind în dansul lor amețitor, timidă, cu teama de a nu zbura prea departe, de a nu mă putea opri. Dansuri, dorințe, crâmpeie de gânduri, lumini, umbre…M-am trezit cu privirea îndreptată spre fereastra, privind aceleași frunze …de parcă se scursese doar o secundă de viață. M-am ridicat din pat înfrigurată îndreptându-mă cu pași înceți și teama spre fereastră , câteva frunze așezate pe iarba crudă. Straniu … pare că trandafirii încetaseră să se scuture odată ce eu pășeam în lumea viselor și-și reincepuseră dansul când eu îmi deschideam pleoapele grele de vise. Aș fi crezut că a trecut doar o secundă de viață, dar lacrimile de pe obrazul meu erau uscate iar eu zâmbeam. Zâmbetul mi-l adusese visul pe care nu aveam curajul să mi-l mărturisesc nici macar mie însămi poate din teama de a nu se spulbera odată ce va da de lumina zorilor … Închid ochii și simt mirosul teiului … întind mâinile și prind fragmente de vis … zâmbesc din nou și mă regăsesc …

Tabla de șah

Tabla de șah

Viata noastră nu e decât o tabla de sah, unde noi suntem pionii. Joc șah, eu joc cu negrele și cu albele e adversarul. Dar cine este acest adversar? Este destinul…Joacă mai bine decât mine și risc sa pierd partida, face rocada mică întotdeauna și nu riscă să îi atac regina prea usor. Destinul ne face de multe ori să mutăm înapoi, dar pionii, sunt neajutorați și merg doar înaite, eu mă pot considera pionul de pe tabla de șah și lupt împotriva destinului. Am țintă fixă și dacă nu sunt bine apara și dispar. Cu încordare privesc pătratele albe si negre, emoția și hipnotizarea provocată de cele două culori te fac uneori să muți greșit. Regreți, la fel ca în viață când greșești și nu mai poți să faci nimic, scuzele pe care ți le ceri sunt inutile, sunt fără conținut, la fel ca-n șah “piesă atinsă, piese mutate”. Vezi că ești atacat din toate părțile, iar tu nu poți să faci nimic, decât să ataci la rândul tău.Te doare cumplit să vezi că sfârșitul destinului tău se apropie și este gata să iasă de pe tabla de lemn. Destinul se apropie și simți vuietul în aer, îți ia și ultima piesă, ultimul sprijin…e…Șah…Mat!…totul e pierdut. Dar trebuie să ai tăria să învingi sau măcar să egalezi destinul. Luptă în viață și vei reuși nu te da doborâtă, luptă cu destinul.

Petale de suflet

Petale de suflet

Am pictat constelații pe pânză, sufletul mi-e curcubeu radiant în vis celest. Indigo adânc de umbre, senin de privire, verzi scânteieri de speranțe, roșu aprins de iubire și alb de credință. Nu m-am plictisit niciodată de pânzele albe și griul nu mi s-a părut banal, căci am făcut din el nuanțe și simetrii de umbre. Din flori și lacrimi am refăcut culorile în adâncul cerului, acolo unde stelele se unesc cu visele, iar din colțurile lui am adunat povești. Cu răzvrătire de suflet am amestecat cuvintele cu infinitul și azi nu mai știu de ce în lacrimi grele e cuprins, de ce mă simt o picătură în oceanul absurdului... Din foc, pământ, aer și apă am plăsmuit iubiri și vieți și-un magazin de vise, cărări spre alte lumi în care învie mereu povești cu voinici și zmei. Uneori umbletul mi-a fost domolit de câte un nor ce mi-a mângâiat sufletul cu fulgi moi de zăpadă, alteori, mi-am umezit dorurile cu roua ochilor și mi-am lăsat gândurile călătoare să se înalțe spre aștri, în dans lin pe acorduri de chitară. Am două hărți, una a realității și alta a visului, și pentru că am învățat că totul se naște din iubire și durere împart vina la doi. Îmi sting setea de viață și libertate și dragostea mi-e martor că sunt și rai și iad, când brațele-mi vâsle caută mistere de nepătruns în spațiul creat de tăcere prin valurile vieții, în viața mea de licurici, fostă stea. Mi-am iertat uitările, am păstrat amintirile într-o pană roșie ce-mi aduce din depărtări vibrație. Mi-am răscolit gândurile cu patimă, am rupt durerea din cuvinte și mi-am șters lacrimile cu frunze din liniștea tăcerii, frunzele copacilor fără rădăcini. Mi-am crescut aripi din versuri și am adunat bucăți de suflet, învăluindu-le în poeme. Trăiesc fiecare clipă a vieții în culorile curcubeului și inima nu o păstrez în piept, o las pe pânza mea de suflet. Nu mai număr stelele, de teamă că voi pierde-n crucea bolții strălucirea lunii și am ales să scriu despre suflet, e modalitatea de-a atinge intangibilul și de a găsi adevărul. Mă vindec de doruri în nopțile cu lună plină, când semne de foc mi-acoperă destinul. Închid ades ochii și ascult bătaia inimii, în liniștea tăcerii mă cuprind taine și-atunci respir iubire, știind că noaptea se termină mereu cu un nou răsărit. Cuvintele se adună în vârful degetelor, săgeți de lumină care mă orbesc, focuri de artificii cosmice și le împart în loc de vin și pâine. Câteodată simt prea mult, poate aș merita o altă viață unde fericirea înflorește la lumină... În tăcerea adâncului respir cuvinte, sorb tăceri, pictez sentimente fără rime. Împrumut tălpilor urme de pași și pornesc la drum, luând pânza începută până la capăt, spre timpul strălucirii.
Cât de bine mă cunoști? Am cheia cunoașterii de sine, nu e nevoie de timp ca să înțelegi, am întors deja clepsidra speranței.

O secundă de tăcere

O secundă de tăcere

Mă simțeam singură rămasă în dor de ceas şi de pripas. Timpul fugea, dar mi-a mai dat o secundă din mine. O secundă de tăceri care vorbeau, de drumuri ce le colindasem, de izvoare ce le aşteptam... Secunda m-a învățat că fără vise n-ar culoare, că fericirea este în mine, că nu depind de nimeni, că acasă este numai în sufletul meu. Nu mă mai pierd în mulțime, m-am regăsit și pot să-mi controlez gândurile, să-mi gestionez emoțiile, știind că doar așa fericirea durează. Culori și linii, stele ce străjuiesc drumul îmi fac sufletul senin. Vibrează lacrima bucuriei pe geană, când iubirea împrăștie cuvinte.
Gânduri curate, sentimente profunde,
armonie și soare.

Indiferența este esența inumanului

Indiferența este esența inumanului

Ne-am obişnuit să mergem repede şi să nu mai fim atenţi la nimic din ce ne înconjoară. Ne ferim privirea şi evităm să avem orice fel de contact cu persoanele necunoscute. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai vrem să ştim, nu ne mai pasă. Avem probleme, gânduri şi câteva vise frumoase, dar de cele mai multe ori inaccesibile. Aşa că ne continuăm drumul grăbiţi, facem abstracţie de clădirile urâte şi monotone, de gropi, de cerşetori, de mizerie, de copii care ţipă, de bătrânii care abia se mişcă, de aglomeraţie şi de restul circului care are loc pe stradă.
Trăim într-o lume prea mică şi prea fadă, cu personaje puţine. Ne-am obişnuit cu orice fie bun sau rău, ne conformăm cu orice problemă pe care suntem nevoiţi să o confruntăm şi zâmbim rar. Uităm să facem surprize, să îi încurajăm şi să îi felicităm pe cei care ar merita, am uitat ca orice gest mărunt are în esenţă atât de multă importanţă. Ne flexăm zilnic muşchiul indiferenţei şi aşteptăm nepăsători şi totuşi lipsiţi de răbdare momentul în care ne va fi mai bine. Respirăm şi răspândim ignoranţă, dar aşteptăm de la ceilalţi atenţie şi interes.
…Prea mult egoism…
Da, indiferenţa e o formă eficientă de autoapărare în faţa agresiunilor şi uneori e pe deplin justificată. Însă, practicată prea des amorţeşte simţurile şi ucide sentimentele. Ratăm acele lucruri mărunte şi frumoase despre care spuneam că ne fac să zâmbim şi să simţim că trăim. Şi pentru ce? Pentru o viaţă gri şi simplă… mult prea comodă, fără eşecuri majore şi fără trăiri intense? Oare se merită? În ce fel de oameni vrem să ne transformăm şi de cine vrem să fim înconjuraţi?
Te întreb doar atât: De ce fel de oameni crezi că au nevoie ceilalţi? Indiferenţi sau pasionaţi? Oameni care aşteaptă sau oameni care se implică?
…Gândeşte-te…

Hoinar în amintiri

Hoinar în amintiri

Multă vreme va mai dura…Și până atunci voi hoinări pe aceste străzii pusti în întunericul ce îl constituie nopțile lungi și grele cu bagajul de amintiri în urma mea.

Suflet bolnav

obosit și hoinar

bolnav de iubire

Obosit de încercări

Hoinar în căutări 

Gândurile unui suflet ce își caută alinarea în rânduri aruncate pe o foaie.

Timpul și oglinda

Timpul și oglinda

Am încercat să cântăresc timpul, dar nu am folosit instrumentul corect. Avea un defect și am înțeles că durează până să ți-l asumi. Am renunțat o perioadă la mine, dar nu am renunțat se pare, la dorința de a mă juca uneori cu literele. Vreau să mă ridic încet.. dar sigur. Vreau să privesc persoana din oglindă și să o recunosc cum făceam acum mult, mult timp. Uneori avem nevoie de timp, dar din păcate, fără să realizăm, timpul se transformă într-o pauză lungă. Ne pierdem în propriul labirint și când ne dorim să ieșim realizăm că nu am luat o hartă sau o busola cu noi. De ce? Pentru că nu ne asumăm la început eșecul; pentru că indiferent de greșeli ai nevoie de lecții.
Nu am harta pentru a ieși, dar mă hrănesc din realitate acum. După o perioadă în care am uitat de mine, trebuie să mă înfrunt.
Ai simțit o teamă înainte să te privești în oglindă? Eu simt asta…..
În mod ironic harta mă va conduce la oglindă.

Sentimente colorate

Sentimente colorate, fără fum, poate doar puțin parfum. Zorii dimineții îmi mângâie sufletul aceea frumusețe ce îmbie simțurile. Senzații de gânduri moi îmi macină sufletul, miros de toamnă târzie pătrunde acum în minte. Îmi inundă ușor simțul olfactiv, trecerea ușoară dintre crepuscular și liniște se face treptat.

Lenuș

Calendarul sufletului

Calendarul sufletului

Sunt un suflet călător rătăcind de dor…Sufletul meu e precum un calendar…Rătăcesc în noapte şi răsfoiesc filele calendarului sufletului meu.În frumuseţea nopţii, în liniştea tăcerii aştept să pot păși înspre locul iubirii veșnice…Aştept în tăcere… să se aştearnă uitare peste vise strivite sub doruri prinse printre rădăcini de copaci renăscuţi. Ascult în tăcere cum, se strivesc speranțele peste zilele rupte din calendarul sufletului.Privesc în tăcere prin… ochiul rănit de uitare, cum se leagănă o lacrimă neplânsă. Sper în tăcere, ca… între ieri și azi să cadă nopţi adormite pe cărările de mâine. Închid amintiri în ultim fulg de nea, șterg urmele anotimpurilor netrăite din sufletul adormit printre tăceri.Opreşte-te la poarta sufletului meu, lasă-ți razele curate și pure să-mi fie lumină în fereastră de suflet, picură din stropii înfloririi peste fiecare gând născut din iubire, adu-mi prospețimea și curajul înnoirii peste mugurii iubirii! Pe cărări de dor, la margini de timp, plâng iubiri uitate în buzunarul nopților risipite printre umbrele căzute peste lume. Se frâng speranțe alergând pe cărări de vise ascunse printre urmele iernii trecute şi reci. Se aprind tăcute primăveri printre flori.Sunt un călător prin viaţă…şi mă opresc la poarta inimii tale! Ascultă melodia iubirii ţesută printre flori în nopți cu stele argintii! Când pierzi drumul spre inima mea, ține-te după fluturii ce zboară pe cărări cu flori renăscute.

Casa sufletului

Casa sufletului

Am înțeles ca în timp, zbaterea nebună în care ne trăim viața, ne ucide sau ne amorțește speranțele și visele. Luptăm în permanență să fim mai buni.

Apoi sunt sentimentele pe care nu reușim să le transmitem așa cum am dori, așa cum le simtim. Cuvintele care se rostesc în suflet altfel, mult mai înalt, mult mai curat decât atunci când le dăm drumul în lume. Repetăm și desparțim în silabe, cuvinte care-și pierd astlfel aripile. Totuși, câtă importanță au cuvintele? Cât de importantă e senzația tactilă? Dar olfactivă?

E frig. Mâinile îmi îngheață și acum… Casa sufletului mi-am îmbrăcat-o, într-o vara sublimă…

Și am căzut pe gânduri.

Gânduri de suflet

O noapte rece

Gânduri pierdute…Gânduri rătăcite…Gânduri răzleţe…În noaptea asta gândurile mele vreau să-mi tacă… În noaptea asta vreau să fiu doar eu şi tăcerea….Vreau să mă ascund după cele mai negre cuvinte şi să nu apar decât atunci când albul îmi va şopti că pot ieşi din non-culoarea tăcerii. Foşnetul tăcerii m-a amortit. Îmi aud doar ecoul cuvintelor din minte. Vreau să cânt o simfonie de cuvinte, de cuvinte mute. Cuvintele mele în seara asta se vor tacute…Noaptea mă învăluie într-un întuneric dur, luna nu-mi apare, iar gândurile-mi sunt în ceaţă. Nu mai simt trăirile nici visele. Sunt amortită iar aripile melancoliei mă strâng tare, am să mă afund în mine să văd ce resturi mai găsesc.

Suflet în noapte

Suflet în noapte

Tăcerea nopții este un suflet tremurător, delicat al unei lumi fantastice, visele se împlinesc, în care nu există durere, în care lacrima nu-și cunoaște sensul…Tăcerea nopții se naște la începutul apusului, izvorând peste el ca o apă cristalină, ca o ploaie de stele. Noaptea, amăgitoare încet s-a lăsat cu un întuneric amețitor, luna îmi mângăie chipul alungându-mi singurătatea. Mă luminează cu un zâmbet, iar eu visez în tăcere, aștern gânduri și șoapte în tristețea nopții, încerc să respir dar îmi lipsește oxigenul. Ascult în tăcere dar nu înțeleg această tăcere apăsătoare, ce sufletul îmi apasă. Aș vrea să pot zbura la tine în liniștea nopții, în sufletul tău să mă oglindesc. Aripile mi se frâng de dor…În magia nopții în brațe să mă strângi, mângâie-mi buzele în sărutarea ta, șoptește-mi dorințele.Trăiește prin mine, suspină, zâmbește, sărută, privește, alină, iubește. Alungă-mi dorul…amarul din mine, ecoul tăcerii apăsător sufletul îmi amorțește…sunt doar o flacără-n zare ce dorul mă doare. În leagănul tăcerii…la hotarul trandafiriu al somnului, în spatele pleoapelor grele, unde gândurile se întrepătrund într-un noian de vise. Sufletul este plin de dragoste și pasiune…iar eu cu capul în pernă zâmbesc printre gene…în umbrele nopții îmi apare chipul tău, cu parfumul tău ce mă îmbată…să te desprinzi o secundă dintre umbre, să te apropii să îmi zâmbești mâna să mi-o întinzi să îmi mângâi fruntea răvășită, lacrimile să mi le ștergi cu a ta iubire.Trupul tău să doarmă lângă mine și te-aș scălda în iubirea plină de dor.Te strig în noaptea plină de tăcere, ochii strălucitori aș vrea să-ți privesc, vreau să îți simt inima lângă inima mea cu sufletele pline, eu de-al tău și tu de-al meu. La stele să zburăm și de acolo să colindăm în noaptea asta de magie…Este nopatea noastră…a iubirii eterne…Te aștept să vi…te chem…te strig…în noaptea asta…

Stelele sunt ca viața

Stelele sunt ca viaţa…

Stelele sclipesc pe cer… par a se clătina, apoi cad. Stelele sunt ca şi viaţa…sclipesc cât trăiesc când nu mai au viaţă se sting la fel ca şi omul. Sunt triste şi fără speranţă, dar au atât de multă măreţie. Las plecarea să se ducă, amintirile să tacă… pentru o secundă, pentru o eternitate, pentru când or să fie pregătite să vină doar cu ce a fost frumos. Cum să te poţi vindeca dacă nu mai poţi să trăieşti timpul? Am învăţat să las să plece pe cei care nu vor să mai rămână, am învăţat că iubirea adevărată se va întoarce singură la mine, am învăţat sa spun „adio” unui suflet oarecare, am învăţat să cred că nu am pierdut totul. Stelele îmi sclipesc în ochii mei provocatori că niciodata, speranţele sunt atat de multe şi  dese că aproape mă înec în ele, viaţa e atât de frumoasă că m-am facut frumoasa o data cu ea …Plouă cu picături mărunte şi lacrimi cât pumnul. Cine a spus că nu putem uita? Mai greu, dar putem lăsa în urma noastra orice vorbă care doare, orice speranţă înşelată, orice vis frumos care a îndrăznit să se stingă înainte de vreme, fiecare clipa e un destin care ne-a învins, orice urmă de dor care s-a transformat în gol şi tăcere. E liniște…. O să se lumineze cerul. O să apară culorile curcubeului. Amintirile nu o să mai fie  triste, regrete, cu prea multă neputinţă. Să încercăm să purtăm din nou culoarea vieţii, să ne asortăm garderoba în nuanţele iubirii, să ne pictăm inimile cu stropi de fericire. Până când ziua de ieri va rămâne pentru totdeauna o zi care trebuie păstrată în suflet şi preţuită, până când vom descoperi că am început să trăim şi pentru noi.

Ascund tainele-n vis

Îmi ascund tainele-n vis și răsucesc gândurile fugind între da și nu. Mă acopăr cu puncte de suspensie... Pașii mi se opresc o vreme la răscruce de drum, unde amintirile mă împiedică să trec ușor. Dimineți cu soare îmi alungă înghețul tăcerii. Mă înalț în zbor de visare cu aripi mari și întinse, măsor timpul în clipe dorite. Și-mi colorez literele cu semne de întrebare.

Toamna gândurilor mele

Toamna gândurilor mele

Toamna și-a făcut cuib cu nostalgie în sufletul meu. Alerg printre șoapte pe cărări de gânduri, ca o tresărire prinsă în strongul zorilor și vrăjită într-o clipire de sunete cristaline. Îmi înumăr visurile ce colorează povești de viață. Am strâns stropi de rouă în palmele mele. Am copt cuvinte fragede în picături de iubire. Aș vrea să-ți sorb buzele tale în nebănuite șoapte pe adieri de vânt. Să-ți caut ochii printre stele între genele cometelor mute. Am sărutat urma pașilor făcuți în universul meu...Toamnă a sufletului meu.

Zâmbetul sufletului meu

Zâmbetul sufletului meu

Zâmbesc…Sufletul meu zâmbeşte…cât de mult aş fi vrut să întorc timpul înapoi, să întorc acele clipe … clipe preţioase ascunse în timp… clipe care le ţin în adâncul sufletului… Iar acum nu a mai rămas nimic decât un zâmbet şi amintiri… doar simple amintiri…Privesc  prin geam cum ziua s-a scurs, soarele încet s-a dus…Să visez o realitate imaginară şi să mă cufund în ea.Să plutesc pe fermecătoarele cărări ale vieţii, să mă simt absentă. Plutesc într-un şuvoi himeric de gânduri.Îmi inundă gândurile amintirile…Mă copleşesc încet şi încerc să le prind în palmă….Poate le aştern pe hârtie….Cu gândul în visare peste geam… Muzica serii e ca o apă curgătoare are dulcea putere de a schimba tristeţea în melancolie… Amintirile nu-mi dă pace şi te simt în vânt cum chipul mi-l mângâi şi mă alinţi precum razele de soare.

Închid ochii…Aud un glas … o şoaptă… simţeam cum mâinile tale îmi atingea faţa… Îmi îndrept privirea în zare… Erai tu… îmi zâmbeai… Cu zâmbetul tău cald şi plin de duioşie îmi înseninezi chipul… simţeam degetele tale cum îmi atingeau sprâncenele… ochii… buzele… gâtul… O adiere abia simţită de parfum fin, răspândit în părul meu, m-ai învăluit ca o vrajă…Timpul parcă a încremenit pe loc.Erai aici cu mine…Dar deschid ochii şi îmi dau seama că sunt doar vise frumoase.

Am adunat în suflet mii de cuvinte frumoase… întind mana spre tine… Suntem doi oameni cu suflete calde ce s-au întâlnit sub palmele ocrotitoare ale sorţii… aşa ne-a fost scris în cartea vietii… să se întâlnească inimă cu inimă. Este un dar că putem iubi… că putem simţi. Să-mi  aştern gândurile să se odihnească pe file şi scriu…scriu…Stiloul a obosit de atâtea litere, odihneşte lângă ultima filă scrisă…

Plouă

Plouă 

Dacă ploaia ar putea să spele păcatele țării, atunci oamenii ar avea un motiv de bucurie. Și ploaia insistă, în averse, cu furtuni cum n-au fost pe meleagurile acestea, intensă, rece, însă mizeria tot rămâne. Rămâne mizeria pentru ca nu este treaba ploii sa facă curățenie între oameni, ci e treaba noastră să facem ordine și atunci, probabil, ploaia o sa fie doar una de vară, călduță, repede, răcoritoare și hrănitoare de țară. Ploile vin de când e lumea, apoi au venit și oamenii mai târziu însă nu au învățat mesajul ei nici atunci, nici acum și probabil nici când ea va dispărea, și o dată cu ea oamenii.

Pierdută-n ganduri

Pierduta-n ganduri!

Ma simt pierduta cu fiece clipa in care respir...clipa in care ma afund tot mai adanc in bratele tale de teama fiorilor pe care dulcea adiere imi poate trezi simturile.Inchid ochii si respir adanc...din ce mai adanc la fel ca si cum as vrea sa te respir pe tine odata cu aerul care imi umple plamanii in toate unghiurile...simt cum ticaitul inimii mele incepe sa accelereze semn ca aroma pielii tale mi a ajuns in vene, semn ca tu acum hoinaresti pierdut in mine. Timpul in care eu visez si incerc sa ti respir aroma la fel ca un animal care si adulmeca prada mainile tale ma strang la fel de reci si dure ca niste catene,duin ce in ce mai strans...incat plamanii mei explodeaza aroma ta prin miile de pori.Stransoarea devine din ce in ce mai dulce...din ce in ce mai excitanta mai placuta ...buzele isi fac strada spre ale mele descoperind micile portiuni ale gatului descoperite inca.  Si ramanem asa sarutandu-ne si lasandu-ne purtati de dulcele somn al noptilor de vara , inchidem ochii si ne lasam prinsi de vartejul magiei care ne inconjoara visand la buzele noastre care se vor trezi la fel ca acum ....cand totul adoarme...Contopite intr-un dulce sarut.

Tăcerea din mătasea nopții

Tăcerea din mătasea nopții

Rup din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire. Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit...și mă simt blocată-n labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească. Golul imens al durerii se-acoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi ma avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Cu tot ce e bun și rău.

( file din sufletul meu)

Camera sufletului

Sufletul e ca o camera mica, gri, care miroase a umed si rece, intunecata si moarta. Am simtit ca trebuie sa fac ceva sa o salvez, asa ca eu in fiecare dimineata o descui, o varuiesc in culori pastelate, trag draperiile si deschid geamul, lasand sa intre caldura cu care canta pasarelele si sa vezi cum razele strapung geamul. Apoi aduc cele mai colorate si vii flori incercand sa umplu camera cu vise. Intrii ca deobicei nestigherit si te asezi in mijlocul ei, bucurandu-te de emotia pe care o resimti in fiecare zi. Tu stii cum e ea...pierduta de mult in mrejele mucegaiului si a noptii. Dar poate ai uitat cum e sa te trezesti facand tot posibilul ca aceasta camera a noastra, pe care am distruso amandoi in fiecare zi , cu minciunile si tradarile repetate, trebuie reparata de noi...cei care traim in ea. E ca o cenusareasa; la lasarea serii se schimba din nou in ceea ce noi am creeat, o vrajitoare meschina si hidoasa, care te imbolnaveste prin surasul ei. Dar am obosit sa iubesc pentru amandoi. Am obosit sa lupt in fiecare zi la infrumusetarea acestei iubiri, in care tu, vii si o privesti de parca asa este ea de la sine si nu te deranjeaza cand nu patrunde nici macar o raza de soare in ea.

In ultimele zile a ramas asa... Tu ai intrat ,ai vazuto, dar nu ai ramas. Veneai din cand in cand si ma priveai cum ma imbolnavesc printre mucegaiul care mi se urca pe piele si cum frigul imi intra in suflet, dar ma lasai acolo. Desi simteam cum lipsa luminii imi ia tot ce aveam pentru tine, eram prea obosita sa mai schimb ceva. Pentru prima data am realizat ca fericirea mea nu depinde de tine. Ca tu erai doar un musafir in viata mea, pentru care as fi dat totul sa se simta bine in aceasta camera.

Singurul lucru pe care il admiri sunt eu; dar camera? Cu ea cum ramane?

O lume plină de zâmbete

O lume plină de zâmbete

O lume cu zâmbete calde, atingeri liniștitoare și vorbe bune dăruite și primite.

E greu să-i înveți iubirea pe cei ce nu cunosc decât ura, e dificil să explici că soarele apare chiar de furtuna pare fără de sfârșit... Câți mai înțeleg că bunătatea e o valoare nemăsurată? Câți înțeleg că dacă îți ating viața, devin parte din tine? Câți mai găsesc timp să vadă frumusețea din jurul lor și să iubească? Suntem diferiți, fiecare în felul nostru, dar avem atâtea în comun... Viitorul îl putem construi doar împreună și este plin de posibilități. Căci lipsurile prezentului pot fi promisiunile viitorului. E nevoie de forță interioară, atât. Puterea de a vedea totul ca pe o experiență valoroasă, punct forte pentru ziua de mâine, este cea care determină valoarea fiecăruia dintre noi. O viață trăită cu măsura valorii nu poate fi măcinată de timp... Este o mare întâmplare călătoria noastră pe pământ. Pășim pe urme deja știute, suntem spectatorii și actorii istoriei, scriere tainică ce-și așteaptă descifrarea. Viața urcă și coboară în valuri și de multe ori, deși suntem bărci, tulburăm și agităm apele destinului. Și-atunci de ce ne mai întrebăm unde e malul? E o corespondență în toate pentru că realitatea este aceea unde ești cu gândul. Sufletul își dorește eternitatea verbului a fi. Caută în văzduh, în soare, în piatră și-n stele ce e zidit dincolo de timp. Sufletul alege cerul îngerilor, cerul iubirii cu inocența privirii și puritatea inimii sau infernul, lumea umbrelor cu ură, conspirații, furii și demoni... Suntem litere și simboluri în cartea cea veche a lumii. Ne scriem destinul singuri, neștiutori de cele mai multe ori, pentru că arsura durerii ne face să închidem ochii și să nu mai  vedem întinderea mare de-albastru deasupra. Dincolo de nori e lumina, trăirea intensă în iubire și artă, stelele ce pulsează vraja și misterul. Sunt vremuri în care oamenii au uitat de suflet, au uitat că totul se derulează ca un vis, au uitat că au aripi și se pot ridica în zbor, vibrând de căutare și dorință. Mai e și altă cale în afara celei de-a te agăța cu ghearele de pământ, privind în jos și nu spre fruntea muntelui. Semnificația evoluției nu stă în pământ, nu înseamnă controlul clipei și al viitorului. Evoluție înseamnă să simți soarele, lumina conștiinței, în jurul tău. E suficient un pas înapoi pentru desprindere...

Bunătatea este prima cheie a porților sufletului, deschide inimile celorlalți.